Problema lui Iuda

Din “N.Steinhardt si paradoxurile libertatii”
De George Ardeleanu
Editura Humanitas

Addenda capitolului 8 din partea I

Două scrisori ale lui N. Steinhardt către Sergiu AI-George

18 iunie 1979

Iubite Sergiule,

Problema lui Iuda mă obsedează de mult. Nu-s singurul. Am scris despre Iuda în Jurnalul fericirii, respingând teoria exonerării de culpă a lui Iuda, susţinută de mulţi, printre care Ion Omescu şi dramaturgul francez Paul Raynal. Cred că am discutat chestiunea şi cu tine, ca şi cu alţii (mai ales în închisoare).

Am refuzat întotdeauna să-mi însuşesc părerea după care Iuda – rol necesar în tragedia mântuirii – trebuie considerat ca lipsit de „vină”. Iată însă aici, la Rohia, stareţul mănăstirii – simplu ţăran maramureşean, însă excelent predicator, bun şi harnic gospodar, iscusit exeget, om de treabă şi spirit fără îngustime – mi-a expus o interpretare dintre cele mai apte a mă pune pe gânduri. Ea nu-l scoate pe Iuda din întuneric, punând totuşi lucrurile la punct în mod, cred, judicios. Mai că aş spune că rezolvă problema asta grea.

Iată ce spune şi cum argumentează stareţul:

„Rolul” deţinut de Iuda în iconomia divină a mântuirii era dinainte prevăzut, prorocit şi necesar.

Ca atare, pentru acest rol ce i s-a atribuit, necesar, prorocit şi prevăzut, Iuda nu poate fi osândit.

Vorba cui ştim noi: e clar. De ce totuşi Iuda are parte de osândă şi de întuneric? Pentru că, după ce şi-a jucat rolul (prevăzut, prorocit şi necesar), a reacţionat cum nu trebuia. De început, a început bine: s-a căit, s-a dus la popi recunoscând că a greşit, a azvârlit banii. Bine a făcut. Apoi însă, în loc de a face ca Petru, de a plânge cu amar, s-a dus şi s-a spânzurat. Şi Petru păcătuise greu, foarte greu, dar și-a cerut bărbăteşte -(vorba potrivnicului lui Aîecu) – iertare şi s-a străduit (cu succes) să aibă parte de acelaşi sfârşit ca Iisuş (ba şi l-a agravat, cerând să fie răstignit cu capul în jos).

Iuda – spânzurându-se – a dovedit două lucruri:

a) că nu crede în bunătatea lui Hristos (voinţa de a-l ierta),

b) că nu crede în puterea lui Hristos (putinţa de a-l ierta).

Acesta e păcatul adevărat al lui Iuda; nu trădarea, nu vânzarea, de care nu-i răspunzător. Ci deznădejdea, reacţia greşită. A reacţionat prost la ce se întâmplase. Iar Sartre spune clar: nu importă ceea ce au făcut din noi, importă ceea ce am făcut noi din ceea ce au făcut (ei) din noi.

Fraza lui Sartre evidenţiază tragica reacţie greşită a lui Iuda. Dacă se ducea să se arunce la picioarele crucii şi să-şi ceară iertare şi să plângă (lacrimile acestea ale lui Petru, care apar şi-n ochii tatălui de la Marcu, 9,24, sunt esenţiale: ele dovedesc smerenia, acceptarea condiţiei umane, blândeţea, nădejdea şi pacea: sunt sfinte, sunt mângâietoare şi salvatoare), Domnul desigur l-ar fi iertat. Iar dacă mai şi se făcea luntre şi punte (ca Petru) să-şi ispăşească fapta prin jertfă, era şi el mântuit ca Petru (care, să nu uităm, săvârşise un păcat foarte grav: se lepădase!).

Interpretarea aceasta a stareţului e perfect confirmată şi explicitată de fraza lui Sartre. Iuda nu s-a priceput să facă din ceea ce se făcuse din el ceva onorabil. N-a avut curaj, s-a grăbit, n-a avut încredere în Hristos. Desigur că, tradându-L şi vânzându-L, L-a jignit groaznic pe învăţătorul şi Prietenul lui. Mai teribil însă L-a jignit neavând încredere în El.

Pe scurt: pentru rol, e exonerat. Pentru libera reacţie post factum, e osândit. Interpretarea mi se pare temeinică şi soluţia vrednică de luare aminte.

Viaţa mănăstirească, de altfel, ca şi cea din închisori, e plină de surprize agreabile. Apar, de unde nu te aştepţi, tot felul de tipuri umane profund respectabile, iar prinţii şi sfinţii şi eroii (fără titlu, fără diplomă, neştiuţi, neluaţi în seamă) sunt mai mulţi decât s-ar crede. Sunt şi aici – vorba lui Vigny – servituti; dar grandoarea absolut pură e un vis al nostru necurat, e ispită diavolească, menită a ne îndepărta de binele posibil, o formă paroxistică a orgoliului, păcat principal şi cu adevărat originar, original.

Din toată inima şi din tot gândul,
Nicu