“Tragedia lui Iuda” de Nicolae Steinhardt =>> AUDIO

“Tragedia lui Iuda” de Nicolae Steinhardt =>> SCRIS

Din “N.Steinhardt si paradoxurile libertatii”
De George Ardeleanu
Editura Humanitas

Profesional vorbind, Oscar Steinhardt îşi conservă standardele de excelenţă în toată această perioadă. Spiritul său inovator se manifestă şi în ipostaza sa de director al fabricii Sylva, o instituţie creată cu capital exclusiv românesc, după cum se menţionează în Dicţionarul… citat. Societatea realizează beneficii strălucite, oferind acţionarilor dividende substanţiale. Ştie să combine rigoarea şi spiritul autoritar cu amabilitatea, făcându-se iubit de muncitori.

Fiul său avea să-l numească mai târziu „un amestec de Regulus şi de Cambronne”. Că era iubit de personalul fabricii o demonstrează, printre altele, o felicitare primită cu ocazia „noului an 1915″, felicitare pe care se regăsesc vreo 20 de semnături ale celor în cauză. Spiritul autoritar se vădeşte, deopotrivă, în 1919, cu ocazia mişcărilor muncitoreşti, când—luaţi mai degrabă „de val”—angajaţii săi se raliază la mişcările cu pricina: „Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii – marţial; când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă…”22

In timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu pare să fie afectat de persecuţiile aplicate populaţiei evreieşti din România, datorită probabil şi faptului că statutul său de „evreu de categoria a doua” îi punea la adăpost familia de măsuri vexatorii.23 Atitudinea sa faţă de mareşalul Antonescu va fi, suntem convinşi, un subiect de dispută: „să nu mai aud nici un cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu: face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?”24 – avea să le spună el celor doi fii. Această atitudine – după o fază, totuşi, de reticenţă – avea să se transmită şi lui N. Steinhardt.

In schimb, în august 1944, văzându-şi fiul căscând gura la tancurile ruseşti care intrau în capitală, îl apostrofează cu nedisimulată asprime: „La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite aşa. Mă simt  strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tămpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel… Hai acasă… Il iau pe tata prudent de mână şi mergem spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.”25

Nu s-ar putea spune că „profeţiile politice” ale lui Oscar Steinhardt nu s-au împlinit. Existenţa sa şi a familiei sale avea să ia o întorsătură dramatică. El însuşi îşi va pierde proprietăţile succesiv (din Pantelimon, din Calea Moşilor, din Strada Armenească, de la Clucereasa, lângă Câmpulung, unde tot în interbelic fusese inginer26 ş.a.), ajungând, după 1958, să locuiască împreună cu fiul său într-o mică garsonieră din strada Ion Ghica, nr. 3.

Avea să muncească până la vârsta de 79 de ani (în 1952 îl găsim la fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră din Bihor, în 1956, la Scăieni), iar în urma tuturor acestor tribulaţii se va alege cu o pensie mizerabilă: „A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăieni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degetul în sus.

Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata, cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba la fel de bine ca el, e pierdut“27 Regimul comunist nu-i va recunoaşte decât o vechime de 25 de ani din 50 (cariera sa „sub liberali” va fi ştearsă în întregime cu buretele), iar în 1966 va avea o pensie de 500-600 de lei.

Aflăm aceste detalii dintr-o notiţă informativă din Dosarul de la Securitate al fiului său, notă dată de informatorul „Jean Draga” la data de 16 mai 1966, în urma unei vizite la N. Steinhardt, în timp ce acesta dădea meditaţii de limba engleză: „Tatăl său a fost inginer şi are o pensie de 600 lei lunar. Spune că la evaluarea pensiei i-au fost calculaţi numai 25 de ani de serviciu din 50 (25 pe care i-a servit sub liberali nu sunt luaţi în considerare).

El se plânge că deşi sunt îndatoraţi băneşte, Nicu face acte de generozitate. Zilele trecute au fost la el doi foşti deţinuţi, prieteni, pe care i-a împrumutat: pe unul cu 50 lei, iar pe celălalt cu 25 lei, bani pe care bătrânul crede că nu-i vor fi înapoiaţi.”28

Momentul de maximă luminozitate al caracterului bătrânului Oscar Steinhardt, calităţile sale autentic „senatoriale” se vor vădi însă pe parcursul procesului şi detenţiei lui Nicu Steinhardt. După 1954, N. Steinhardt îl va vizita pe Constantin Noica la Câmpulung, unde acesta avea domiciliu forţat. Din când în când filozoful se va deplasa clandestin la Bucureşti, fiind, nu de puţine ori, găzduit de N. Steinhardt. Bătrânul Oscar îi cere fiului său ca Noica „să fie primit regeşte”, oferindu-şi patul din minuscula garsonieră din str. Ion Ghica.29 La 11 decembrie 1958, Noica va fi arestat şi, după el, încă 22 de intelectuali. Lui N. Steinhardt îi vine rândul ultimul.

Pe 31 decembrie 1959 va fi invitat la sediul Securităţii, cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul „Noica-Pillat”. Citaţia venise cu o zi înainte, dar Oscar – o întruchipare a autenticului spirit boieresc cu care fiul său se va întâlni deseori pe parcursul detenţiei – nu i-o arătase, pentru a nu-i strica somnul de noapte. El este cel care îl va îndemna să se duca direct cu valiza făcută la sediul MAI, fiind convins că va fi arestat. După cum se ştie, i se vor da trei zile de gândire, argumentul forte fiind, evident, bătrâneţea tatălui său, care nu poate fi lăsat să moară ca – fireşte -un câine. Reîntors acasă, este beştelit de către „ovreiul de peste 82 de ani”: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. în afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării.”30

Acest tip de atitudine etică pare astăzi – după o jumătate de secol de disoluţie a identităţii umane – aproape incredibil. Fiul va fi contaminat de curajul şi de calmul tatălui nu numai pe parcursul procesului şi al detenţiei, ci şi după revenirea în aşa-zisa libertate. Tot acum îi adresează celebrele cuvinte: “E adevărat, zise tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu , vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.”31

O veritabila lecţie nu numai de verticalitate morală, ci şi de luciditate şi realism, de cunoaştere a strategiilor adversarului. La plecare îl salută milităreşte şi-i adresează alte vorbe nu mai puţin celebre şi cu funcţie terapeutică: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.”32 Cuvinte care îl vor însoţi pe N. Steinhardt în tot timpul traversării infernului concentraţionar şi care nu de puţine ori vor stârni, prin umorul lor, râsul tonic şi vindecător al colegilor de celulă (dar asupra acestui moment vom mai reveni).

Curajul şi demnitatea lui Oscar erau evidente, calmul şi seninătatea însă erau o chestiune de „regie”. Nu putea rămâne indiferent în faţa viitoarelor suferinţe ale fiului, dimpotrivă. în volumul al zecelea al Dosarului procesului ,,Noica-Pillat” se găseşte o scrisoare adresată de către acesta preşedintelui Tribunalului Suprem – Colegiul Militar – în data de 31 martie 1960, după ce cu două zile înainte fusese respinsă cererea de recurs a lui N. Steinhardt. Scrisoarea cuprindea 6 puncte şi le vom reproduce selectiv:

1. Fiul meu a fost încadrat greşit drept complice cu Noica, cu care a fost coleg la Liceul „Spini Haret” acum 30 de ani. El a fost urmărit pe vremea legionarilor şi a fost forţat să se refugieze la colegul meu de şcoală G-ralul de Divizie Ion Trăilescu, care trăieşte şi astăzi şi la care a stat tot timpul rebeliunii.

2. Atât în instanţă, cât şi în timpul cercetărilor fiul meu a declarat că nu a avut niciodată intenţii rele contra regimului actual şi când colegul sau i-a spus că va trimite o scrisoare în străinătate, el s-a opus contra acestei păreri.

3. Fiul meu, ca şi mine, n-a făcut parte, n-a fost înscris în nici un partid politic.

4. A scris la ziarul Adevărul*, de la care are cartea de legitimaţie cu fotografie. A avut o carte de membru al Sindicatului „Ziariştilor Profesionişti”, fund secretar tov. Miron Constantinescu, în anul 1946.

* Din cercetările noastre, până la acea dată N. Steinhardt scrisese la Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar şi – ca ziare de stânga – la cotidienele Victoria şi Tribuna poporului (în perioada 1944-l945).

5. Atât subsemnatul, cât şi fiul meu am fost foarte mulţumiţi în timpul actualului regim, eu fiind pensionar, iar fiul meu la Ministerul Industriei Uşoare, încadrat în calitate de consilier juridic şi în urmă, în anul 1959, ca jurisconsult la ,,Producţia”, unde a fost apreciat şi iubit de toţi muncitorii fabricii.

6. în urma cererii medicilor şi în urma consultaţiilor, i s-a acordat 2 ani concediu, fiind bolnav de T.B.C. intestinal.33

Cei care nu au trăit în acea perioadă vor trebui să înţeleagă că acesta era singurul tip de retorică admisibil în relaţiile individului cu statul totalitar. Cum era de aşteptat, scrisoarea nu a avut nici un efect (de data aceasta -probabil din cauza disperării – simţul realist al bătrânului Oscar începuse să se diminueze). A început însă tatonarea unei alte soluţii, mai puţin oficială, dar care se purta în epocă, cumpărarea lui N. Steinhardt, evident în schimbul unei mari sume de bani. Un asemenea tip de tranzacţie dintre statul român şi anumiţi „specialişti” din Occident, cum ar fi Henry Jacober, reuşise în cazul unui coleg de celulă al lui N. Steinhardt, şi anume Vlad Stolojan, dar eşuase în cazul lui Constantin Noica.34

Intr-o scrisoare trimisă de Doru Pavel (avocat al apărării pentru N. Steinhardt în procesul din 1960) lui Stelian Tănase şi reprodusă de acesta în Anatomia mistificării, se descriu tentativele eşuate ale lui Oscar Steinhardt de a-şi scoate – pe o filieră asemănătoare – fiul din puşcărie. Să o reproducem, deoarece ea nu ilustrează doar un caz, ilustrează o epocă:

Cu tatăl lui Nicu Steinhardt am rămas în legătura şi după terminarea procesului, îmi amintesc că, prăbuşit de durere, după un anumit interval de timp, a luat contact cu mine ca sa-mi spună că a găsit pe cineva care i-a promis că îl va scoate pe fiul său din închisoare, bineînţeles în schimbul unor sacrificii materiale serioase. I-am atras atenţia că nu poate fi vorba de o persoană serioasă, ci de un escroc, sfatuindu-l să nu se lase înşelat. Cuvintele mele nu au avut însă nici un efect. Dl Steinhardt a dat sumele cerute şi a aşteptat eliberarea lui Nicu. Aşteptare, bineînţeles, zadarnică. După un timp, bietul bătrân m-a contactat din nou, ca să-mi spună că a găsit o altă persoană, „de data asta serioasă”, spunea el, care îi garantează eliberarea lui Nicu.

Răspunsul meu a fost acelaşi ca şi în cazul anterior: că nu poate fi vorba decât de un escroc şi că să nu se lase înşelat şi să nu dea nici un ban. Totuşi, dl Steinhardt s-a lăsat şi de data aceasta înşelat, a dat banii—aşa cum am aflat mai târziu – şi a aşteptat eliberarea lui Nicu, care, bineînţeles, nu a avut loc, nu putea să aibă loc. Nu ştiu dacă acestea au fost singurele două cazuri în care bătrânul Steinhardt s-a lăsat înşelat de indivizi lipsiţi de scrupule. La început am fost contrariat de credulitatea atât de naiva a bietului bătrân. Apoi mi-am zis că, în felul acesta, el şi-a plătit câte o perioadă de existenţă în care a trăit cu speranţa mângâietoare ca îşi va revedea curând copilul. Poate că, această speranţă reprezentând, în perioadele respective, Însăşi raţiunea vieţii sale, merita să fie plătită cu banii pe care i-au înghiţit escrocii.35

In absenţa fiului va fi ajutat, e drept modest, de unele rude rămase în libertate sau plecate în străinătate. De pildă – printr-o filieră de tip joint -va primi la 27 octombrie 1963 un colet si o scrisoare de la un nepot al său stabilit la Viena, David Becker. In scrisoare se spune printre altele: „De când speri să-l vezi pe Nicu însănătoşit? De mult aşteptăm vestea bună că s-a întors acasă.” Acest cod, prin perifrază (în care, de pildă, cuvântul „închisoare” era ocultat), avea să apară şi în unele texte antume ale lui N. Steinhardt. Atât coletul, cât şi scrisoarea au fost interceptate de Securitate.36

In cele din urma Oscar Steinhardt va ieşi învingător: ţinându-se de promisiunea pe care i-o făcuse la plecare, el va supravieţui celor cinci ani de detenţie ai fiului său. Acesta din urmă va avea revelaţia ,,minunii” cu puţin timp înainte de eliberarea sa din închisoarea Gherla, când primeşte primul şi unicul colet din timpul încarcerării sale. Acest moment de intensă fericire este consemnat într-o altă variantă a Jurnalului fericirii (o vom numi, cu titlu de rezervă, varianta a treia, o sinteză între prima variantă, confiscată de Securitate la 14 decembrie 1972 şi restituită ta 1975, şi cea de-a doua, reconstituită din memorie după confiscarea celei dintâi). Dactilograma -din păcate incompletă – a acestei variante de 529 de pagini (nepublicată încă) am găsit-o tot în Arhivele Mănăstirii Rohia:

în iunie, după citirea decretului, ni s-a dat fiecăruia voie să trimitem o carte poştală. N-am îndrăznit să scriu tatei, l-am crezut mort de mult. Am adresat-o vărului meu din Aleea Rumeoară. La ghişeul biroului de primiri sunt vestit că am un pachet şi întrebat de la cine e. Răspund indicând numele şi adresa vărului. Nu corespunde! aud. Aici arată alt nume şi altă adresă şi mi le spune pe ale tatii. Trag un strigăt de bucurie şi de uimire: e de la tata! înnebunesc de-a binelea. Distribui tot ce am primit celor care stau ca şi mine la coadă în faţa ferestruicii. Pe hârtia pachetului scrisul nu e al tatii. Ce-are a face! Trăieşte!

S-a ţinut de cuvânt, le-a făcut în ciudă, n-a fost pre voia hainilor de Tătari.37

In 1964, când N. Steinhardt iese din închisoare, tatăl său avea 87 de ani, dar nu-şi pierduse nici demnitatea, nici umorul. Scena întâlnirii din 4 august este deopotrivă revigorantă şi înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă.

— Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?“38

Aflând că fiul său s-a convertit în închisoare la creştinism nu se supără, dar – cu aceeaşi luciditate şi ironie – ştie să-i tempereze entuziasmul (uneori excesiv) de după botez: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”39

Ultimii trei ani şi-i petrece în linişte şi cu aceeaşi demnitate alături de fiul său – despre care adeseori spune că „nu-i băiat rău, dar e un copil bătrân” - în garsoniera din Ion Ghica, nr. 3. Nu se va împăca cu faptul că acesta – în pofida unei pregătiri intelectuale excepţionale, nu va reuşi să-şi găsească o altă slujbă decât cea de muncitor necalificat la întreprinderea Stăruinţa din Vitan. La vârsta de 88 de ani va învăţa limba engleză, fireşte, de la fiul său, care dădea meditaţii. Faptul acesta reiese dintr-o scrisoare (interceptată) către un alt nepot, David A. Avram de la New York40.

Va fi prins în „reflectoarele” Securităţii, alături de Nicu Steinhardt – care era de fapt cel urmărit între 20 şi 30 octombrie 1966 acesta este pus în „filaj”, iar în notele aferente este „vizualizat” şi Oscar. Bizareria destinului este că exemplara dragoste filială a lui N. Steinhardt reiese chiar şi din documentele Securităţii. Una dintre secvenţele narative care se repetă în aceste note este aceea a plimbării în pas lent pe care cei doi o fac din str. Ion Ghica la părculeţul Colţea, unde bătrânul se odihnea.

Două exemple: „La ora 11.30 «STOIAN»* a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi o individă care-l îngrijeşte şi foarte încet au mers pe str. I. Ghica, b-dul 1848 şi au intrat în parcul Colţea, unde au luat loc pe o bancă. [...] La ora 13.25 «STOIAN» a mers la banca unde stătea tatăl său, l-a luat şi împreună au mers încet pe b-dul 1848, str. Ion Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13.33″ (26 octombrie 1966)41; „La ora 12.45 «STOIAN» a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi încet au mers pe str. Ion Ghica, b-dul 1848 şi au intrat la frizerie, unitatea nr. 101. La ora 13.20 «STOIAN» a ieşit de ia frizerie, împreună cu tatăl său şi foarte încet au mers discutând pe bd. 1848, str. I. Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13.30.” (22 octombrie 1966)42. în Dosar există şi câteva fotografii foarte reuşite reieşite din acest filaj. * Unul dintre numele de cod în Dosarul de Urmărire al lui N. Steinhardt. 41., 42. Ibidem, ff. 179, 188.

Despre aceeaşi pietate filială vorbeşte şi un prieten deosebit al lui N. Steinhardt, şi anume Virgil Nemoianu, într-un interviu luat de Cristian Bădiliţă pentru revista Convorbiri literare: „Pe urmă o calitate pe care n-o bănuisem, pe care am descoperit-o cu totul întâmplător, era pietatea filială. îl ajuta pe tatăl său (foarte bătrân şi micuţ la acea dată) să se spele, îl bărbierea cu mâna lui, asta fără ostentaţie, dar şi fără jenă. Eu sunam la uşă la cine ştie ce oră absurdă, el îmi spunea: Vino, Nemo, vino, şi continua să-şi vadă de treabă. Pe mine astfel de lucruri m-au impresionat enorm“43

Este evident, credem, pentru oricine, la sfârşitul acestui excurs, că Oscar Steinhardt ar fi putut pleca sau rămâne, oricând, în străinătate, unde ar fi făcut o carieră strălucită. A ales — cum de altfel va face şi fiul său – să rămână în România, integrându-se exemplar în istoria unui popor în mijlocul căruia a cunoscut nu numai bucurii, ci şi – mai ales după 1948 -multă suferinţă. Iar mobilul acestei integrări nu este ta nici un caz ceea ce se numeşte „ură de sine”. Care este imaginea-hologramă care rămâne la capătul acestui destin remarcabil? Să-i dăm din nou cuvântul lui N. Steinhardt:

„Dar la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu.”44

Oscar Steinhardt se stinge din viaţă în martie 1967,45, la vârsta de 90 de ani, fiind înmormântat în cimitirul evreiesc din str. 1 Mai. Multe din trăsăturile sale vor fi moştenite de N. Steinhardt: demnitatea, curajul, autenticul spirit aristocratic, un anumit soi de naţionalism critic şi relativizant, umorul, anticomunismul fervent. Aşa cum mai târziu, din amintirile sale despre N. Steinhardt, Monica Lovinescu va selecta o anumită imagine obsesivă (asupra căreia ne vom opri la momentul oportun), propunem şi noi, tot selectiv, una din celebrele replici ale lui Oscar, din nefericire profetice nu numai pentru un destin individual, ci şi pentru unul colectiv, împărtăşit de popoarele din estul Europei.

I-o spusese fiului său tot la plecarea în detenţie: „Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare larga într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă.”46

22. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 23.
23. V. N. Steinhardt, „Autobiografie”, ed. cit.
24. Cf. N. Steinhardt, Mărturisire”, m voi. Primejdia mărturisirii, ed. cit, p.
25. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 133-l34.
26. V. N. Steinhardt, Dumnezeu in care spui…, ed. cit, p. 79.
27. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 43.
28. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr, 207, voi. IV, fila 126.

29. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, pp. 211, 344.

30. Ibidem, p. 23.31. Ibidem, pp. 23-24.32. Ibidem, p. 25.
33. ACNSAS, Arhiva Ministerului Justiţiei, Direcţia Investigaţii, Dosar nr. 118988, voi. X,ff. 124-l25.34. V. Stelian Tănase, Anatomia…, ed. cit, pp. 382-391, în care se transcriu fragmente din Jurnalul lui Ion Raţiu şi din convorbirile purtate de autor cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad şi Sanda Stolojan ş.a.
35. Ibidem, p. 402.
36. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, vol. IV, ff. 233-235.
37. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, varianta a III-a, dactilogramă, p. 492 (Arhivele Mănăstirii Rohia).
38. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit. (1991), p. 90.
39. Ibidem, p. 258.
40. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, voi. IV, ff. 23l-232.
43. „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia de sfinţenie”, dialog cu criticul şi eseistul Virgil Nemoianu, în Convorbiri literare, nr. 12 (84), decembrie 2002, pp. 7-l0.

Din “N.Steinhardt si paradoxurile libertatii”
De George Ardeleanu
Editura Humanitas

Addenda capitolului 8 din partea I

Două scrisori ale lui N. Steinhardt către Sergiu AI-George

18 iunie 1979

Iubite Sergiule,

Problema lui Iuda mă obsedează de mult. Nu-s singurul. Am scris despre Iuda în Jurnalul fericirii, respingând teoria exonerării de culpă a lui Iuda, susţinută de mulţi, printre care Ion Omescu şi dramaturgul francez Paul Raynal. Cred că am discutat chestiunea şi cu tine, ca şi cu alţii (mai ales în închisoare).

Am refuzat întotdeauna să-mi însuşesc părerea după care Iuda – rol necesar în tragedia mântuirii – trebuie considerat ca lipsit de „vină”. Iată însă aici, la Rohia, stareţul mănăstirii – simplu ţăran maramureşean, însă excelent predicator, bun şi harnic gospodar, iscusit exeget, om de treabă şi spirit fără îngustime – mi-a expus o interpretare dintre cele mai apte a mă pune pe gânduri. Ea nu-l scoate pe Iuda din întuneric, punând totuşi lucrurile la punct în mod, cred, judicios. Mai că aş spune că rezolvă problema asta grea.

Iată ce spune şi cum argumentează stareţul:

„Rolul” deţinut de Iuda în iconomia divină a mântuirii era dinainte prevăzut, prorocit şi necesar.

Ca atare, pentru acest rol ce i s-a atribuit, necesar, prorocit şi prevăzut, Iuda nu poate fi osândit.

Vorba cui ştim noi: e clar. De ce totuşi Iuda are parte de osândă şi de întuneric? Pentru că, după ce şi-a jucat rolul (prevăzut, prorocit şi necesar), a reacţionat cum nu trebuia. De început, a început bine: s-a căit, s-a dus la popi recunoscând că a greşit, a azvârlit banii. Bine a făcut. Apoi însă, în loc de a face ca Petru, de a plânge cu amar, s-a dus şi s-a spânzurat. Şi Petru păcătuise greu, foarte greu, dar și-a cerut bărbăteşte -(vorba potrivnicului lui Aîecu) – iertare şi s-a străduit (cu succes) să aibă parte de acelaşi sfârşit ca Iisuş (ba şi l-a agravat, cerând să fie răstignit cu capul în jos).

Iuda – spânzurându-se – a dovedit două lucruri:

a) că nu crede în bunătatea lui Hristos (voinţa de a-l ierta),

b) că nu crede în puterea lui Hristos (putinţa de a-l ierta).

Acesta e păcatul adevărat al lui Iuda; nu trădarea, nu vânzarea, de care nu-i răspunzător. Ci deznădejdea, reacţia greşită. A reacţionat prost la ce se întâmplase. Iar Sartre spune clar: nu importă ceea ce au făcut din noi, importă ceea ce am făcut noi din ceea ce au făcut (ei) din noi.

Fraza lui Sartre evidenţiază tragica reacţie greşită a lui Iuda. Dacă se ducea să se arunce la picioarele crucii şi să-şi ceară iertare şi să plângă (lacrimile acestea ale lui Petru, care apar şi-n ochii tatălui de la Marcu, 9,24, sunt esenţiale: ele dovedesc smerenia, acceptarea condiţiei umane, blândeţea, nădejdea şi pacea: sunt sfinte, sunt mângâietoare şi salvatoare), Domnul desigur l-ar fi iertat. Iar dacă mai şi se făcea luntre şi punte (ca Petru) să-şi ispăşească fapta prin jertfă, era şi el mântuit ca Petru (care, să nu uităm, săvârşise un păcat foarte grav: se lepădase!).

Interpretarea aceasta a stareţului e perfect confirmată şi explicitată de fraza lui Sartre. Iuda nu s-a priceput să facă din ceea ce se făcuse din el ceva onorabil. N-a avut curaj, s-a grăbit, n-a avut încredere în Hristos. Desigur că, tradându-L şi vânzându-L, L-a jignit groaznic pe învăţătorul şi Prietenul lui. Mai teribil însă L-a jignit neavând încredere în El.

Pe scurt: pentru rol, e exonerat. Pentru libera reacţie post factum, e osândit. Interpretarea mi se pare temeinică şi soluţia vrednică de luare aminte.

Viaţa mănăstirească, de altfel, ca şi cea din închisori, e plină de surprize agreabile. Apar, de unde nu te aştepţi, tot felul de tipuri umane profund respectabile, iar prinţii şi sfinţii şi eroii (fără titlu, fără diplomă, neştiuţi, neluaţi în seamă) sunt mai mulţi decât s-ar crede. Sunt şi aici – vorba lui Vigny – servituti; dar grandoarea absolut pură e un vis al nostru necurat, e ispită diavolească, menită a ne îndepărta de binele posibil, o formă paroxistică a orgoliului, păcat principal şi cu adevărat originar, original.

Din toată inima şi din tot gândul,
Nicu

Iulian BOLDEA: N. Steinhardt – drumul spre adevar

TABOR Nr. 4/ anul III/ iulie 2009 (“N. Steinhardt – monahul de la Rohia”)

ESEU

BARTOLOMEU ANANIA

Părintele N. Steinhardt – un om care a murit fericit

IOAN CHIRILĂ

Dia/crisis – re-gândirea credinţei sau între formal, instituţional şi viitatea credinţei

VIRGIL CIOMOŞ

Sfinţi prin puşcării, securişti prin mânăstiri. Cazul Nicu Steinhardt

IULIAN BOLDEA

N. Steinhardt – drumul spre adevăr

GEORGE ARDELEANU

Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil

ION POPESCU-BRĂDICENI

N. Steinhardt: Jurnalul fericirii ca paradigmă transscripturală

IOAN PINTEA

O însoţire luminoasă

ŞTEFAN ILOAIE

Convertire şi mărturisire creştină în gândirea părintelui Nicolae Delarohia

MACARIE MOTOGNA

Virtutea curajului la N. Steinhardt

VASILE MANEA

Amintiri despre Părintele Steinhardt

IRINA CIOBOTARU

Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – problema descendenţei spirituale

IRINA CIOBOTARU

Nicolae Steinhardt – un model de zidire a identităţii

ADRIAN MUREŞAN

Dăruind vei dobândi sau despre imposibilul care ne priveşte

INTERVIU

„Părintele Nicolae a avut destinul sfinţilor”
Interviu realizat de Călin Cira cu Părintele Serafim Man

RECENZII

IOAN CHIRILĂ

GEORGE ARDELEANU, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, O perspectivă monografică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 532 p.

FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ

N. STEINHARDT (MONAHUL NICOLAE DELAROHIA), Dăruind vei dobândi: Cuvinte de credinţă, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv şi referinţe critice de Ştefan Iloaie; repere biobibliografice de Virgil Bulat; indici de Macarie Motogna, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2008, 592 p.

ION ALEXANDRU MIZGAN

Protos. Dr. MACARIE MOTOGNA, Monahismul Ortodox din Maramureş şi Transilvania Septentrională până la începutul secolului al XIX-lea, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2008, 408 p.

IONUŢ CHIRCALAN

GHEORGHE F. ANGHELESCU şi CRISTIAN UNTEA, Părintele Dumitru Stăniloae, un urmaş vrednic al patristicii clasice (bio-bibliografie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008, 160 p.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Despre N. Steinhardt

În cel mai recent număr, 4, al revistei lunare de cultură şi spiritualitate românească, TABOR [Revista Tabor Nr. 4/ anul III/ iulie 2009 : "N. Steinhardt - monahul de la Rohia"], editată de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, sunt incluse studii demne de interes consacrate personalităţii şi operei lui N. Steinhardt. În deschidere – un text remarcabil prin esenţializare şi prin puterea de a emoţiona, semnat de Bartolomeu Anania însuşi. Iată un scurt fragment:

“Eu cred că botezul de la Jilava, pe care l-a administrat părintele Mina asupra lui N. Steinhardt este un moment mai mult decât istoric, e un moment al culturii româneşti şi al Bisericii noastre. Cred că este un moment teologic pe care va trebui să-l consemnăm în tratatele noastre şi de care va trebui să ne aducem pururea aminte.

Atunci când oamenii îţi tăgăduiesc libertatea, tu tocmai atunci să strigi din rărunchi Ťde-abia acum să ştiţi că sunt un om liber!ť Aceasta a fost marea bucurie pe care a descoperit-o N. Steinhardt. Şi aceasta l-a făcut cu adevărat fericit şi în stare să scrie acea extraordinară carte, carte de căpătâi a culturii şi spiritualităţii româneşti, Jurnalul fericirii, de care nici o generaţie de acum înainte nu va trebui să fie lipsită.”

Alte studii, la fel de revelatoare: Dia/crisis – re-gândirea credinţei sau Între formal, instituţional şi viitatea credinţei de Ioan Chirilă, Sfinţi prin puşcării, securişti prin mânăstiri, cazul Nicu Steinhardt de Virgil Ciomoş, N. Steinhardt – drumul spre adevăr de Iulian Boldea, Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil de George Ardeleanu, N. Steinhardt: Jurnalul fericirii ca paradigmă transscripturală de Ion Popescu-Brădiceni, O Însoţire luminoasă de Ioan Pintea, Convertire şi mărturisire creştină în gândirea părintelui Nicolae Delarohia de Ştefan Iloaie, Virtutea curajului la N. Steinhardt de Macarie Motogna, Amintiri despre părintele Steinhardt de Vasile Manea, Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – problema descendenţei spirituale şi Nicolae Steinhardt – un model de zidire a identităţii de Irina Ciobotaru, Dăruind vei dobândi sau Despre imposibilul care ne priveşte de Adrian Mureşan.

Bibliografie obligatorie

Revista CAIETELE INMR este expresia directă a efervescentei activităţi desfăşurate de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, sub conducerea lui Dinu Zamfirescu. În nr. din iulie 2009 al acestei publicaţii care reuşeşte să activeze memoria noastră colectivă, atât de înclinată spre somnolenţă, sunt reproduse, printre altele, transcrierile unor înregistrări ale dezbaterilor declanşate de lansările unor cărţi publicate de INMR. Una dintre ele, Sursele Securităţii informează, cuprinzând note informative, din dosarele deţinute în prezent de CNSAS, referitoare la personalităţile aflate în exil, reprezintă, în opinia cercetătoarei Mihaela Toader, “o pagină de istorie ce va completa istoria sistemului comunist din România”. Afirmaţia este întrutotul justificată, în condiţiile în care în paginile cărţii găsim documente privind urmărirea atentă de către Securitate a tot ceea ce reprezenta conştiinţa exilului românesc. “Trebuie subliniat faptul ­- afirmă Mihaela Toader – că Securitatea a manifestat un interes special faţă de postul de radio Europa liberă, poate cel mai influent mijloc de informare şi totodată de critică a regimului comunist din ţară. Dintre cei urmăriţi, un loc aparte îl ocupă angajaţii şi colaboratorii postului de radio Europa liberă, dintre care amintesc Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Noel Bernard, Preda Bunescu, Emil Georgescu, Vlad Georgescu, Emil Cristea sau personalităţi ale vieţii culturale, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Leonid Mămăligă, Dumitru }epeneag sau membri ai partidelor politice istorice plecaţi în exil, Radu Câmpeanu, Mihail Fărcăşanu, Emil Ghilezan.”

Cine vrea să înţeleagă istoria culturii româneşti contemporane nu poate să facă abstracţie de bibliografia pe care ne-o pune la dispoziţie, sistematic, INMR.

Un om de bază

S-a scris, e drept, dar nu s-a scris destul despre rolul catalitic pe care l-a avut transferul neobositului un cristian în redacţia Observatorului cultural. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, acesta nu e doar o achiziţie reuşită, ci de-a dreptul o investiţie profitabilă. Căci din rândurile zgomotoasei tinere generaţii, un cristian e singurul care, asumându-şi o postură secundară, a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru ceea ce înseamnă, în lumea literelor, imagine. N-a avut ambiţii literare, dar le-a încurajat totdeauna pe ale altora. Nu şi-a publicat nici un rând de poezie, proză sau critică literară, dar i-a publicat, în carnetele editate în regie proprie, pe ceilalţi. (Puţini mai ştiu astăzi că afirmarea debutantului, în urmă cu un deceniu, Marius Ianuş i se datorează în mare măsură.) La Observator a brevetat deja câteva formule care-i poartă, pentru cine are ochi să vadă, amprenta profesională. Cea mai recentă dintre ele este seria de suplimente începută cu povestea Cenaclului Litere (condus de Mircea Cărtărescu) şi continuată cu istoriile unor grupuri de autori ai ultimelor valuri. Au fost deja cei din Bistriţa, au urmat internauţii de la tiuk ! şi performerii de la Poeticile Cotidianului, sunt în aşteptare arădenii de la Celebrul animal. În tot acest timp, un cristian a investigat nu numai cărţile unor autori pe cale de omologare, dar şi tipurile diferite de proiecte culturale ale acestora. Ce a ieşit e o nemaipomenită hartă în relief a grupurilor (nu a coteriilor), de care nici un critic literar cu simţul ansamblurilor nu mai poate face abstracţie de-acum înainte. O hartă care ridiculizează tacit colecţiile de cronici grăbite adunate de unii şi de alţii, între coperte, în ultimii ani.

Inteligenţă în stare pură

Lăudabil prin multe, ultimul număr al revistei DILEMATECA (anul IV, nr. 39, august 2009) se cuvine remarcat o dată în plus pentru excelentul eseu al regretatului Matei Călinescu, Idei despre modernitate şi postmodernitate: ieri şi azi. Încă de la primele fraze, acesta ridică o problemă implicită privitoare la discursul critic autohton: “Primul nume menţionat în introducerea cărţii A fine Disregard: What Makes Modern Art Modern (O desconsideraţie subtilă: prin ce e modernă arta modernă), de Kirk Varnedoe, nu este acela al unui artist, cum ne-am putea aştepta, ci al unei figuri, obscure astăzi, din istoria sportului: William Webb Ellis, inventatorul jocului de rugby. De fapt, titlul cărţii e inspirat de inscripţia de pe placa de piatră a Rugby College din Warwickshire, Anglia, ce-l comemorează pe Ellis “care în 1823 d.Ch., cu o subtilă desconsiderare a regulilor fotbalului aşa cum era jucat în vremurile sale, a luat pentru prima oară mingea în braţe şi a alergat cu ea, de aici provenind trăsătura distinctă a jocului de rugby”. “Ceea ce face ca arta modernă să fie modernă, continuă să spună autorul, e o binevenită rupere de regulile tradiţionale, o transgresare fertilă, un fel de gest miraculos care creează un joc nou, dintr-unul vechi şi respectabil. Varnedoe propune aici un model simplu, informal, metaforic de schimbare şi de emergenţă a noului. În artă, desigur, lucrurile sunt mult mai complexe, dar, la început, e întotdeauna o încălcare a vechilor reguli, inspirată – şi care inspiră – ce duce la crearea unui nou joc, cu reguli noi, cu jucători entuziaşti şi gata să exploreze noile posibilităţi. Transgresarea ca atare este întotdeauna condamnabilă (e, adesea, un mod de a trişa, care încearcă să se ascundă).” Câţi dintre criticii români serioşi, cu bună pregătire teoretică, şi-ar putea începe o carte sobră prin exemplul cutărui sportiv de rangul al doilea fără a părea, prin aceasta, frivoli? Şi, pe de altă parte, câţi dintre publiciştii sprinteni care activează în presa de la noi ar reuşi să radiografieze o paradigmă de asemenea amploare fără a risca să-şi dezvăluie petele albe din bibliografie? Din această DILEMATEC| nu puteţi ieşi!

De necrezut, dar aievea

Mai rar un cascador care să vorbească bine, convingător şi captivant. Chiar acesta e cazul lui Szoby Cseh în interviul pe care Dia Radu i l-a luat în paginile Formulei As (numărul din august 2009). Cronicarul a început să citească dialogul mai mult din rutină decît din curiozitate, pentru ca în scurt timp să urmărească cu atenţie rîndurile. A trăit o surpriză plăcută, lungă de două pagini mari de revistă, văzînd cît de direct şi sincer poate fi un om de 67 de ani care, în tinereţe, a făcut numere unice de cascadorie mondială. Stilul lui Szoby Cseh e simplu şi robust atunci cînd povesteşte decepţia prin care a trecut în momentul în care nu am mai putut face filme. Iar povestea lui e incredibilă, dar s-a petrecut aievea: “De supărare, am tras-o pe băutură ca la concurs, vreo opt ani. Noi, bărbaţii, suntem făcuţi să trăim 45-50 de ani. Restul e un adaos aiurea. Eu am simţit că s-a terminat tot atunci. Fiind secui, rezist foarte bine la alcool, niciodată nu m-am îmbătat. Aşa am ajuns să beau zilnic 4 – 5 kile de votcă. Beam şi noaptea. În casă, ca la orice alcoolic, existau peste tot ascunse cutii mici de Scandic, chiar şi pe la bec, deasupra. Dacă rămîneam fără, mă tăvăleam pe jos, îmi venea să-mi bag cuţitul în mine. Familia, îngrijorată, m-a dus la doctor şi mi s-a spus că mai am o lună de trăit. Deja murise nea Vali, colegul meu de pahar, iar celălat prieten cu care beam dăduse şi el colţul. Ce să mai? Îmi venea rîndul. Aveam ciroză în ultimul stadiu, cu varice esofagiene. Şi am stat de vorbă cu Dumnezeu, îmi părea rău că am ajuns în halul acesta. Şi am zis, Doamne, ce mi-a plăcut mie cel mai mult şi mai mult în viaţă? Mi-a plăcut să lupt. Uite un nou proiect de luptă, să-l fac pe Szoby mai tare şi mai frumos decît înainte. Am intrat trei zile la dezintoxicare, că altfel aş fi murit. Şi apoi am venit acasă şi am început să mă antrenez. La o lună jumătate, eram un om nou, cu ficatul refăcut complet. Eu cred că Dumnezeu mă iubeşte foarte tare, prea m-a salvat de multe ori.”

“Sensul suferintei – la Nicolae Steinhardt si Simone Weil”

de George Ardeleanu

din “”Jurnalul fericirii”"

— Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricând, oriunde):

Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cât mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgârcit la formulări. Întrebării: „Îl cunoşti’?” să i se răspundă cu „Da”, iar nu cu „Da, îl cunosc”. Între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori”, ci „rar”.) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.

Să vorbească numai şi numai când e întrebat şi să se mărginească a răspunde — cât mai strict – întrebării, fără a mai adăuga ceva.

În tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului — tăceri abil create de anchetator — să se ferească a umple aceste penibile momente luând el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: când anchetatorul spune: „să discutăm liber”, atunci se impune o atenţie mărită.) Să mintă cât de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.

De ce? De ce să nu se spună adevărul, când nu e primejdios?

Pentru două motive:

a) Având de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinând discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.

Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. Bolingbroke (viitorul Hernie al IV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat).

A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.

Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decât cel menţionat de anchetator.

Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV — secolul al XVII-lea — îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintâi felurite nume proprii.

Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii, fagăduindu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul — încrezător, cinstit, naiv — va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)

Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cât va fi închis (şi mai târziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.

— Proştii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.

Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.

E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atâţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.

La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali, după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru.

Digitaţie rapidă. La englezi: leger-de-main, mână uşoară. Totu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu a brânzii nouă.
Uite popa nu e popa. Înrudire cu dracul, mereu grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce sâmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atât erau de grăbiţi încât au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să poarte crucea: scape blestematul de chin pe
câteva clipe numai să meargă treaba mai repede.

— Kierkegaard despre rugăciune:
„Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge a fi el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent când se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte.”

— Manole despre întemeierea Republicii franceze:

În 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi nu sunt decât „republicani resemnaţi”, nu fac decât să continue opera restauraţiei din 1815. Chiar şi când „republica conservatorilor” e înlocuită cu a
Republicanilor după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine revoluţia. Mac-Mahon e silit să renunţe la ideea unui minister Rochebouet, cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure in acternum zice Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar visările unui poet. În 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi înmormântat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă 1-a luat în seamă. Pentru Gambetta, Hugo era un bătrân utopist, un poet visător, un fanatic, un bărbos.

— Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului.
Închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adâncuri şi adevăruri finale. Cât de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile savante, în Coana Chiriţa!

Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard:
„încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi.

Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decât a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului.

Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfârşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu I se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă.

E lucru teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvârşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă.
Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.

Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămâne creştin: e o suferinţă căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frământările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud.
Hristosul este în Sinea Sa blândeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuia creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atât de blând, adică atât de slab, ca să-l scoată din ea.”

Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă indispensabilă a unei suferinţe adevărate:
„Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decât în a accepta (iar nu a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa.
Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte — înfricoşătoare ironie — de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, duşmanul lor de moarte, dar din dragoste.”

Creştinismul: reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface — fără a o desfiinţa — şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.

DIN “JURNALUL FERICIRII”

Jilava, 1961

Perioadă de înăsprire a regimului.

Câţi oameni admirabili în jurul meu!

Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate.

Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.

din “JURNALUL FERICIRII”

Vara la Jilava

E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un colţişor de fereastră, e o zăpuşală grea. Mă chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc s-o beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da în diaree, boala mea cronică. Diareea într-o celulă e păcatul capital.

Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă, turteşte, ca şi cum s-ar fi întreit presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitaţia.

Valentin Gligor, un băiat tânăr din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă când se pregătea să plece la vatră din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pâine, sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă.
Gestul, înduioşător, are într-însul ceva absurd şi este identic cu modul în care-şi potolesc setea fiinţele umane în Dincolo de oglindă de Lewis Carroll: mănâncă biscuiţi.

Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat însetatului în numele Sau nu va rămâne fără de răsplată.