Din “N.Steinhardt si paradoxurile libertatii”
De George Ardeleanu
Editura Humanitas

Addenda capitolului 8 din partea I

Două scrisori ale lui N. Steinhardt către Sergiu AI-George

18 iunie 1979

Iubite Sergiule,

Problema lui Iuda mă obsedează de mult. Nu-s singurul. Am scris despre Iuda în Jurnalul fericirii, respingând teoria exonerării de culpă a lui Iuda, susţinută de mulţi, printre care Ion Omescu şi dramaturgul francez Paul Raynal. Cred că am discutat chestiunea şi cu tine, ca şi cu alţii (mai ales în închisoare).

Am refuzat întotdeauna să-mi însuşesc părerea după care Iuda – rol necesar în tragedia mântuirii – trebuie considerat ca lipsit de „vină”. Iată însă aici, la Rohia, stareţul mănăstirii – simplu ţăran maramureşean, însă excelent predicator, bun şi harnic gospodar, iscusit exeget, om de treabă şi spirit fără îngustime – mi-a expus o interpretare dintre cele mai apte a mă pune pe gânduri. Ea nu-l scoate pe Iuda din întuneric, punând totuşi lucrurile la punct în mod, cred, judicios. Mai că aş spune că rezolvă problema asta grea.

Iată ce spune şi cum argumentează stareţul:

„Rolul” deţinut de Iuda în iconomia divină a mântuirii era dinainte prevăzut, prorocit şi necesar.

Ca atare, pentru acest rol ce i s-a atribuit, necesar, prorocit şi prevăzut, Iuda nu poate fi osândit.

Vorba cui ştim noi: e clar. De ce totuşi Iuda are parte de osândă şi de întuneric? Pentru că, după ce şi-a jucat rolul (prevăzut, prorocit şi necesar), a reacţionat cum nu trebuia. De început, a început bine: s-a căit, s-a dus la popi recunoscând că a greşit, a azvârlit banii. Bine a făcut. Apoi însă, în loc de a face ca Petru, de a plânge cu amar, s-a dus şi s-a spânzurat. Şi Petru păcătuise greu, foarte greu, dar și-a cerut bărbăteşte -(vorba potrivnicului lui Aîecu) – iertare şi s-a străduit (cu succes) să aibă parte de acelaşi sfârşit ca Iisuş (ba şi l-a agravat, cerând să fie răstignit cu capul în jos).

Iuda – spânzurându-se – a dovedit două lucruri:

a) că nu crede în bunătatea lui Hristos (voinţa de a-l ierta),

b) că nu crede în puterea lui Hristos (putinţa de a-l ierta).

Acesta e păcatul adevărat al lui Iuda; nu trădarea, nu vânzarea, de care nu-i răspunzător. Ci deznădejdea, reacţia greşită. A reacţionat prost la ce se întâmplase. Iar Sartre spune clar: nu importă ceea ce au făcut din noi, importă ceea ce am făcut noi din ceea ce au făcut (ei) din noi.

Fraza lui Sartre evidenţiază tragica reacţie greşită a lui Iuda. Dacă se ducea să se arunce la picioarele crucii şi să-şi ceară iertare şi să plângă (lacrimile acestea ale lui Petru, care apar şi-n ochii tatălui de la Marcu, 9,24, sunt esenţiale: ele dovedesc smerenia, acceptarea condiţiei umane, blândeţea, nădejdea şi pacea: sunt sfinte, sunt mângâietoare şi salvatoare), Domnul desigur l-ar fi iertat. Iar dacă mai şi se făcea luntre şi punte (ca Petru) să-şi ispăşească fapta prin jertfă, era şi el mântuit ca Petru (care, să nu uităm, săvârşise un păcat foarte grav: se lepădase!).

Interpretarea aceasta a stareţului e perfect confirmată şi explicitată de fraza lui Sartre. Iuda nu s-a priceput să facă din ceea ce se făcuse din el ceva onorabil. N-a avut curaj, s-a grăbit, n-a avut încredere în Hristos. Desigur că, tradându-L şi vânzându-L, L-a jignit groaznic pe învăţătorul şi Prietenul lui. Mai teribil însă L-a jignit neavând încredere în El.

Pe scurt: pentru rol, e exonerat. Pentru libera reacţie post factum, e osândit. Interpretarea mi se pare temeinică şi soluţia vrednică de luare aminte.

Viaţa mănăstirească, de altfel, ca şi cea din închisori, e plină de surprize agreabile. Apar, de unde nu te aştepţi, tot felul de tipuri umane profund respectabile, iar prinţii şi sfinţii şi eroii (fără titlu, fără diplomă, neştiuţi, neluaţi în seamă) sunt mai mulţi decât s-ar crede. Sunt şi aici – vorba lui Vigny – servituti; dar grandoarea absolut pură e un vis al nostru necurat, e ispită diavolească, menită a ne îndepărta de binele posibil, o formă paroxistică a orgoliului, păcat principal şi cu adevărat originar, original.

Din toată inima şi din tot gândul,
Nicu

Iulian BOLDEA: N. Steinhardt – drumul spre adevar

TABOR Nr. 4/ anul III/ iulie 2009 (“N. Steinhardt – monahul de la Rohia”)

ESEU

BARTOLOMEU ANANIA

Părintele N. Steinhardt – un om care a murit fericit

IOAN CHIRILĂ

Dia/crisis – re-gândirea credinţei sau între formal, instituţional şi viitatea credinţei

VIRGIL CIOMOŞ

Sfinţi prin puşcării, securişti prin mânăstiri. Cazul Nicu Steinhardt

IULIAN BOLDEA

N. Steinhardt – drumul spre adevăr

GEORGE ARDELEANU

Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil

ION POPESCU-BRĂDICENI

N. Steinhardt: Jurnalul fericirii ca paradigmă transscripturală

IOAN PINTEA

O însoţire luminoasă

ŞTEFAN ILOAIE

Convertire şi mărturisire creştină în gândirea părintelui Nicolae Delarohia

MACARIE MOTOGNA

Virtutea curajului la N. Steinhardt

VASILE MANEA

Amintiri despre Părintele Steinhardt

IRINA CIOBOTARU

Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – problema descendenţei spirituale

IRINA CIOBOTARU

Nicolae Steinhardt – un model de zidire a identităţii

ADRIAN MUREŞAN

Dăruind vei dobândi sau despre imposibilul care ne priveşte

INTERVIU

„Părintele Nicolae a avut destinul sfinţilor”
Interviu realizat de Călin Cira cu Părintele Serafim Man

RECENZII

IOAN CHIRILĂ

GEORGE ARDELEANU, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, O perspectivă monografică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009, 532 p.

FLORIN-CĂTĂLIN GHIŢ

N. STEINHARDT (MONAHUL NICOLAE DELAROHIA), Dăruind vei dobândi: Cuvinte de credinţă, ediţie îngrijită, note, studiu introductiv şi referinţe critice de Ştefan Iloaie; repere biobibliografice de Virgil Bulat; indici de Macarie Motogna, Mănăstirea Rohia – Polirom, Iaşi, 2008, 592 p.

ION ALEXANDRU MIZGAN

Protos. Dr. MACARIE MOTOGNA, Monahismul Ortodox din Maramureş şi Transilvania Septentrională până la începutul secolului al XIX-lea, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2008, 408 p.

IONUŢ CHIRCALAN

GHEORGHE F. ANGHELESCU şi CRISTIAN UNTEA, Părintele Dumitru Stăniloae, un urmaş vrednic al patristicii clasice (bio-bibliografie), Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2008, 160 p.

Ochiul Magic:
Actualitatea de Cronicar

Despre N. Steinhardt

În cel mai recent număr, 4, al revistei lunare de cultură şi spiritualitate românească, TABOR [Revista Tabor Nr. 4/ anul III/ iulie 2009 : "N. Steinhardt - monahul de la Rohia"], editată de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, sunt incluse studii demne de interes consacrate personalităţii şi operei lui N. Steinhardt. În deschidere – un text remarcabil prin esenţializare şi prin puterea de a emoţiona, semnat de Bartolomeu Anania însuşi. Iată un scurt fragment:

“Eu cred că botezul de la Jilava, pe care l-a administrat părintele Mina asupra lui N. Steinhardt este un moment mai mult decât istoric, e un moment al culturii româneşti şi al Bisericii noastre. Cred că este un moment teologic pe care va trebui să-l consemnăm în tratatele noastre şi de care va trebui să ne aducem pururea aminte.

Atunci când oamenii îţi tăgăduiesc libertatea, tu tocmai atunci să strigi din rărunchi Ťde-abia acum să ştiţi că sunt un om liber!ť Aceasta a fost marea bucurie pe care a descoperit-o N. Steinhardt. Şi aceasta l-a făcut cu adevărat fericit şi în stare să scrie acea extraordinară carte, carte de căpătâi a culturii şi spiritualităţii româneşti, Jurnalul fericirii, de care nici o generaţie de acum înainte nu va trebui să fie lipsită.”

Alte studii, la fel de revelatoare: Dia/crisis – re-gândirea credinţei sau Între formal, instituţional şi viitatea credinţei de Ioan Chirilă, Sfinţi prin puşcării, securişti prin mânăstiri, cazul Nicu Steinhardt de Virgil Ciomoş, N. Steinhardt – drumul spre adevăr de Iulian Boldea, Sensul suferinţei la N. Steinhardt şi la Simone Weil de George Ardeleanu, N. Steinhardt: Jurnalul fericirii ca paradigmă transscripturală de Ion Popescu-Brădiceni, O Însoţire luminoasă de Ioan Pintea, Convertire şi mărturisire creştină în gândirea părintelui Nicolae Delarohia de Ştefan Iloaie, Virtutea curajului la N. Steinhardt de Macarie Motogna, Amintiri despre părintele Steinhardt de Vasile Manea, Nae Ionescu şi Nicolae Steinhardt – problema descendenţei spirituale şi Nicolae Steinhardt – un model de zidire a identităţii de Irina Ciobotaru, Dăruind vei dobândi sau Despre imposibilul care ne priveşte de Adrian Mureşan.

Bibliografie obligatorie

Revista CAIETELE INMR este expresia directă a efervescentei activităţi desfăşurate de Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, sub conducerea lui Dinu Zamfirescu. În nr. din iulie 2009 al acestei publicaţii care reuşeşte să activeze memoria noastră colectivă, atât de înclinată spre somnolenţă, sunt reproduse, printre altele, transcrierile unor înregistrări ale dezbaterilor declanşate de lansările unor cărţi publicate de INMR. Una dintre ele, Sursele Securităţii informează, cuprinzând note informative, din dosarele deţinute în prezent de CNSAS, referitoare la personalităţile aflate în exil, reprezintă, în opinia cercetătoarei Mihaela Toader, “o pagină de istorie ce va completa istoria sistemului comunist din România”. Afirmaţia este întrutotul justificată, în condiţiile în care în paginile cărţii găsim documente privind urmărirea atentă de către Securitate a tot ceea ce reprezenta conştiinţa exilului românesc. “Trebuie subliniat faptul ­- afirmă Mihaela Toader – că Securitatea a manifestat un interes special faţă de postul de radio Europa liberă, poate cel mai influent mijloc de informare şi totodată de critică a regimului comunist din ţară. Dintre cei urmăriţi, un loc aparte îl ocupă angajaţii şi colaboratorii postului de radio Europa liberă, dintre care amintesc Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Noel Bernard, Preda Bunescu, Emil Georgescu, Vlad Georgescu, Emil Cristea sau personalităţi ale vieţii culturale, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Leonid Mămăligă, Dumitru }epeneag sau membri ai partidelor politice istorice plecaţi în exil, Radu Câmpeanu, Mihail Fărcăşanu, Emil Ghilezan.”

Cine vrea să înţeleagă istoria culturii româneşti contemporane nu poate să facă abstracţie de bibliografia pe care ne-o pune la dispoziţie, sistematic, INMR.

Un om de bază

S-a scris, e drept, dar nu s-a scris destul despre rolul catalitic pe care l-a avut transferul neobositului un cristian în redacţia Observatorului cultural. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, acesta nu e doar o achiziţie reuşită, ci de-a dreptul o investiţie profitabilă. Căci din rândurile zgomotoasei tinere generaţii, un cristian e singurul care, asumându-şi o postură secundară, a făcut mai mult decât oricine altcineva pentru ceea ce înseamnă, în lumea literelor, imagine. N-a avut ambiţii literare, dar le-a încurajat totdeauna pe ale altora. Nu şi-a publicat nici un rând de poezie, proză sau critică literară, dar i-a publicat, în carnetele editate în regie proprie, pe ceilalţi. (Puţini mai ştiu astăzi că afirmarea debutantului, în urmă cu un deceniu, Marius Ianuş i se datorează în mare măsură.) La Observator a brevetat deja câteva formule care-i poartă, pentru cine are ochi să vadă, amprenta profesională. Cea mai recentă dintre ele este seria de suplimente începută cu povestea Cenaclului Litere (condus de Mircea Cărtărescu) şi continuată cu istoriile unor grupuri de autori ai ultimelor valuri. Au fost deja cei din Bistriţa, au urmat internauţii de la tiuk ! şi performerii de la Poeticile Cotidianului, sunt în aşteptare arădenii de la Celebrul animal. În tot acest timp, un cristian a investigat nu numai cărţile unor autori pe cale de omologare, dar şi tipurile diferite de proiecte culturale ale acestora. Ce a ieşit e o nemaipomenită hartă în relief a grupurilor (nu a coteriilor), de care nici un critic literar cu simţul ansamblurilor nu mai poate face abstracţie de-acum înainte. O hartă care ridiculizează tacit colecţiile de cronici grăbite adunate de unii şi de alţii, între coperte, în ultimii ani.

Inteligenţă în stare pură

Lăudabil prin multe, ultimul număr al revistei DILEMATECA (anul IV, nr. 39, august 2009) se cuvine remarcat o dată în plus pentru excelentul eseu al regretatului Matei Călinescu, Idei despre modernitate şi postmodernitate: ieri şi azi. Încă de la primele fraze, acesta ridică o problemă implicită privitoare la discursul critic autohton: “Primul nume menţionat în introducerea cărţii A fine Disregard: What Makes Modern Art Modern (O desconsideraţie subtilă: prin ce e modernă arta modernă), de Kirk Varnedoe, nu este acela al unui artist, cum ne-am putea aştepta, ci al unei figuri, obscure astăzi, din istoria sportului: William Webb Ellis, inventatorul jocului de rugby. De fapt, titlul cărţii e inspirat de inscripţia de pe placa de piatră a Rugby College din Warwickshire, Anglia, ce-l comemorează pe Ellis “care în 1823 d.Ch., cu o subtilă desconsiderare a regulilor fotbalului aşa cum era jucat în vremurile sale, a luat pentru prima oară mingea în braţe şi a alergat cu ea, de aici provenind trăsătura distinctă a jocului de rugby”. “Ceea ce face ca arta modernă să fie modernă, continuă să spună autorul, e o binevenită rupere de regulile tradiţionale, o transgresare fertilă, un fel de gest miraculos care creează un joc nou, dintr-unul vechi şi respectabil. Varnedoe propune aici un model simplu, informal, metaforic de schimbare şi de emergenţă a noului. În artă, desigur, lucrurile sunt mult mai complexe, dar, la început, e întotdeauna o încălcare a vechilor reguli, inspirată – şi care inspiră – ce duce la crearea unui nou joc, cu reguli noi, cu jucători entuziaşti şi gata să exploreze noile posibilităţi. Transgresarea ca atare este întotdeauna condamnabilă (e, adesea, un mod de a trişa, care încearcă să se ascundă).” Câţi dintre criticii români serioşi, cu bună pregătire teoretică, şi-ar putea începe o carte sobră prin exemplul cutărui sportiv de rangul al doilea fără a părea, prin aceasta, frivoli? Şi, pe de altă parte, câţi dintre publiciştii sprinteni care activează în presa de la noi ar reuşi să radiografieze o paradigmă de asemenea amploare fără a risca să-şi dezvăluie petele albe din bibliografie? Din această DILEMATEC| nu puteţi ieşi!

De necrezut, dar aievea

Mai rar un cascador care să vorbească bine, convingător şi captivant. Chiar acesta e cazul lui Szoby Cseh în interviul pe care Dia Radu i l-a luat în paginile Formulei As (numărul din august 2009). Cronicarul a început să citească dialogul mai mult din rutină decît din curiozitate, pentru ca în scurt timp să urmărească cu atenţie rîndurile. A trăit o surpriză plăcută, lungă de două pagini mari de revistă, văzînd cît de direct şi sincer poate fi un om de 67 de ani care, în tinereţe, a făcut numere unice de cascadorie mondială. Stilul lui Szoby Cseh e simplu şi robust atunci cînd povesteşte decepţia prin care a trecut în momentul în care nu am mai putut face filme. Iar povestea lui e incredibilă, dar s-a petrecut aievea: “De supărare, am tras-o pe băutură ca la concurs, vreo opt ani. Noi, bărbaţii, suntem făcuţi să trăim 45-50 de ani. Restul e un adaos aiurea. Eu am simţit că s-a terminat tot atunci. Fiind secui, rezist foarte bine la alcool, niciodată nu m-am îmbătat. Aşa am ajuns să beau zilnic 4 – 5 kile de votcă. Beam şi noaptea. În casă, ca la orice alcoolic, existau peste tot ascunse cutii mici de Scandic, chiar şi pe la bec, deasupra. Dacă rămîneam fără, mă tăvăleam pe jos, îmi venea să-mi bag cuţitul în mine. Familia, îngrijorată, m-a dus la doctor şi mi s-a spus că mai am o lună de trăit. Deja murise nea Vali, colegul meu de pahar, iar celălat prieten cu care beam dăduse şi el colţul. Ce să mai? Îmi venea rîndul. Aveam ciroză în ultimul stadiu, cu varice esofagiene. Şi am stat de vorbă cu Dumnezeu, îmi părea rău că am ajuns în halul acesta. Şi am zis, Doamne, ce mi-a plăcut mie cel mai mult şi mai mult în viaţă? Mi-a plăcut să lupt. Uite un nou proiect de luptă, să-l fac pe Szoby mai tare şi mai frumos decît înainte. Am intrat trei zile la dezintoxicare, că altfel aş fi murit. Şi apoi am venit acasă şi am început să mă antrenez. La o lună jumătate, eram un om nou, cu ficatul refăcut complet. Eu cred că Dumnezeu mă iubeşte foarte tare, prea m-a salvat de multe ori.”

“Sensul suferintei – la Nicolae Steinhardt si Simone Weil”

de George Ardeleanu

din “”Jurnalul fericirii”"

— Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricând, oriunde):

Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cât mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgârcit la formulări. Întrebării: „Îl cunoşti’?” să i se răspundă cu „Da”, iar nu cu „Da, îl cunosc”. Între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori”, ci „rar”.) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.

Să vorbească numai şi numai când e întrebat şi să se mărginească a răspunde — cât mai strict – întrebării, fără a mai adăuga ceva.

În tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului — tăceri abil create de anchetator — să se ferească a umple aceste penibile momente luând el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: când anchetatorul spune: „să discutăm liber”, atunci se impune o atenţie mărită.) Să mintă cât de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.

De ce? De ce să nu se spună adevărul, când nu e primejdios?

Pentru două motive:

a) Având de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;

b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinând discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.

Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. Bolingbroke (viitorul Hernie al IV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat).

A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.

Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decât cel menţionat de anchetator.

Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV — secolul al XVII-lea — îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintâi felurite nume proprii.

Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii, fagăduindu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul — încrezător, cinstit, naiv — va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)

Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cât va fi închis (şi mai târziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.

— Proştii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.

Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.

E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atâţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.

La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali, după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru.

Digitaţie rapidă. La englezi: leger-de-main, mână uşoară. Totu-i iuţeală, ameţeală. Opt şi cu a brânzii nouă.
Uite popa nu e popa. Înrudire cu dracul, mereu grăbit. Răstignirea s-a făcut şi ea sub semnul repeziciunii: să nu ne apuce sâmbăta! Să nu se vadă sforile! Iute. Daţi-i zor. Şi apoi să uităm. Atât erau de grăbiţi încât au renunţat la o parte din plăcere; l-au pus pe Simon din Kirene să poarte crucea: scape blestematul de chin pe
câteva clipe numai să meargă treaba mai repede.

— Kierkegaard despre rugăciune:
„Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge a fi el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent când se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte.”

— Manole despre întemeierea Republicii franceze:

În 1875 republica e votată cu melancolie, cu severitate. Mai toţi nu sunt decât „republicani resemnaţi”, nu fac decât să continue opera restauraţiei din 1815. Chiar şi când „republica conservatorilor” e înlocuită cu a
Republicanilor după neizbutita încercare de la 16 mai, nu vine revoluţia. Mac-Mahon e silit să renunţe la ideea unui minister Rochebouet, cu funcţionari, militari şi tehnicieni, e nevoit să încredinţeze puterea republicanilor. Cine ajunge preşedinte al Consiliului? Dufaure, fostul demnitar al regelui Ludovic-Filip, fostul ministru al republicii conservatoare. Tot Dufaure, Dufaure in acternum zice Daniel Halevy. Republicanii din 1875 nu luau ca îndreptar visările unui poet. În 1848 Lamartine e şeful guvernului, după 1871 Victor Hugo e slăvit, dar e ţinut deoparte. I se vor face funeralii naţionale, va fi înmormântat la Pantheon, deocamdată în juru-i sunt numai admiratori, dar în viaţa politică a statului nu are nici un amestec. Din punct de vedere politic, Gambetta îi era cu totul ostil lui Hugo. Marele poet îşi închipuia, la întoarcerea lui dintr-un îndelungat exil, că va fi aclamat şi pus în fruntea statului. A fost într-adevăr primit cu entuziasm de gloate, dar guvernul provizoriu abia dacă 1-a luat în seamă. Pentru Gambetta, Hugo era un bătrân utopist, un poet visător, un fanatic, un bărbos.

— Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului.
Închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adâncuri şi adevăruri finale. Cât de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux, ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile savante, în Coana Chiriţa!

Lecţia creştină a închisorii (pentru că, mai presus de orice, învăţătura lui Hristos este o doctrină strict realistă, conformă cu adevărurile cele mai brutale şi mai nemijlocite) o rezumă Kierkegaard:
„încetul cu încetul, şi din ce în ce mai bine am observat că toţi cei pe care Dumnezeu i-a iubit cu adevărat, modelele etc. au trebuit să sufere cu toţii în lumea aceasta. Mai mult, că doctrina creştină e aşa: să fii iubit de Dumnezeu şi să iubeşti pe Dumnezeu înseamnă a suferi.

Creştinismul este un mesaj existenţial, care face din existenţă ceva mai paradoxal şi mai greu decât a fost vreodată înainte şi va mai putea fi vreodată în afara creştinismului.

Creştinismul există pentru că există o ură între Dumnezeu şi oameni. Să fii creştin înseamnă să fii chinuit în fel şi chip. Cel mai bun lucru este să fii în stare de a născoci nesfârşite moduri de a te chinui tu însuţi; dacă însă nu eşti destul de tare, poţi oricum nădăjdui că lui Dumnezeu I se va face milă de tine şi te va ajuta să ajungi la starea de suferinţă.

E lucru teribil clipa aceea în care Dumnezeu scoate instrumentele în vederea operaţiei pe care nici o putere omenească nu o poate aduce la săvârşire: să-i smulgă omului dorinţa de a trăi, să-l omoare pentru ca să poată trăi ca un mort. Menirea vieţii acesteia este de a te duce la cel mai înalt grad al scârbei de viaţă.
Dumnezeu este vrăjmaşul tău de moarte.

Iată încercarea: să devii creştin şi să stărui în a rămâne creştin: e o suferinţă căreia nici o altă durere omenească nu-i poate opune boldul şi frământările ei. Şi totuşi, nu creştinismul e crud, nu Hristos e crud.
Hristosul este în Sinea Sa blândeţe şi dragoste; cruzimea provine din faptul că în această lume trebuia creştinul să-şi petreacă viaţa şi în ea trebuie să-şi exprime condiţia sa de creştin deoarece Hristos nu-i chiar atât de blând, adică atât de slab, ca să-l scoată din ea.”

Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată însă că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca parte integrantă indispensabilă a unei suferinţe adevărate:
„Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decât în a accepta (iar nu a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa.
Oamenii care nu se dăruiesc lui Dumnezeu au parte — înfricoşătoare ironie — de bucuria că Dumnezeu nu-i chinuieşte în viaţa aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeşte şi care i se dăruiesc poate fi El numit, omeneşte vorbind, duşmanul lor de moarte, dar din dragoste.”

Creştinismul: reţetă de fericire (în înţelesul cel mai american, mai practic) şi tortură de neîndurat. Simultan, deopotrivă. Numai că naşterea din apă şi duh preface — fără a o desfiinţa — şi suferinţa în fericire. Dacă Hristos n-ar fi înviat, raportul ar fi fost altul, invers. Dar a înviat. O ştim.

DIN “JURNALUL FERICIRII”

Jilava, 1961

Perioadă de înăsprire a regimului.

Câţi oameni admirabili în jurul meu!

Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate.

Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare.

din “JURNALUL FERICIRII”

Vara la Jilava

E cald şi-n camera ticsită, unde aerul pătrunde numai pe un colţişor de fereastră, e o zăpuşală grea. Mă chinuieşte setea. Apa e viermănoasă şi mă feresc s-o beau nu numai pentru că e oribilă, ci şi de teama de a nu da în diaree, boala mea cronică. Diareea într-o celulă e păcatul capital.

Spre seară zăpuşeala devine concretă, apasă, turteşte, ca şi cum s-ar fi întreit presiunea atmosferică ori s-ar fi dublat gravitaţia.

Valentin Gligor, un băiat tânăr din Sibiu, arestat cu doi ani în urmă când se pregătea să plece la vatră din curtea regimentului, îmi oferă firimituri de pâine, sfătuindu-mă să le sug încet: conţin şi apă.
Gestul, înduioşător, are într-însul ceva absurd şi este identic cu modul în care-şi potolesc setea fiinţele umane în Dincolo de oglindă de Lewis Carroll: mănâncă biscuiţi.

Pentru mine însă nu e nici ridicol, nici absurd. Şi nădăjduiesc să-i fie socotit lui Valentin Gligor drept paharul de apă despre care Hristos zice că dacă a fost dat însetatului în numele Sau nu va rămâne fără de răsplată.

din “JURNALUL FERICIRII”

— Citirea atentă a capitolului 17 din Evanghelia lui Ioan dezminte pe cei pe care lumea aceasta îi plictiseşte precum şi pe cei care se dezinteresează de treburile ei.

Domnul, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, nu se roagă pentru scoaterea oamenilor din lume (versetul 15), ci spune cu totul altceva; că nici El, nici credincioşii Lui nu ţin de lume, de spiritul ei viclean (versetul 16).

Aşa fiind, conducătorii popoarelor şi ai treburilor obşteşti n-au dreptul să nu se străduiască din răsputeri a face viaţa oamenilor mai bună şi funcţionarea aparatelor administrative mai eficientă: (Idem Pavel la Colos. 3, 22: „Orice lucraţi, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni.”), iar indivizii nu sunt, sub cuvânt de credinţă, îndrituiţi a încerca faţă de viaţă simţăminte de plictiseală şi faţă de semenii lor simţăminte de nepăsare. Nu sunt din lume, dar sunt în lume şi atâta vreme cât sunt pe acest pământ datori sunt a-l îngriji în toate felurile.

Dezinteresarea este o erezie izvorâtă din cu totul greşita interpretare a capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a cărui obârşie se află în lipsa de iubire faţă de creaţiune.

În sensul acesta nu socotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacques Prévert (lăsând fireşte, cu înţelegere, la o parte tonul şugubăţ al poetului satiric şi forma neconformistă a unui intelectual din zilele noastre):

Notre Père qui êtes aux Cieux
Restez-y
Et nous nous resterons sur la terre
Qui est quelquefois si jolie

Cum de-am putea crede (raportându-ne şi la Luca, 16) că Dumnezeul ceresc îşi pune nădejdea în nişte fiinţe care n-au fost măcar în stare să aibă grijă de lumea pe care le-a dat-o?

Cât despre versurile aceluiaşi Prevert:

…ceux qui crèvent d’ennui le dimanche
après-midi parce qu ‘ils
voient venir le lundi
et le mardi el le mercredi et le jeudi
et le vendredi et le samedi
et le dimanche après-midi

le socotesc absolut ortodoxe şi exprimând o sănătoasă repulsie faţă de nenorociţii care nu gustă minunatul dar pe  care ni l-a făcut Dumnezeu: viaţa; faţă de orbii şi neputincioşii care nu se pot bucura, fiindcă nu vor, de priveliştea frumuseţilor fără număr ale lumii create.

Catehismul episcopilor catolici olandezi: Dar viaţa însăşi este, ea, o minune care-ţi poate tăia răsuflarea.

Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă că te opreşti în drum. Creştinul nu se opreşte. Pentru el sunt valabile puternicele cuvinte ale lui Malraux: „Totul e semn. A merge de la semn la realitate semnificată înseamnă să adânceşti lumea, să mergi către Dumnezeu.” (Lumea ca multitudine de sensuri ce trebuie dezvăluite, destăinuite şi dezbărate de scoriile neghiobiilor şi răutăţilor noastre.)

Ioan, 17 ne cere altceva: să renunţăm la păcătoşenie. Numai că într-atâta suntem legaţi de ea încât ne place a o confunda cu lumea şi a socoti că fără de păcat lumea nu mai are nici un haz.

— Mă rog, cam acelaşi lucru a spus, în limbaj neconvenţional, şi Felicien Marceau: ..Nu suntem în lume ca să mergem la cinema. Trebuie să ai de lucru, să cauţi, să agoniseşti…”

— Lordul Halifax, ministru de externe al Marii Britanii în 1938-1939. se întreba: Cine-s eu ca să judec.” (Să judece guvernul german şi partidul naţional-socialist.) Şi trăgea concluzia: creştinul neavând căderea să judece pe un altul, ţara lui nu putea face nimic pentru a veni in ajutorul micilor naţiuni europene sau al năpăstuiţilor.

Ca individ, fără îndoială, onorabilul Wood, apoi lord Irvin, apoi lord Halifax, ca individ şi în calitate de creştin nu putea judeca pe nimeni. Dar ca ministru şi slujbaş public era dator să apere dreptatea, şi la nevoie cu forţa.  A confundat scrupule personale cu îndatoriri ale bărbatului de Stat. Confuzie gravă: în caz de conflict între conştiinţa individuală şi datoria faţă de colectivitate, soluţia este demisia.

„Omul public” trebuie să asigure aplicarea ordinei lumeşti şi respectarea relativei noastre dreptăţi umane. Nu se poate refugia în neparticipare. Cavalerii rătăcitori făceau acte de justiţie. Iar sfinţii, dacă înspre ei jinduia lordul Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu încurcau treburile pământeşti, trăiau în deşert şi nu pe Whitehall.

— A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.:

Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.

Le răspunde: iertarea fără uitare nu face doi bani. Îţi voi pune după câteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-L auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decât să-l ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?

— Gândul la Judecata de Apoi: întocmai ca la o treabă notată în agendă.

Imagine obsedantă: să nu ajung a-L vedea pe Hristos că-şi întoarce capul, că-şi acoperă faţa cu mâinile — gest de obicei însoţit de o ridicare a cotului — gest îngrozitor şi care poate rupe inima cea mai dârză. Asemănător — ca apartenenţă de gen — cu acele cuie pe care le batem în crucea Răstignitului odată cu săvârşirea fiecărui păcat.

Inedit:
“”Acedia şi terapiile ei”" de George Ardeleanu

Preluat de AICI

(corespondenţă N. Steinhardt – Emil Cioran)

În intervalul 1978-1980 N. Steinhardt vizitează, în două rânduri, Elveţia, Franţa şi Belgia. La Paris este primit cu multă căldură de Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Va întreţine cu aceştia o substanţială corespondenţă. Nimic surprinzător pentru un personaj cu o vocaţie dialogică extraordinară. De altfel, “”arhiva” epistolară N. Steinhardt este impresionantă (se pare că numărul corespondenţilor săi depăşeşte două sute). în afară de cei trei scriitori menţionaţi, Alexandru Ciorănescu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu, Toma Pavel, Ion Caraion, Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, M. Şora, Theodor Enescu ş.a. sunt doar câţiva dintre destinatari (ca să-i numim pe cei mai cunoscuţi). Să nu uităm apoi că unul din capetele de acuzare în cadrul procesului “Noica-Pillat” l-a constituit corespondenţa dintre N. Steinhardt şi Constantin Noica, în perioada în care acesta din urmă avea domiciliu forţat la Câmpulung (v. “Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, 1991, p. 211).1

Ne-au parvenit, prin amabilitatea domnului Florian Razmoş, din arhiva Fundaţiei “N. Steinhardt”, opt scrisori ale memoralistului şi eseistului român către Emil Cioran, pe care le publicăm în paginile României literare. Scrisorile au fost trimise, de la Paris, domnului Razmoş (un bun prieten al lui N. Steinhardt), de către doamna Sylvia Massias, care elaborează o teză de doctorat despre corespondenţa lui Emil Cioran.

Acest dialog epistolar nu este singurul moment al intersecţiei dintre destinele celor doi scriitori. Să menţionăm, printre altele, volumul lui N. Steinhardt din 1934. în genul tinerilor…, în care Emil Cioran este prins şi el în “colimatorul” parodic al lui Antisthius. Erau ironizate acolo disperările cioraniene, oarecum, instituţionalizate, nihilismul drapat într-o retorică barocă. Apoi chiar procesul “Noica-Pillat”, în care (ironia sorţii!) principalul capăt de acuzare l-au constituit lecturile “clandestine” din Eliade, Cioran, Ionescu (mai exact “Ispita de a exista” şi “Scrisoare către un prieten de departe”, publicată în NRF, de Emil Cioran şi “Forêt interdite” de M. Eliade).

Scrisorile de faţă relevă o altă “vârstă” a relaţiei dintre N. Steinhardt şi Emil Cioran, o relaţie aflată – spune Steinhardt – sub semnul miracolului şi al fericirii. Ele demonstrează că o comunicare autentică între un anticreştin virulent şi un călugăr care şi-a asumat cu fervoare credinţa este posibilă. Şi aceasta pentru că nici una dintre cele două poziţii opuse nu devine dogmă inflexibilă. în fond, este un dialog între un personaj care “s-a instalat” în acedie şi unul care, fără să fie străin de o asemenea “maladie”, găseşte remedii împotriva ei: acceptarea acesteia ca pe o “parte integrantă a condiţiei umane” şi, ca antidot, fericirea “inexplicabilă, iraţională, absentă, nebună” întru Hristos. De fapt acedia este, stricto sensu, varianta monastică a spleen-ului. într-o convorbire cu Sylvie Juadeau (v. “Convorbiri cu Cioran”, Ed. Humanitas, 1993), Emil Cioran descria acedia ca pe o stare care urmează extazului: “Misticul se resimte părăsit, respins de Dumnezeu, ameninţat de amărăciune spirituală. El se cufundă atunci în plictis, în acedia, boală a singuraticilor, care comportă un aspect aproape demonic. Primejdia pentru ei nu este diavolul, ci vidul” (op. cit., p. 194). Luciditatea devine atunci, arată Cioran, o compensaţie pentru astfel de stări. Relaţia dintre acedie şi luciditate, între deznădejde şi sterilitatea clarvăzătoare (“ora trei dimineaţa” a lui Fitzgerald) este recunoscută şi de Steinhardt (v. mai ales Scrisoarea ş8ţ). Faptul ar putea să infirme imaginea “seninătăţii” exclusive a lui N. Steinhardt (dacă nu cumva această recunoaştere nu este tot o strategie terapeutică aplicată interlocutorului). Numai că, în viziunea lui, acedia nu este decât o provocare, o challenge care se poate deconstrui. Pentru că pentru Steinhardt a crede nu înseamnă a crede pentru că, ci a crede cu toate că, în ciuda, în pofida… oricăror evidenţe. Pe urmele Simonei Weill el a înţeles că “cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el” (Jurnalul fericirii, p. 247, Scrisoarea ş8ţ).

Identificăm în aceste scrisori mai multe secvenţe ale unei naraţiuni epistolare: rugămintea lui Steinhardt adresată lui Cioran de a nu-l mai blasfemia pe Hristos – promisiunea lui Cioran – încălcarea (oare de ce nu ne miră?) a promisiunii, prin elogierea deicidului – reproşul lui Steinhardt – revenirea lui Cioran “la sentimente mai bune” – speranţa lui Steinhadt într-o viitoare convertire a marelui sceptic din Rue de l’Odéon, 21.

Scrisorile, se pare, au fost interceptate de Securitate. în vol. II al “Caietelor de la Rohia” (Ed. Helvetica, Baia Mare, 2000) este reprodusă o amplă notă informativă, datată 13 mai 1982, preluată din ASRI, Fond D, dosar nr. 11.119, vol. 71.267-271 (v. nota 2). într-un fragment al ei se descrie cu exactitate naraţiunea epistolară de care vorbeam. Securitatea opera cu o lectură… fidelă.

Reproducem, de asemenea, câteva documente N. Steinhardt: actul de naştere3, sentinţa de condamnare la închisoare, biletul de eliberare, certificatul de ortodoxie. Ele ne-au parvenit din arhiva Mănăstirii Rohia, prin amabilitatea domnului Florian Roatiş, căruia îi mulţumim pe această cale.

Note:

1. “Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Mihai Rădulescu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă de către locotenentul major Onea” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 211).
2. “Dar Emil Cioran nu s-a convertit şi nu dă semne că are de gând să o facă. N. Steinhardt i-a cerut un singur lucru: să nu mai profere invectivele necruţătoare la adresa lui Iisus, atâta concesie să-i facă (Emil Cioran lui Nicolae Steinhardt), indiferent de ce crede el.

Emil Cioran şi-a luat angajamentul că-l va asculta, dar, ulterior, într-o altă scrisoare, a revenit, scuzându-se că e o natură slabă şi că nu crede că-şi va putea ţine cuvântul. Că, deci, poate că va repeta invectivele împotriva lui Iisus. Nicolae Steinhardt se arată mai mult amuzat decât indignat de acest fapt, motivând că simte o atracţie simpatetică pentru Emil Cioran, mai pronunţată decât faţă de oricare altul, fie el Eugen Ionescu sau Mircea Eliade, pe care, de altfel, îi admiră, îi preţuieşte, pentru marea lor valoare sau incontestabilul geniu, dar atât. Paradoxal şi aproape de neînţeles este faptul că o legătură adâncă de simpatie s-a stabilit între el, intransigentul credincios, călugărul lui Hristos, şi înverşunatul şi ireversibilul ateu care e Emil Cioran! Această pornire inexplicabilă îl uimeşte pe Nicolae Steinhardt, dar nu face decât s-o constate, fără a încerca s-o explice. Corespondenţa între ei doi este numai în limba franceză, deoarece Emil Cioran nu se exprimă decât în această limbă.”

(fragment din nota informativă citată)

3. Există mai multe versiuni ale datei de naştere a lui N. Steinhardt. Se pare, însă, că cea mai certă este 29 iulie 1912.

[1]

Paris, 29 ianuarie ‘80

Stimate Domnule Cioran,

Daţi-mi voie, înainte de a părăsi Parisul, să vă mulţumesc încă o dată pentru felul în care m-aţi primit din nou, mi-aţi permis să vă vorbesc cu toată sinceritatea şi libertatea, v-aţi manifestat simpatia şi înţelegerea.

Vă sunt infinit de îndatorat – şi mă simt emoţionat şi onorat – pentru aeastă imensă bucurie de a fi văzut stabilindu-se între noi relaţii situate sub ceea ce eu aş numi Semnul Miracolului şi al Fericirii.
Cora Boz, care a petrecut câteva zile la Paris şi pe care am întâlnit-o, m-a însărcinat să vă transmit sentimentele ei cele mai bune, recunoştinţa şi afecţiunea sa. Regretă mult că nu a avut timp pentru a vă întâlni.
Mai mult ca niciodată, Parisul m-a fermecat, cucerit, vrăjit; nu resimţisem încă atât de bine frumuseţea sa, întărită poate de puternica impresie de fragilitate şi vulnerabilitate pe care o emană astăzi Occidentul.
Vă rog să credeţi, prea stimate Domn Cioran, că nu vă voi uita, şi voi rămâne al dumneavoastră foarte fidel şi devotat,

N. Steinhardt

[2]

Bucureşti, 24 mai 1983

Stimate Domnule Cioran,

Daţi-mi voie să vă urez din toată inima, cu umilinţă şi bucurie:
Hristos a înviat !
De ce credeţi că monahii nu resimt melancolia şi acedia? Vai, le cunosc mult prea bine.
Dacă totuşi nu i se supun, există două motive:
în primul rând, pentru că le acceptă, cu umilinţă, ca parte integrantă a condiţiei umane şi nu le iau în tragic.
în al doilea rând, pentru că li se opun cu izbucniri de fericire nebună, de nebunie întru Hristos. Această fericire este inexplicabilă, iraţională, absurdă, nebună. Este totuşi unicul şi în acelaşi timp supremul remediu împotriva atacurilor – frecvente, perfide, teribile – melancoliei şi acediei.
Facă-se ca această fericire absurdă şi fără cauză să vă cuprindă inima atât de perfect de cinstită şi spiritul dumneavoastră atât de admirabil lipsit de orice superbia.
Cât sunt de fericit şi de minunat de încrederea şi atenţia pe care binevoiţi a mi le acorda!
Binevoiţi a crede în foarte sincera, adânca şi respectuoasa mea afecţiune,

N. Steinhardt

Nu v-am citat oare încă vorbele lui Bernaos: “Dacă orice urmă de orgoliu ar muri în noi, iertarea supremă ar fi de a ne iubi umil pe noi înşine ca pe oricare membru suferind al lui Hristos.”

Şi de asemeni pe cele ale lui Paul Evdokimov: “Creştinul este un om mizerabil, dar ştie că este cineva încă şi mai mizerabil, Cerşetorul dragostei la îndemâna inimii: Ap. 3, 20″?

Fiţi liniştit, mulţumit şi fericit: aţi promis să nu mai scrieţi nimic împotriva lui Hristos. Iată-vă împăcat cu El. Vă trebuie oare ceva mai mult?

[3]

Bucureşti, 24 mai 1983

Stimate Domnule Cioran,

Daţi-mi voie să vă reamintesc acest text fundamental, fundamental creştin.
Cu tot respectul, al dv,

N. Steinhardt

Albert Camus: Artistul în închisoare (cu privire la Oscar Wilde)

(E nevoie) de durere şi slugărnicie pentru a întrevedea un adevăr care se găseşte totuşi şi în bucurie, când inima este demnă de el. Ce cucerire mai mare decât cea a oamenilor care se înalţă la greu prin bucurie?

La urma urmei e vorba de cei care, prin naştere sau prin vocaţie, nu pot să-şi facă, după spusele lui Saint-Just, decât o idee deformată a bucuriei, durerea devenind pentru ei una din feţele, e drept cea mai puţin nobilă, a adevărului. Marele spirit al lui Wilde, ridicat deasupra vanităţilor prin suferinţă, aspiră totuşi la acea bucurie demnă, pe care trebuia s-o găsească dincolo de nenorociri. “După aia, spunea el, va trebui să învăţ să fiu fericit”

Essais, La Pléiade, page 1128

[4]

Rohia, 25 noiembrie ‘83

Stimate Domnule Cioran,

Ciudată mai e viaţa! Cât de ilogic se împletesc lucrurile!
Deţineţi cele două virtuţi creştine: umilinţa şi sinceritatea. Şi totuşi opera dumneavoastră e în esenţă anticreştină. Aţi proslăvit altădată mândria şi buna conştiinţă a civilizatului, faceţi de ani de zile apologia defetismului occidental deoarece filozofia dumneavostră a amărăciunii ce e dacă nu omologarea renunţării şi a abandonului? Dacă nu derută şi apatie occidentală?
Lipsa de eroism e cea care v-a provocat deunăzi deznădejdea. Şi astăzi orice eroism vi se pare stupid şi absurd.

Timpul ne joacă feste: iată-mă şi pe mine într-o cu totul altă situaţie faţă de cea din tinereţe. Mă găsesc, mai mult sau mai puţin, acolo unde aţi fost dumneavoastră.

Ah! Cât de strâns şi picant este jocul! Dar cred că astăzi am dreptate. (Oare nu aşa ne manevrează viaţa, insuflându-ne convingerea că ceilalţi greşesc?)

Credinţa, pe care o cunoaşteţi prea bine, ne dă o poziţie strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni şi nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare şi furie.

Ce păcat că imensul dumneavoastră talent şi marile dumneavoastră virtuţi creştine nu sunt puse în slujba Transfiguratului! Ah! Dacă aţi putea, dacă aţi vrea să scrieţi după exemplul cărţii dumneavoastră din anii ‘30, Transfigurarea Europei!
Aparţineţi unui popor care nu se lasă uşor păcălit. Nu vă lăsaţi sedus de indolenţa (în realitate teleghidată) logică a unora ca Jean Giono, Petra Kelly şi alţi falsificatori.
An nou bun şi fericit.

N. Steinhardt

Mă rog pentru dumneavoastră.

[5]

Rohia, 23 novembre 1983

Prea stimate Domnule Cioran,

Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 8 octombrie, sosită aici, la Rohia, ieri (22 noiembrie).
Arşavir, Barbu şi eu suntem bine acum, aşa cum bănuiaţi şi speraţi. Spitalizarea ţine de trecut. (Barbu mai ales a fost grav bolnav şi eu am fost internat la Cluj – medici excelenţi, ambianţă excelentă – aproape o lună.)

Mi-aţi citit cartea! Aţi avut răbdarea şi v-aţi găsit timp pentru a citi aceste copilării, vechituri, sărăcii sfâşietoare. Sunt nebun, de-a dreptul şi complet nebun, să vă trimit “cărţile” mele, nu numai un amestec bizar de puerilitate şi senilitate, dar şi pline de greşeli de impresie inimaginabile.

Aţi primit cele două (sau trei) scrisori cu caracter filozofico-religios? Pentru că nu mă mulţumesc să vă trimit doar “operele” mele literare, vă comunic şi opiniile şi gândurile mele ideologice! Sunt, aşadar, nebun şi dumneavoastră – tolerându-mă, citindu-mă şi scriindu-mi – daţi dovadă de o bunătate care şi ea frizează dacă nu nebunia, în orice caz fantasticul.
Mi-ar face mare plăcere dacă aţi avea bunătatea de a le da cartea mea amicilor noştri des Buttes. Am sentimentul că mă evită. (Sper să mă înşel!) Binevoiţi a le spune că imensa mea afecţiune pentru dânşii e la fel de vie ca întotdeauna.

într-o revistă americană, o poză cu Eugen Ionesco: rolul lui Tennyson în Freshwater de Virginia Woolf. Delicioasă mărturie în favoarea teoriei (adevărului) că geniul este victoria copilăriei asupra maturităţii, timpului, bătrâneţii.
Apropo de geniu, îmi place să-mi spun că suntem toţi trei mai mult sau mai puţin nebuni! Binecuvântat fie Domnul care ne-a acordat această minunată consolare, acest puternic scut împotriva asalturilor teribilei acedia.

Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea forţa fericită (die fröhliche Kraft) de a ne ierta şi de a sfârşi în stare de indulgenţă cu noi înşine.
(Cît priveşte Occidentul: ei bine, mă gândesc la vorbele lui Jouhandeau: Nici Dumnezeu nu poate nimic împotriva celor decişi să se dedice iadului.)
Cu mare afecţiune, respect şi al dumneavoastră fidel, bucuros ca un puşti răsfăţat cu delicatese când vă primesc scrisorile,

N. Steinhardt

[6]

21 martie 1985

Prea stimate Domnule Cioran,

Ştiţi – cred, sper – cât vă respect, admir şi iubesc. Cât e de adevărată afecţiunea ce v-o port cu înverşunare şi sinceritate. Şi cât e de recunoscătoare (şi emoţionată) bucuria pe care mi-o provoacă solicitudinea pe care binevoiţi a mi-o acorda. (Şi răbdarea dumneavoastră în ceea ce mă priveşte!)

Ştiţi în egală măsură cât mă îndurerează anti-creştinismul dumneavoastră. Vă ştiam foarte ferm în hotărârea de a nu-L mai ataca pe Hristos, de a nu fi părtinitor.

Vă puteţi deci imagina cu uşurinţă cât am fost de mirat şi întristat citind în Delirantsşsicţ (ce revistă – cel puţin pentru noi, de aici – incredibil de fastuoasă şi liberă!) maxima dumneavoastră care face elogiul zeicidului. Deicidul: ca şi cum nu am şti prea bine că istoria nu oferă decât un singur caz: cel al lui Isus. (Şi poate cel al lui Zalmoxis!)
Lasaţi-mă să vă spun, respectuos şi consternat, tristeţea mea.
Cu fidelitate şi al dumneavoastră cu toată inima,

N. Steinhardt

Le Petit Larousse: Deicid: “Ucigaş al Lui Dumnezeu, în persoana lui Hristos. N.m. Uciderea lui Dumnezeu (crucificarea lui Hristos).
Apologia directă a crucificării întrece, poate, reproşul de haină ostilitate către oameni de a nu fi murit pe o canapea1.
(Canapea! Pentru a sublinia dispreţul şi detaşarea: pat ar fi fost prea amabil, prea participativ.)

[7]

Rohia, 4 mai ‘85

Prea stimate
Domnule Cioran,

Tocmai am primit scrisoarea dumneavoastră din 13 aprilie.
Hotărât lucru, sunteţi un om cinstit. Şi (îndrăznesc să o spun) un prieten loaial.
Buna dumneavoastră credinţă mă mişcă. (Şi păstrez, contrar probabilităţilor, speranţa că va veni ziua în care vă veţi apropia de Hristos.)
Cu fidelitate şi al dumneavoastră din toata inima,

N. Steinhardt

[8]

Bucureşti, la 5 mai 1986

Stimate Domn Cioran,

Tocmai am citit “Exerciţii de admiraţie”2 şi am recitit atât de frumosul, adevăratul şi profundul text consacrat lui Joseph de Maistre.
Dar ceea ce m-a frapat, mişcat şi răscolit mai cu seamă în recenta dumneavoastră carte, e textul despre Fitzgerald3. Ca orice text literar puternic, mi-a lăsat impresia că îmi este adresat. Nici eu nu sunt un lucid înnăscut (- doream să nu vă mai plictisesc cu scrisorile mele mărturisire, dar “Fitzgerald” mi-a schimbat hotărârea -).

Eu am fost lovit de clarviziune târziu, în închisoare, când mă apropiam de cincizeci de ani. Luciditatea a fost deci pentru mine un rezultat tardiv şi nimic nu mă pregătise – chiar din contră – pentru”lovitura adevărului”.
Dar, iată, am reacţionat altfel.

Viaţa monastică cunoaşte şi ea, prea bine, şi ascensiunea deznădejdiei, şi sterilitatea clarvăzătoare, insomnia, adevărurile periculoase, experienţa nopţii. Călugărului ortodox, slujba de la miezul nopţii îi oferă zilnic ocazia de a fi faţă în faţă cu el însuşi în mijlocul nopţii. “Ora trei dimineaţa”4 – ora lucidităţii întregi şi atroce – se arată în mod regulat călugărului la miezul nopţii. Cunoaşte “noaptea” , cu siguranţă.

Şocul realităţii – adevăratei şi necruţătoarei realităţi – nu îi este nici el străin, ca şi lui Fitzgerald sau lui Cioran. Numai că, iată, în faţa acestei incontestabile realităţi deloc roză, reacţionează raţionând adversativ. Creştinul zice: realitatea este neagră (şi eu aşişderea) dar… la urma urmei… totuşi… cu toate că… păstrez speranţa şi credinţa întru Hristos. Această realitate sumbră, nocturnă, atroce, creştinul nu o contestă, e foarte veridică şi pentru el, dar el mai zice: nu e totuşi decât o încercare, o provocare, un challenge. Trebuie contrazisă, dejucată, pentru că nu e decât un montaj foarte elaborat, o nadă. Dumnezeu, se spune, face totul pentru a se ascunde, trebuie să ştii să îl descoperi, în pofida nopţii, şi a aşa-zisei realităţi pe care necuratul ne-o înfăţişează încontinuu.

Pentru creştin totul e să protesteze, să contrazică, să nu se lase doborât şi să nu dispere, să nu se lase înşelat şi păcălit de o maya. Realitatea nu-i ajunge. Da, s-ar părea că e adevărat de-a dreptul, când colo nu e decât o încercare de care trebuie să treci, în care trebuie să învingi. Ca în Mioriţa noastră.

îndrăznesc să spun, stimate domn Cioran, că textul dumneavoastră despre Fitzgerald este fundamental şi constituie o confesiune absolută şi poate – în ciuda dimensiunilor reduse – unul din textele cele mai importante şi cele mai revelatoare pe care le-aţi scris.

Binevoiţi a crede în adâncul meu respect, în a mea foarte sinceră, fidelă şi recunoscătoare afecţiune,
Hristos a înviat!

N. Steinhardt

1 Aluzie probabil la un aforism al lui Cioran publicat într-o culegere din 1952, Syllogismes de l’amertume: “De două mii de ani Isus se răzbună pe noi pentru că nu a murit pe o canapea.” (Gallimard, coll. “Idées”, p. 104.)
2 Exercices d’admiration. Paris, Gallimard, 1986.
3 “Fitzgerald – Experienţa pascală a unui romancier american”, op. cit., p. 177-187 (text din 1955).
4 “(…) în adevărata noapte a spiritului, este veşnic ora trei dimineaţa, zi după zi.” Citat din Fitzgerald (id., p. 182).