RSS

Decembrie 1971

09 Sep

din „Jurnalul fericirii”

Seară petrecută, în cerc restrâns, la Magdalena S. Aflu de la unul din musafiri detalii despre surorile Sorin şi obişnuiţii casei lor şi despre alte saloane literare — mă rog — cu tendinţe analoage — de pe vremuri — mai ales despre al unei familii Rudich.
M-am înşelat profund. De pe urma oaspeţilor care frecventau casele de negustori şi liber-profesionişti evrei de prin cartiere semicentrale n-au rămas numai note în subsolul manualelor de istorie literară; au rămas amintiri mai palpabile.

Cei mai mulţi, ascultând — ca şi urmaşii lui Goethe din discursul de recepţie al lui Ollănescu-Ascanio — de îndemnurile Sirenelor Rabinovici, au activat după 23 August şi n-au rămas necunoscuţi: au izbutit, unii, să se afirme şi totodată, cred, să confirme câteva din teoriile adversarilor lor nu numai moderaţi, ci şi extremişti. Dintre oaspeţii familiei Sorin câţiva s-au ridicat sus. (Unul, săracul, s-a sinucis în plină ascensiune.) Iar dintre tinerii fotografiaţi în pielea goală, unul cel puţin e bine ştiut şi acum sub numele de Aurel Baranga.

După o perioadă de conştiinciozitate intransigentă (Felicia Brey., fiică de mare bancher, fostă elevă a liceului Regina Maria, solicitată prin 1948 de o colegă de clasă în vederea unei referinţe pentru ocuparea unui post de muncitoare, o denunţă în scris ca pe o fiică de moşier, fascistă, rasistă, exploatatoare, iar soţul Feliciei, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de securitate, cu iuţeala schimbării decorului pe o scenă turnantă, se dovedeşte un apărător vajnic al cuceririlor aceleiaşi clase muncitoare odinioară preamărită în casa inginerului Sorin) a urmat una de nu mai puţin totală dezamăgire. Soţul Feliciei Brey. — tată a doi copii numiţi Vladimir şi Lenina — nu mai poartă uniforma sa de maior. O mulţime de cadre de conducere nu pot îndura valurile succesive de retrogradări. Aşa încât tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conştiincioşi. Acum cei mai mulţi s-au zburătăcit peste întreg pământul (în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Olanda, în Spania, în Canada — ba şi în Israel). Sevastia Sorin e în Argentina, Silvia a murit în Australia, după ce fusese căsătorită cu un mare negustor de diamante. Alţii, rămaşi în ţară, se zbat să obţină pensii cât mai mari şi alocaţii speciale ca vechi ilegalişti. Au dificultăţi cu noile servicii de cadre — a! cât îi cred şi-i înţeleg — şi cu noul aparat de stat care, inexplicabil, îi priveşte cu nepăsare ori chiar cu lipsă de simpatie.

Gazda noastră din astă seară nu mai e preşedintă la Tribunalul Suprem: după ce a fost simplă judecătoare la un tribunal raional, e acum pensionară.

Principala lor distracţie acum e povestirea de anecdote (împotriva regimului), din care ştiu puzderii — nu însă atât de multe încât să nu fie nevoiţi să le repete. Sunt prins şi eu, mut, într-o avalanşă de glume dinadins povestite — o, surpriză! — cu un uşor accent evreiesc. Conversaţia ajunge un fel de oratoriu alcătuit din recitative unde fiecare, pe rând, îşi aduce contribuţia de amărăciune rostind câte o anecdotă după ce are să întrebe — schiţându-şi teama cu un gest dubitativ al mâinii şi o mişcare de încreţire a sprâncenelor — dacă nu e ştiută. Este (căci mulţimea anecdotelor nu alcătuieşte o serie care să tindă spre infinit), dar în temeiul aplicării unei convenţii tacite (de ajutor reciproc şi îngăduinţă colectivă) toţi cei prezenţi se declară neştiutori şi gata să asculte. Efectul este de o monotonie ritualistă, quasi-totemică.

Avea aşadar dreptate Sainte-Beuve când a spus: Il ….V a que de vivre; on voit tout et le contraire de tout122.

Iată că oaspeţii familiilor Sorin şi Rudich sunt acum jigniţi şi decepţionaţi. Mistica s-a transformat în politică şi politica în resentiment.

BUGHI MAMBO RAG

… să ai giijă să torni sosul de ciocolată fierbinte peste grişul care trebuie să se fi răcit…
„Şi iată că de-acum încolo te vezi osândit să strigi «Eu, eu, eu» în gol, şi la asta nu încape răspuns. ”

Saint Exupery

— Dar nu numai foştii oaspeţi ai familiilor Sorin, Rudich şi altele. Resentimentul e general. Anecdotele bântuiesc peste tot locul. Sunt toţi dezamăgiţi, de ei înşişi şi unul de altul, vestitorii lumii fericite. Sunt acriţi de serviciile de paşapoarte, de noile formulare, de reintrarea în rândurile masselor. Demisionaţi, pensionaţi, trecuţi în retragere, transferaţi, obosiţi, plictisiţi, sătui de invidie şi ambiţie, nu mai jinduiesc decât după frigidere de mare capacitate, apartamente în centru, maşini din import, conturi la Cec, şuncă proaspătă de Praga, muşchi de vacă fără oase şi excursii individuale.

A trecut vremea entuziastă şi mărinimoasă de pe la 1946 când doamna Neuman, soţie de mare negustor şi bogătaş, luând parte în societate la un joc de canastă pe cocoşei — parcă banii mai au vreo valoare? — lăcrimează în plină partidă (deşi nu pierde, în faţa ei se înalţă mormane de piese de aur) şi răspunde discretei întrebări a celorlalte jucătoare: nu, nu mă doare nimic, dar mi-e gândul la copiii vietnamezi.

De atunci a cunoscut alte griji, mai apropiate: ginerele ei, însuşi casierul general al partidului, a trecut prin puşcărie; în Vietnam s-a încheiat pacea, au mai fost şi copiii coreeni, s-a încheiat armistiţiu şi-n Coreea, pe Calmanovici l-au împuşcat, Steluti s-a sinucis când i-au arestat băiatul, şi câte şi câte nu s-au mai petrecut.

— Sunt toţi sătui până peste cap unii de alţii — iată, toţi — da, toţi — prietenii şi colegii i-au dezamăgit, recunoscător nu e nimeni, totul e sluţenie, plictiseală, vid. Avântului, nădejdii în minunata zi de mâine, credinţei în partid le-a luat locul pragul bătrâneţii acre.

Dar nu-i oare asemenea şi-n rândurile foştilor deţinuţi politici? Amintirea anilor închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a-i regreta. (Cum şi Gambetta ducea dorul Adunării naţionale unde fusese în minoritate şi atacat, dar trăise printre cei mai aleşi şi mai subţiri oameni ai ţării.)

Constatarea din Imitatio Christi cu privire la caracterul inevitabil al decepţiei la sfârşitul oricărei vieţi, oricărei aventuri, oricărei întâmplări, cu privire la simţământul golului total şi al amărăciunii fără leac e valabilă pentru toţi, de orice parte ar fi. Foştii deţinuţi politici s-au dezamăgit şi ei reciproc: unii s-au arătat necinstiţi, alţii bârfitori, ingraţi, ranchiunoşi, carierişti… Ceilalţi, dacă le pomeneşti de închisoare, dau din umeri, te consideră pisălog, ramolit, zaharist.

— Trixi, liberată în ’62, a găsit un post de foarte mică funcţionară. A fost apoi profesoară de limbi străine occidentale la o legaţie popular-democratică. Are acum o slujbă mai bunicică, nu grozavă; noroc de ea că i-a picat o moştenire din Occident şi i se îngăduie să călătorească într-acolo destul de adesea.

— După 23 August, Petre Iosif (doctorul L. Brauchfeld) a fost numit director al Operei (cânta doar la vioară); a lucrat apoi în cadrul Comitetului central; dezamăgirea 1-a făcut să ceară şi obţină un „post ideal”: e ataşat cultural la Roma.

— Fac glume, spun anecdote, se dezic. Şi cred că-s izbăviţi.
Numai că-i mai complicat. Nu orice păcătos are dreptul să se suie pe cruce, îmi spune Ion Caraion şi mă lămureşte:

Ca să te poţi răstigni şi libera trebuie:
mai întâi să te căieşti, să-ţi mărturiseşti vina în public, să te autodenunţi şi să recunoşti: am greşit! am fost un porc!

în al doilea rând să te cureţi prin suferinţă autoimpusă, trecând prin faza deşertului, a pustniciei, a focului purificator;

abia atunci poate urma şi treapta a treia, abia atunci dobândeşti dreptul, privilegiul de a te sui pe cruce.

Pe cruce nu te urci de la o zi la alta, hop! şi s-a zis, spui o anecdotă şi ai trecut vămile.
— Dacă s-au descompus atât de vizibil cei apăsaţi numai de remuşcări ori deziluzii politice ori acriţi de anchete şi interogatorii (s-au denunţat unii pe alţii), de colocaţiune (unde s-au exasperat şi duşmănit unii pe alţii), de cadre, de schimbările liniei, cum aş arăta eu cu mocirla în urma mea, cu viaţa mea irosită şi făcută albie de porci? De n-aş fi creştin!

Iată însă că sunt. Clopotele acum şi pe mine mă cheamă prietenos, familiar. Într-un anume fel mă pot dezvălui şi eu ca-n Caravna lui Hauff: ich bin der Raeuber Orbasan 123. Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datorez să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând dealtfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi în plus să te porţi ca şi cum ar exista.

Numai creştin fiind mă vizitează — în pofida oricărei raţiuni — fericirea, ciudat delir. Numai datorită creştinismului nu umblu — crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului — spaţiu proustian descompus de timp — şi nu ajung să fiu şi eu — cum spune François Mauriac în Destine — unul din acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi să nu mă număr printre cei ce încă n-au înţeles — Fapte 20, 35 — că mai fericit este a da decât a lua.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: