RSS

Iulie 1964

09 Sep

din „Jurnalul fericirii”

Până la urmă toate se încurcă: poziţiile se tulbură, anii de temniţă se adună în progresie geometrică, căluşeii şi scrânciobul pe fiecare îl ameţesc. Se desprind cu încetul două secrete: 1) toată lumea are niţică dreptate şi 2) tot omul e nebun, deşi crede că numai ceilalţi sunt.

La început sioniştii şi legionarii, ţăranii şi intelectualii, liberalii şi cuziştii, comuniştii şi social-democraţii, carliştii şi antonescienii se adulmecau neîncrezători şi se priveau miraţi. Cum de poţi fi Persan? Până la urmă rodajul convieţuirii scoate din uz ochelarii ca dioptrie de îngustare, începi să constaţi că o anumită doză de dreptate e în şi la fieştecine şi că se prea poate întâmpla să fii Persan.

Explicaţia teoretică a lui Pierre Lasserre: lumea este mult prea complexă spre a putea fi cuprinsă într-o singură sistematizare oricât ar fi ea de grandioasă. Nu există nici o doctrină capabilă să dea toate răspunsurile.

Nu înseamnă că n-ai dreptul să-ţi formezi convingeri şi să le susţii. Chesterton: de vreme ce este părerea mea, desigur că o socotesc dreaptă şi cred în ea, altfel aş fi necinstit.

Ştiu totuşi că prin însăşi condiţia umană nu poţi crede şi pretinde a fi găsit o formulă absolut completă. Lumină şi întuneric e pentru toţi şi ploaia cade şi peste buni şi peste răi.
Nebun, e nebun. Uite-l cum mănâncă arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-l mănâncă rece. — Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul fierbinte, de parcă n-ar putea să-l lase să se răcească niţel.

 

Şi pe urmă se miră că-l apucă burta. — E nebun, domnule, e nebun de legat, ţine căniţa în mâna stângă şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. — Dement, dement cu adevărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om — om, vorba vine — care se spală la fund ţinând cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stânga. -Nebun, când îl cauţi se spală, d’aia n-avem pic de apă. — Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămânile, l-ai văzut vreodată apropiindu-se de căldare? — Nu ţi-am spus că e nebun, uite-l cum se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. — Da ce sunt nebun şi smintit ca el să dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? — Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. — Trebuie să fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. — E omul nebun şi n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi până seara. — Să ai prilejul de a învăţa poezii aşa frumoase şi să nu-l foloseşti e nebunie curată. — Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun… stă de nu se mai termină pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa.

Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor, ci şi o certificare generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună.

Aparatul nostru de emisie-recepţie e acordat îndeobşte pe o singură lungime de undă şi ni se pare — iluzie audio-vizuală — că orice altă lungime e aberantă.

Din obiceiul, mania, capriciul sau preferinţa sa, face fiecare o regulă principială pe care o socoteşte universal valabilă, aidoma principiului moral al lui Kant. Spune Kant să ne purtăm în aşa fel încât să putem deveni pildă pentru toţi, iar noi am tradus ca o maşină electronică neperfecţionată: oricine nu face întocmai ca mine, nu se spală, nu ţine căniţa, nu bea, nu doarme, nu-şi face nevoile ca mine e nebun şi vrednic de orice năpastă.

Niţică dreptate au toţi. Până şi sectanţii scot la iveală unele lipsuri ale marilor culte, nu spun numai copilării. Până şi social-democraţii rostesc uneori înţelepciuni. Până şi… Uite, bunăoară, Iorga. Asasinat mişeleşte, apostolul neamului, savantul, scriitorul, marele ziarist, muncitorul fenomenal, geniul. A fost filmată expunerea leşurilor legionare pe caldarâmul Cotrocenilor după omorârea lui Armand Călinescu. Pelicula îi arată pe Iorga şi Argetoianu veniţi la spectacol. Cu vârful ghetei Iorga împinge un cadavru. Aşa cel puţin îmi povestesc legionarii. Mai sunt şi vindictele lui împotriva oricui îl criticase, darea afară din slujbă, scoaterea din pâine… Purtarea lui neiertătoare până la sfârşit faţa de E. Lovinescu şi Mircea Eliade, care formulaseră observaţii moderate, respectuoase.

Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş. Nu încape deci scuză pentru cele petrecute în pădurea de la Stâlpnicul, ci numai — pentru noi, nu pentru ucigaş — încredinţarea că dreptul şi nedreptul, lumina şi întunericul, binele şi răul sunt distribuite în mod mai pestriţ decât bănuiam.

Lui Iorga, dealtfel, i se aplică întocmai vorbele lui Bossuet despre abatele de Rance: c’est un homme contre lequel on ne saurait avoir raison119. E atât de mare încât nu poţi avea dreptate împotriva lui.

Oricum, de câte ori aud e nebun, surâd şi mă scutur, cu toate ca văd că nici o convingere nu-i mai bine ancorată decât aceasta: toţi ceilalţi sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-şi consolidează lungimea de undă personală de emisie şi totodată îşi lărgeşte neîncetat gama de recepţie.

— Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul — în închisoare ori în situaţii-limită — este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci auzit, ci rămânând zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului.

De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar este şi nebun.
Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă insul stăpânit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decât alţii ispita bunurilor.

Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? Înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.

BUGHI MAMBO RAG
… Singurii coborâtori direcţi din Basarabi, Brădeşti… îi spune Marcellus lui Demetrios…
— Până la urmă ce rămâne? Rămân versurile pe care ni le citează inginerul Radu Rosetti, bun povestitor de romane şi mai ales de nuvele de Kipling şi care ne dă şi interesante amănunte despre misiunea întreprinsă în martie 1918 din ordinul perechii regale şi al guvernului de la Iaşi, de către bunicu-său, colonelul Radu Rosetti, pentru a explica puterilor aliate — la Londra şi la Paris — semnarea păcii de la Bucureşti. Versurile sunt simple:

Life is mostly froth and bubble. Two things stand like stone: Kindness in another’s trouble Courage in your own. 120

Simple, dar idealul lor — gentileţea în necazul altuia, curajul în al tău — e mai puţin modest decât pare.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 9 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: