RSS

REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

09 Sep

daruindveidobandi.jpg

din „Jurnalul fericirii”

12 iulie 1912. Nicu-Aurelian Steinhardt se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie activ implicată în viaţa socială şi istoria României.

Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o mică fabrică de cherestea; în primul război mondial, ca ofiţer în armata română, este rănit la Mărăşeşti şi decorat cu ordine şi medalii, printre care „Virtutea militară”. Joaca şi prieteniile din lumea satului copilăriei, schimburile de vizite dintre familia sa şi familii aparţinând aristocraţiei culturale şi administrative, atmosfera sărbătorilor creştine îl apropie pe micul Nicu-Aurelian de ortodoxie. ,, Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. M-au atras şi m-au fermecat clopotele apropiatei biserici «Capra» [din Pantelimon], de îndată ce le-am putut deprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura (…) Pentru mine creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”.

1919-l929. Învaţă la şcoala primară „Clemenţa”, apoi urmează cursurile liceului „Spiru Haret”. Printre colegii mai mari de aici se numără Constantin Noica. Între „fruntaşii” clasei — Alexandru Ciorănescu (îi va rămâne prieten), şi Rafael Cristescu. Acestuia din urmă, ofiţer „căzut pe câmpul de onoare” pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, îi va dedica volumul Monologul polifonic.

1929. Îşi ia bacalaureatul; în acelaşi an începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul”, al lui Eugen Lovinescu. Aici o cunoaşte pe Monica Lovinescu, mai târziu înfiripându-se o prietenie care va dura toată viaţa.

1934. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti. Printre colegii mai apropiaţi — Virgil Ierunca.


1934.
Publică, sub pseudonimul ANTISTIHUS, volumaşul parodic În genul… tinerilor (Bucureşti, Editura Cultura Poporului), de care se va dezice mai târziu, ca de o extravaganţă a tinereţii.

1935. Publică, împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, Essai sur un conception catholique du Judaisme (Eseu despre o concepţie catolică a iudaismului — Bucureşti, f.e.). Este începutul (şi fructul) lungilor dezbateri teologale avute cu prietenul său, atât de des citat în Jurnalul Fericirii sub numele de MANOLE. Tot împreună vor publica încă un volum de acest gen în

1936, Illusions et realites juives (Iluzii şi realităţi evreeşti — Paris). 1936. Îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional. 1937-l939. Călătorii în Elveţia, la Viena (familia sa era înrudită cu aceea a întemeietorului psihanalizei, Sigmund Freud), şi călătorii de studiu la Paris şi în Anglia.

1939. Începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”, la călduroasa recomandare a lui Camil Petrescu.

1940. Este înlăturat din redacţia revistei, împreună cu Vladimir Streniu, în cadrul acţiunii de „purificare etnică”, declanşată sub guvernarea Antonescu — Horia Sima. Nu se va plânge de nedreptatea suferită, aşa cum nu se va plânge de privaţiile îndurate în perioada

 

1940-l944. Sau cum — cu extremă discreţie şi modestie — va refuza să se plângă de persecuţiile şi întemniţarea din perioada dictaturii comuniste.

1944-l948. Revine în redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale”, lucrând până la interzicerea publicaţiei. Este o perioadă de intensă activitate publicistică şi critică, având ca obiect în special opere fundamentale ale culturii noastre clasice.

 

1948-l958. Structural opus oricărei ideologii totalitare, refuză asemeni multor vârfuri ale spiritualităţii româneşti să adere la „revoluţia” comunistă din cultură, îndreptată, în numele „internaţionalismului”, împotriva valorilor noastre naţionale.

 

În septembrie 1953 este invitat de Constantin Noica să-l viziteze la Câmpulung, unde filosoful se afla în domiciliu obligatoriu. „După ce mă întorc la Bucureşti, începem a ne scrie unul altuia cu mare şi harnică regularitate. (…) Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Mihai Rădulescu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă (…)” (Din Jurnalul Fericirii).

Trăieşte, până în 1958, o perioadă de privaţiuni şi umilinţe, des dat afară din slujbe mărunte, consolându-se cu gândul că împărtăşeşte solidar soarta prietenilor săi Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Sergiu Al.-George, Mihai Sora, ş.a. Este, totodată, o perioadă de profunde frământări şi mutaţii în plan sufletesc:

„Din ce în ce îmi căutam mai dârz refugiul in biserici, în cărţi creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile neprecisului şi se conturau treptat în fermitate. Nu ştiu dacă aş fi avut curajul şi dezinvoltura să fac pasul decisiv — din lene? de frică? din haos lăuntric? din risipire a cugetului? ca să nu supăr rudele şi cunoscuţii? — dacă Acel ale cărui căi sunt de nepătruns, cum spun englezii, umblă pe drumuri misterioase, nu ar fi venit în ajutorul meu prin persoana filosofului şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. Am făcut parte din cei care l-au vizitat la domiciliul său obligatoriu de la Câmpulung, m-am întâlnit cu el când venea (clandestin) la Bucureşti, şi l-am găzduit” — va nota, mai târziu, Părintele Nicolae Delarohia.

Ianuarie 1959. Refuză presiunile securităţii de a fi folosit ca martor al acuzării împotriva lui Constantin Noica, este introdus în „lotul” filosofului (şi al prietenilor comuni) şi este condamnat la 13 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Această nouă lovitură a sorţii se dovedeşte a fi hotărâtoare, căci la

15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Hristos, naş de botez fiind Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi catolici, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic”.

August 1964. îndură, până la această dată (adică mai bine de 6 ani şi jumătate), rigorile închisorilor comuniste: insulte, bătăi, foamete, regim carceral. Deşi extrem de slab, totuşi posteşte două zile pe săptămână, se roagă, face peste rând de serviciu sau acceptă corvezi ori de câte ori un coleg mai neputincios îl solicită. Harul de povestitor, incredibila varietate a lecturilor şi o memorie prodigioasă — toate iscusit folosite pentru a da curaj şi putere sufletească oamenilor — îl fac unul din intelectualii cei mai îndrăgiţi, în special de tineri. Cu un farmec rar întâlnit, povesteşte cutare carte celebră sau cutare film, ori ţine prelegeri despre existenţialism, teatrul absurdului, structuralism etc. — care pentru mulţi tineri înseamnă un prim (şi esenţial) contact cu valorile de vârf ale veacului.

Îndată după eliberare, la schitul bucureştean Darvari îşi desăvârşeşte taina botezului prin ungere cu mir şi primirea sfântei împărtăşanii.

1964-l969. Refuză, cu rigidă intransigenţă, „orice fel de colaborare cu comunismul”. Este încărcător-descărcător pe un camion de „Alimentara” până când este grav rănit în urma unui accident de circulaţie (1968). Este spitalizat la „Pantelimon” până în martie 1969. La insistenţele prietenilor (Paleologu, Noica ş.a.) reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, mici eseuri publicate în „Secolul 20″, „Viaţa Românească” etc.

Apoi, în decursul anilor, va publica un impresionant număr de traduceri — alegând cu grijă lucrări care dezbat probleme morale şi etico-religioase, sau special adresate tineretului (cărţile lui Kipling). Amintim dintre acestea:

J
— JAMES BARLOW, Personalul de 1 şi 6 (Univers, 1971)
— DAVID STOREY, Viaţa sportivă (Univers, 1972)
— MAX OLIVER LACAMP, Focurile mâniei (Univers, 1972)
Împreună cu Al. Baciu, traduce din celebrul filosof francez contemporan ALAIN, Studii şi eseuri. Păreri despre fericire (Ed. Minerva, Colecţia BPT, 2 voi., 1973)
— RUDYARD KIPLING, Stalky et comp. (Univers, 1977)
— GASTON BOISSIER, Cicero şi prietenii săi (Univers, 1977)
— RUDYARD KIPLING, Domnia sa, preacinstitul elefant (Univers, 1978)
— ROBERT GRAVES, Eu, Claudius Zeul… (Albatros, 1979)

A mai tradus, în franţuzeşte, cartea ieromonahului IOANICHIE BĂLAN, apărută în Belgia, la Chevetogne (unde se află una din marile universităţi catolice ale Occidentului şi unde N. Steinhardt a ţinut cursuri), sub titlul Vies des moines de Moldaxie, 1986.

1973. Constantin Noica vizitează Clujul şi îl cunoaşte pe episcopul vicar, P. S. Iustinian Chira Maramureşanul, care-i vorbeşte despre mânăstirea Rohia unde fusese aproape trei decenii stareţ. Atras din ce în ce mai mult de viaţa monahală (de fapt, chiar trăia ca un călugăr), N. Steinhardt căuta o mânăstire. La Rohia îl duce prima oară (fără să-i spună unde şi de ce) scriitorul Iordan Chimet, de conivenţă cu Noica. Pentru N. Steinhardt evenimentul capătă proporţii de revelaţie: întâlneşte, după multe căutări, locul visat, şi pe măsura dragostei aparte pe care o are pentru tărâmurile transilvane şi oamenii lor, pentru intensa viaţă culturală clujeană. Simpatizându-l din prima clipă, P. S. Iustinian Chira Maramureşanul îi va deveni prieten şi ocrotitor.

1976. N. Steinhardt publică primul volum important de eseuri, Între viaţă şi cărţi (Editura Cartea Românescă). Deşi în faza de corectură I cenzura îl reduce la jumătate şi cartea apare numai după ce Mihai Gafiţa „blindează” cu o prefaţă textele păstrate, critica o apreciază unanim ca pe un eveniment.

1980. Odată cu volumul de cronici Incertitudini literare (Ed. Dacia), căruia i se decernează premiul pentru critică al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, se poate spune că pentru N. Steinhardt se încheie „deceniul traducerilor” şi începe „deceniul volumelor de autor”.


16 august 1980.
În 1976, părintele stareţ al Rohiei, Serafim Man, îi ceruse lui N. Steinhardt „să-i găsească un bibliotecar” care să pună în ordine cele peste 23.000 de volume adunate la mânăstire. N. Steinhardt începe anevoioasa acţiune, căreia i se va dedica abia după stingerea, la 90 de ani, a tatălui său, şi după îmbracarea hainei monahale. La 16 august 1980, este călugărit de I. P. S.Teofil Herineanu, arhiepiscopul Clujului. Ocrotitorul său de suflet, P. S. Chira Maramureşanul, îi „dă canon” să continuie cu şi mai multă stăruinţă activitatea de creaţie, care acum îmbracă un dublu aspect: ca scriitor semnează tot N. Steinhardt, în timp ce predicaţiile şi meditaţiile religioase sunt semnate „Părintele Nicolae Delarohia”. Deceniul 1980-l989 este totodată un deceniu al pendulărilor bianuale Rohia — Bucureşti, locuri în care călugărul — respectiv scriitorul — petrece câte jumătate de an, cu escale de câteva zile la Cluj în familia prietenului (fost coleg de detenţie) Virgil Bulat.

• 1982. Îi apare, la Editura Albatros, eseul monografic Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului.

• 1983. Editura Dacia îi publică volumul de cronici şi eseuri Critică la persoana întâi. Cronicile elogioase, subliniind unghiul „nonconformist” de abordare a fenomenului literar contemporan, ca şi noile eseuri, publicate în mai toate revistele de cultură şi socotite „prea bătăioase”, determină cenzura să „amâne” an de an apariţia următoarei cărţi. Aşa se face că i se publică abia în

• 1987, la „Cartea Românească”, volumul Escale în spaţiu şi timp, conţinând în principal însemnări de călătorie, eseuri asupra unor opere „consacrate” din literatura română sau universală, şi mai puţine referiri la fenomenul literar contemporan (Cărtărescu, Grigurcu, Buzura, Catharii de la Păltiniş). În intervalul dintre apariţiile editoriale, continuă însă o intensă activitate publicistică, în afara „Vieţii Româneşti”, îl publică aproape număr de număr „Steaua”, apoi „Familia”, „Vatra”, „Tribuna”, „Astra”. De asemenea, impresionează (dar nu surprinde) frecvenţa eseurilor publicate de revistele studenţeşti „Echinox” (în special), dar şi „Dialog” sau „Opinia studenţească”. Mai departe de ochiul „vigilent” al cenzurii, în Transilvania îşi desfăşoară activitatea cenaclul tinerilor din Dej, Beclean, iar la Bistriţa au loc adevărate festivaluri culturale cu expoziţii de artă, recitaluri de poezie, prelegeri şi dezbateri. Participă la acestea o seamă de bucureşteni, printre care Andrei Pleşu, şi aproape totdeauna vine de la Rohia N. Steinhardt.

„Tinereţea bătrânului monah era exemplară. Vremea tinereţii generaţiei sale nu apusese. Se bucura. Toţi (Paleologu, Noica, Stăniloaie, Ţuţea, Sora) erau înconjuraţi de tineri. Deveniseră un fel de maeştri, guru, înţelepţi. Tinerii îi alegeau pe ei, ei alegeau tinerii, nu se ştie. Important era că se aflau şi se află împreună” — îşi aduce aminte unul din tinerii discipoli ai lui N. Steinhardt, poetul Ioan Pintea.

Scriitorul-călugăr participă şi la festivalurile „Lucian Blaga” de la Sebeş, unde citeşte comunicări, ţine slujbe, după care, cu profesorul Achim Mihu, „dă o fugă” până la Păltiniş, la Noica. Acum nu i se mai „îngăduie”, ca la începutul deceniului, să plece în străinătate. La Paris fusese găzduit în casa lui Mircea Eliade, sănătatea mereu precară i-o îngrijea doctoriţa Marie-France Ionesco, îl primesc prieteneşte şi-i dăruie cărţi Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Emil Cioran. (La rândul său, după eliberarea din detenţie, trimitea mereu prietenilor din străinătate pachete cu cărţi, pentru a-i ţine la curent cu apariţiile mai importante din ţară.)

 

Legăturile cu „dizidenţa”, cu „duşmanii vânduţi străinătăţii”, nu plac, după cum nu plăcea nici modul lui de a scrie, nici prezenţa sa „dubioasă” la cenaclurile tinerilor, nici multele vizite pe care le primea la Robia. Este pus sub urmărire atentă, şi pe la mijlocul anilor ’80, securitatea descinde la mânăstire procedând la o percheziţie severă. I se confiscă toate cărţile primite cu dedicaţie de la „transfugi”, iar asupra P. S. Iustinian Chira Maramureşanul se fac presiuni pentru a-l alunga din cinul monahal pe călugărul care „nu-şi vede de treabă” şi „face politică duşmănoasă”. Episcopul găseşte însă şi tărie, şi mijloace să-şi apere protejatul, şi nu cedează. Nu ţinuse călugărul-cărturar la universitatea catolică de la Chevetogne prelegeri reliefând virtuţile culturii româneşti şi ale ortodoxiei? Va să zică, şi acolo şi la Lourdes catolicii îl invită să rămână la ei, iar noi să-l alungăm? N-ar fi bine!

1988. Un remarcabil eseu-sinteză închinat geniului „Luceafărului” îi apare ca prefaţă la cartea doamnei Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, tipărită la Aarhus, în Olanda.

1988. ,Amânându-i” în continuare apariţia volumului cu cronici şi eseuri pe teme contemporane (care „aştepta”, periodic împrospătat, din 1984 la Editura Dacia!), „consiliul culturii” permite Editurii Eminescu să tipărească volumul (cu un titlu fericit şi semnificativ ales) Prin alţii spre sine. Şi în cazul acestui volum — altfel nici că se putea! — realizarea se îndepărtează de intenţie. I se publică, în cele din urmă, nu toate, ci doar o parte din studiile apărute odinioară în „Revista Fundaţiilor”. Şi din nou, în a doua parte a cărţii, eseuri pe teme consacrate, şi mai puţin contemporane.

Avea să fie ultimul volum antum N. Steinhardt.

29 martie 1989. Inima ostenită a scriitorului-călugăr îşi opreşte bătăile la spitalul din Baia Mare. Nu i-a fost dat să se stingă acasă — acasă se simţea cu adevărat numai la Rohia — ,ci în drum spre Bucureşti. Nici nu închisese bine ochii, şi la mânăstire şi-au făcut apariţia nişte „tovarăşi” scotocindu-i prin puţinele lucruri după niscai manuscrise. Le-o luase însă (cu puţin) înainte Ioan Pintea. În schimb, la înmormântare şi-au luat revanşa: au filmat, au filmat… Şi, desigur, din înalt ordin, înmormântarea trebuia redusă la strictul necesar, „fără discursuri în plus”. Care, vezi Doamne, s-ar fi putut referi şi la dârzenia de-o viaţă a dispărutului, la peregrinarea prin temniţele comuniste. Deci, n-a putut vorbi nici măcar „Conu Alecu” (Paleologu), cel mai bun prieten al său. Restricţiile au fost totuşi compensate de strălucirea solemnei slujbe religioase oficiate de un impunător sobor de preoţi, stareţi, călugări în frunte cu P. S. Iustinian Chira Maramureşanul. Şi de cuvântul rostit din partea Uniunii Scriitorilor de poetul (greco-catolic! Cum le mai orânduieşte soarta pe toate!) Adrian Popescu. Netemător, cu demnitate, acesta a dat glas adevărului şi, recurgând la dubla paralelă Păltiniş -Rohia, Noica — Steinhardt, a subliniat că ea se impune de la sine, fiind vorba de

„ …doi intelectuali de primă magnitudine ai literelor române, care au ştiut să ardă generos până la capăt, pentru o idee care e mai presus de individ şi priveşte o ţară întreagă… „

 
Un comentariu

Scris de pe 9 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

One response to “REPERE BIO-BIBLIOGRAFICE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: