RSS

1945

15 Sep

din „Jurnalul fericirii”

Filmul sovietic Trenul pleacă spre răsărit. Dans, cântec, umor. Pentru cine a crezut în revoluţia socială (şi mă gândesc la Bellu Z., la Siren Rab., la Germania D., la Tr. în primul rând), o singură soluţie: sinuciderea.

Atâţia ani de închisoare, ocnă, exil şi deportare în Siberia, atâtea suferinţe, jertfe şi nădejdi (principesa Alexandrina Kolontay: să ne cul¬căm devreme, tovarăşi, mâine începe o lume nouă) pentru a se ajunge unde? La formele cele mai abjecte ale operetei americane, la treptele cele mai de jos ale amuzamentului mic-burghez, la banalităţile cele mai sfâşietoare ale repertoriului revuistic. Mult sub nivelul spectacolelor de la „Mama”: Titi Mihăilescu şi Violetta Ionescu (aceştia lipsiţi, sărmanii de ei, de orice veleităţi mondial înnoitoare).

Comunismul poate socializa toate bogăţiile, poate întemniţa pe oricine, ucide pe cine pofteşte, dar îi stau în faţă — dârze, indestruc¬tibile — trăiniciile: nevoia de iarmaroc, clişeele, internaţionala vulgarităţii, a Calului bălan.

Pierre Gaxotte strigase şi el, comentând reclamele pentru împru¬mutul de stat cu dobândă şi pentru loteriile de stat: păi, le ştiam! Aici ne aduceţi? Păzea, oameni buni!
La toate mă aşteptam: la orice, dar nu la apoteoza spectacolelor de antract ale cinematografelor de cartier. Bietul nostru Iulian: sus fustele, jos pantalonii.

Nu era, zău, nevoie de G.P.U., N.K.W.D., de K.G.B. ori de Ma¬terialism şi Empiriocriticism.
— Hristos nu se arată idealist în grăirile sale. Lucrurilor le spune pe nume: curvă, curvie… Niciodată nu edulcorează, nu îndulceşte şi nu recurge la perifraze, la eufemisme. Adevărul în toată asprimea şi virulenţa lui. Ca pe masa de operaţie, ca la picioarele eşafodului. Nici un văl, nici o iluzie, nici o cocoloşire. Pentru că numai având realitatea crudă în faţă ne putem cutremura şi o putem părăsi, transfigurând-o.

— Spovedania este un exemplu de limbaj precis.
Penitentul: Nu prea am spus adevărul. Duhovnicul: Vrei să spui că ai minţit? Penitentul: Nu m-am purtat prea corect. Duhovnicul: Adică ai furat? Etc.

— Pentru creştin totul se petrece ca şi cum vorbele, gândurile şi faptele s-ar imprima pe o trainică şi perenă peliculă. Impulsurile electrice exprimă orice fel de energie, iar materia e supusă principiului unităţii. Pelicula, aşadar, va fi probabil una. Pe ea se înregistrează filmul prin a cărui derulare, la sfârşit, tot ce a fost acoperit, ascuns, tăinuit, va ajunge cunoscut, va veni la arătare, va ieşi la iveală, va fi descoperit şi dat pe faţă; filmul care-l va face pe Satana să hohotească de râs dacă îndurarea Domnului nu-i va rezerva surpriza de a desfăşura o bobină de pe care căinţa şi iertarea vor fi şters totul.

Dacă-i aşa, ar fi de mirare ca orice comportament, oricât de neîn¬semnat, să nu ne angajeze în întregime, ca orice exemplu, oricât de mărunt — în fundul celulei, în beciul poliţiei şi sub becul orbitor al camerei de anchetă — să nu aibă o valoare absolută.

BUGHI MAMBO RAG
Preda, Radu şi Stroe… Clothos, Athropos şi Lachesis… Mă trimi¬sese Vaida în Portugalia să studiez constituţia lui Salazar… Se numeşte artimon… Se numeşte ax cardanic… Se numeşte dendrită… Se traduce prin condiţionalul trecut…

— Că arta, spre deosebire de ce crede şi Nego, nu e lucru diavolesc o dovedeşte constatarea că şi ea, aidoma credinţei, e bazată pe libertate şi nu are valoare decât dacă e un produs al libertăţii artistului şi propune ascultătorului sau cititorului un caz de libertate.

 

Teatrul, în special, nu poate trăi decât alimentat de libertate; construit în lumina determinis¬mului, pe epicul obiectiv (Brecht) ori pe fatalităţi fiziologice, e mort. Fatalităţile fiziologice (frigiditatea, sterilitatea, impotenţa, inversiunea) — întocmai ca bolile cronice — stârnesc compasiunea, dar nu interesul artistic. Un match care ia sfârşit pentru că unuia din concurenţi i s-a făcut rău nu e pasionant; o şedinţă a unui parlament totalitar, unde se ştie dinainte cum se va vota (în unanimitate), poate fi o ceremonie, dar nu va avea niciodată caracter dramatic. Secretul oricărei drame e absoluta libertate a persoanei. Suspansul cel mai captivant provine din libertatea discreţionară a individului -forma sa culminantă fiind desi¬gur concretizată în piesa pe care o jucăm cu sufletul nostru.
— Vai de noi dacă nu s-ar afla în Evanghelie parabola judecătorului nedrept. Ea ne pune la dispoziţie soluţia — grea, greoaie, disperată — a stăruinţii.

Şi că nu avem de a face cu un judecător nedrept şi nici măcar cu unul drept, ci cu un boier mărinimos ne-o arată altă parabolă, a lucră¬torilor tocmiţi la vie. Atenţie însă: suntem ispitiţi a prefera să renunţăm la plată decât să primească şi cel tocmit în ceasul al unsprezecelea cât primim noi.

— Ne revoltă, ca şi pe fiul cel mare din parabola fiului risipitor, nedreptatea lui Dumnezeu faţă de cei drepţi. Pentru fiul cel cuminte niciodată n-a tăiat tatăl un viţel gras; prietenilor lui nu le-a făcut ospăţ şi nu le-a dat prilej să bea şi să joace. Toate cele bune numai pentru risipitor.

Drepţii, protestând, dovedesc lectura neatentă a textului. E adevărat că pentru ei n-a fost nici viţel, nici ospăţ, nici joc, nici inel în deget… A fost şi este altceva, ceva menţionat la versetul 31 al capitolului 15 din Luca: toate ale mele sunt ale tale.

Au prin urmare şi drepţii ceva, de care nu se pot văicări că-i puţin lucru: toate ale Tatălui.
— Părintele Paulin Lecca (de la Cozia) împarte lumea în patru categorii:
Cea a fiului risipitor care nu se mai întoarce la Tatăl. Sunt şi dintr-aceştia, rămân printre roşcove şi porci.
Cea a fiului risipitor care se întoarce şi intră la ospăţul împărătesc.
Cea — foarte numeroasă, poate cea mai numeroasă — a fiului bun, care e drept şi cuminte, dar e călduţ şi fudul şi cu toate că e drept nu intră la cină!
Cea — vai, rară — a fiului drept care nu e numai cuminte, ci e şi înflăcărat şi ia parte la cina împărătească. Pilde: Sf. Fecioară, Sf. Ion Evanghelistul. Ei reprezintă idealul.
(Cf. teoria Nemo-Balotă despre Doktor Faustus.)
— „Cântecul omului”

În Vechiul Testament omul îşi manifestă supremaţia faţă de restul creaţiunii şi facultatea de a se înălţa, răspunzând — odată cu Moise, patriarhii, drepţii şi proorocii — atunci când e chemat de Dumnezeu cu vorbele: „Iată-mă, Doamne!”
Prezent, drepţi, gata la ordine, oricând disponibil şi dispus, neşovăitor, prompt. Se împlineşte, înduhovniceşte şi îndumnezeieşte îndeplinind voia creatorului.
În Noul Testament treapta cea mai ridicată pe care o poate atinge creatura este indicată de Domnul prin cele spuse lui Toma Necredincio¬sul: Fericiţi cei ce au văzut şi au crezut; dar mai fericiţi cei ce au crezut fără să vadă.

A crede fără dovezi palpabile şi fără înscrisuri. Fără zapisuri şi ispisoace. Surete şi izvoade. Lucrul cel mai puţin neguţătoresc ce poate fi. Cel mai nobil. Să ai încredere. Să nu te îndoieşti. Să primeşti adevărul — întocmai ca emoţia artistică a lui N. Schoffer — fără să mai treacă pe calea ocolită a raţiunii cortexului. A crede pe cuvânt, cuvântul Domnului Hristos care El însuşi nu-i decât Cuvântul.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: