RSS

1965

15 Sep

din „Jurnalul fericirii”

Abatele (ulterior cardinalul) Daniélou: creştinismul nu trebuie să îmbrace neapărat formele greco-latine. Creştinismul nu e numai mediteranean, e universal, aparţine oricui în lume şi se cuvine să ne obişnuim cu ideea că se va putea înfăţişa sub aspecte diferite de cele pe care le cunoaşte bazinul lui mare terestrum.

Hristos nu e legat de nici una din formele noastre, oricât de frumoase ori de venerabile. Au fost şi vor fi alte ceremonii, alte decoruri, alte obiceiuri. S-ar putea să vie lucruri (Kommende Dingen) cu totul diferite — şi nu şade bine să ne speriem. Credinţa, dogmele, biserica sunt nemuritoare şi inalterabile; dar culorile, melodiile, veşmintele, graiurile, gesturile se schimbă; au fost şi vor fi alte bucurii, alte moduri de a sărbători, de a îndura. Crucea doar e pe veci. De ce ne-am mira? De ce ne-am teme de altceva? Nu suntem oare mădularele unei biserici căreia i s-a făgăduit un cer nou şi un pământ nou?

— Până şi martiriul — nu numai modul de închinare — poate avea stilurile lui, diverse.
Omul poate merge la moarte şi se poate justifica pe căi proprii, egal valabile.
Sub Henric al VIII-lea, John Fisher nu stă mult pe gânduri; stilul lui e al rapidităţii, pricepe situaţia din primele clipe, grăieşte, şi alege calea directă înspre eşafod.

Thomas Moore, în schimb, vrea să trăiască. Din toată inima, dar nu cu orice preţ. (Întocmai ca şi Socrate, aşa rezumă Bury atitudinea ilustrului acuzat: viaţa, da, însă numai cum o înţelegea el.) Până în ultima clipă Moore caută o soluţie — cinstită, care să nu contravină convingerilor sale — pentru a putea să rămână în viaţă. Nu se grăbeşte să se pronunţe; va citi actul a cărui aprobare i se cere când îi va fi supus şi se va pronunţa atunci. Deoarece ştie — şi se ştie — că nu va accepta orice, aşteptarea lui nu are caracter infamant. Ceea ce s-a şi dovedit când a refuzat să depună jurământul care i s-a părut că nu-l poate depune şi s-a dus să moară, cu sânge rece şi calm deplin.

Nici Domnul n-a căutat moartea. A aşteptat-o, dar n-a forţat lucrurile. Mântuitorul prin urmare nu aprobă setea de moarte, nerăbdarea, sinuciderea camuflată. Aş zice că, dimpotrivă, curajul creştinesc presupune dragostea de viaţă, dacă a trăi nu înseamnă a te ruşina de El şi de tine însuţi. Viaţa e darul lui Dumnezeu, păstrarea ei cât mai mult se impune. Nu însă cu orice preţ: în orice clipă, fără grabă şi fără şovăială, trebuie să fim gata s-o dăm pentru ce ne depăşeşte, pentru acel lucru fără de care nu am supravieţui noi, ci cadavrul nostru viu, turcita noastră umbră. Numai astfel, pierzând-o, îi dăm vieţii o valoare. Paradoxul acesta — cel mai ameţitor — 1-a formulat învingătorul însuşi expressis vorbis: cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi. (A se lua aminte că pentru Mine înseamnă şi pentru cei mai mici ca El care sunt în suferinţă şi nedreptate ori pentru o idee care se poate prevala de a fi conformă cu voia Lui.)

— Supărarea mea pe lordul Halifax, ministrul de externe al guvernului Neville Chamberlain, şi a teoriei sale pseudo-creştine (Who am I to judge110?), care implică totala cedare în faţa puterilor răului, îşi găseşte conformarea (strălucită) în observaţiile lui Sainte-Beuve despre Malesherbes: „Un om politic mare şi adevărat nu trebuie să fie bun aşa cum e un particular, ci trebuie să acţioneze şi să cârmuiască în interesul oamenilor buni şi cumsecade; iată care-i este morala; dar pentru aceasta trebuie să creadă că există răul şi răii, s-o creadă tare şi să se ferească neîncetat de ei”.


— Gherla, camera 87 (după o conversaţie cu părintele I.P.)

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-L conceapă ori destul suflet ca să-I cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-i de neînţeles! Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-l putem simţi mereu în jurul nostru, mereu la pândă, foindu-se, forfotind, fâţâindu-se — waiting, ca Mr. Micawber, for something to turn up, poate pică ceva -, la dispoziţia noastră oricând, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerşetor neobosit, mulţumindu-se cu oricât. Să nu se uite că principala lui tactică — ştiută de Thomas Mann şi Dostoievski şi toţi cei ce l-au studiat de aproape — constă în a pretinde că nu există. Lutlier, când azvârlea călimara după el, făcea lucrul cel mai firesc — şi mai cuminte — din viaţa lui.


— Carp în ziua de 12 februarie 1901, la Senat.

E pusă la vot încrederea în guvern. Se vede limpede că votul va fi negativ dacă membrii guvernului nu votează şi ei, conform obiceiului. Carp interzice miniştrilor să voteze.
Guvernul cade.

Un domn. (Dealtfel, nesentimental: guvernamentului cu două feţe care declară că-şi pune capul la dispoziţia preşedintelui consiliului, îi răspunde sec: „N-am ce face cu el”.)
Ştiu şi eu că Hristos ne-a cerut să fim buni, milostivi şi curaţi, dar prin toată purtarea Sa ne-a îndemnat să avem şi ţinută. Ţinuta nu e apanajul exclusiv al aristocraţilor de sânge ori al discipolilor lui Nietzsche, Malraux, Montherlant; e şi o trăsătură esenţial creştină şi întru nimic nu ne cere Domnul şi Dumnezeul nostru mai puţin decât cere codul cavalerismului să fim bravi şi nobili.

Spectacolul englezului care se îmbracă în smoking pentru cină, deşi e singur sau pierdut într-un fund de colonie, nu e ridicol pentru că gestul lui minor dă viaţă ideii pe care a formulat-o Saint-Exupery şi a reluat-o J. P. Sartre (îngrozit că s-ar putea să nu se poarte bine, dacă va fi torturat) în memorabilele cuvinte: „Voi fi propriul meu martor.”(Care constituie şi textul cel mai potrivit pentru un torturat singur în celula sa.)
Gentlemanul se fereşte să comită mârşăvii pentru că se vede pe sine însuşi din afară şi îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante.

Alte implicaţii:
indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat respect datinilor şi obiceiurilor;
purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincţie (Manole spunea onorabilitate) la care râvneşte (sfat categoric al lui Polonius pentru Laertes);
înţelegerea faptului că prin ţinută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te apropii de el — e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe fiind, spune Eugenio d’Ors, prin ea însăşi înnobilatoare.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: