RSS

27 noiembrie 1950 + 1934

15 Sep

din „Jurnalul fericirii”

La birou, discutându-se puritatea unei expresii (sunt translator), tovarăşa Riana, şefa secţiei, ne-a recomandat să ascultăm glasul poporului.

În tramvaiul 25, spre seară, aud glasul poporului. Taxatoarea, lăţoasă, bătând întreagă (păr, faţă, îmbrăcăminte) în bej, strigă cât o ţine gura vorbind cu o babă şi un soldat. Baba şade pe bancă, cu un pachet enorm în poală. Soldatul, slab şi foarte tânăr, se apleacă să răspundă în şoapte. Susţin tustrei existenţa lui Dumnezeu sau în orice caz a unei puteri superioare. Prind numai glasul taxatoarei:

 

… Mi-a spus că de ce mă închin. Dar tu nu te închini, fa? Auzi, că de ce mă închin…
Ce urmează se pierde într-un uruit, apoi aud iar:
putere… ţine apa… zice că e natura. Mi-a venit să-i dau cu ceva în cap.
Intervine baba, dar n-o aud. Şi nici pe soldat nu-l aud.
Dar lăţoasa continuă:
… Trebuie să existe. Ce-i tot dai cu natura, fa? Fără puterea lui s-ar naşte copii? Te făcea mă-ta pe tine?

Acum toată lumea ascultă. Se lasă în cuprinsul vagonului, întreruptă numai de zgomotul asurzitor produs de părţile metalice ale mijlocului de transport în comun, o tăcere atentă, al cărei caracter desigur nu poate fi decât dialectic şi materialist.

Taxatoarea, după ce rupe nişte bilete, dă să continue, dar sunt grăbit şi obligat să cobor. ÎI invidiez pe Leon Daudet care povesteşte cum, prins de farmecul sintaxei folosite în conversaţiile populare, urmărea adesea pe străzile Parisului, până departe, grupuri sau perechi vorbind pitoresc şi miezos.

— Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani (bucată la fel de importantă pentru sufletul românesc şi puterea sa transfiguratorie ca şi Luceafărul, Legenda Meşterului Manole şi Mioriţa):

„Simţi că prietenul nostru a început să se transfigureze, că are Spiritul universal în el. Dar procesul de transfigurare nu e terminat. Pentru că, vedeţi, nu izbuteşte să exprime misterele. Şi atunci, la ce e bună limba universală, limba aceasta americană, dacă nu poate exprima misterele? ”

— Erezie este a spune ca Zola: dacă te iartă Hristos, nu te va ierta Dumnezeu Tatăl.
Dar erezie este şi a spune ca teologii morţii lui Dumnezeu: Dumnezeu a murit, numai Hristos este.

Căci Hristos tot la Tatăl ne duce; numai El este poarta, El este singurul Mijlocitor, dar în final tot la Tatăl ajunge, ajungem.

Textele, mai ales în Evanghelia Sf. Ioan, sunt numeroase şi concludente (5, 43; 6, 38; 7, 16 şi 29;’ 8; 16, 28; 17, 8): „Eu am venit în numele Tatălui Meu…”; „Pentru că M-am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine…’; „învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis…”; „Căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine…”; „Pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl, care M-a trimis pe Mine…”; „Veţi cunoaşte că de la Mine însumi nu fac nimic, ci precum M-a învăţat Tatăl aşa vorbesc…”; „Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu…”

Textul esenţial este însă la 10, 9: „Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla”.

De ce spune Domnul „şi va ieşi”? Pentru a ne arăta că nu poate fi izolat de Tatăl şi de Duhul Sfânt. La Sf. Treime ajungem numai prin Hristos, dar la Sf. Treime suntem chemaţi să ajungem la sfârşit.

Teologii care se opresc la Hristos, se fac aşadar vinovaţi de erezie, ei pierd din vedere existenţa Treimii pe care vor s-o despartă cu toate că ştiu prea bine ca e una şi nedespărţită.


1934

Conversaţie cu Manole (e şi Anetta prezentă; zâmbeşte şi ascultă): cum putem ieşi dintr-o dilemă inextricabilă?

Mi-l citează pe Keyserling (deşi nu-l suferă): „Supravieţuitorii au fost aceia care au ştiut şi au voit să-şi asume un risc în plus.”

E străvechea şi profund echitabila lege a beneficiului legat de risc: numai investind în plus, riscând, eşti îndreptăţit a câştiga. Prudenţii pierd. Există legi în toate domeniile. Domeniul dilemelor tragice şi le are pe ale lui. Principala e legea „riscul în plus”, un fel de lege a plus valorii, a caprei în odaie, a voitului adaos, a ieşirii printr-un act de nebunie (singura soluţie după La Rochefoucauld pentru unele situaţii).

Anetta, ducându-se la o şedinţă literară, a citit în pauză un afiş: Bufet pentru publicul consumator, i s-a părut însă în prima clipă că stă scris: pentru publicul conservator. Îi povesteşte lui Manole confuzia ei. Manole râde cu poftă. Anetta se înclină uşor: se simte gratificată.

— Esteticienilor puri să le dea de gândit aforismul lui Vauvenargues: „Ca să ai gust trebuie să ai suflet.”

— Jules Romains (Le vin blanc de la Villette): Dacă n-ar fi Dumnezeu, le-ar reveni drepţilor onorabila sarcină de a-l înlocui.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 15 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: