RSS

1936

28 Sep

din “Jurnalul fericirii”

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinăm la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne întâmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii viitorului stat naţional.)

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în Irlanda pe vremea luptelor Sinn Féin-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană e alta decât pe străzile oraşului! Orchestra cântă imnul Speranţei şi o violonistă între două vârste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le mănâncă de istov (dimpreună cu murături grozave). — Preînchipuire a ce avea să fie mai târziu în statul Israel. — Pe ziduri sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni. Toată mânia sioniştilor e îndreptată împotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole îşi câştigă entuziaste simpatii unanime spunând despre careva: „un uerist, un prost”. (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o naştere!)

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai cordială. Fripturile sunt însoţite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista cântă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii — uitându-şi doctrina — i se unesc pentru câteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mândrii de sub deal. Încât nu se mai ştie bine — convorbirea politică a fost de mult părăsită — dacă petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei.

Abia târziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi — era să zic, dar ar fi greşit — apele.

— 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţie.
— 1966-1970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.

Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor — bătrânilor -le-a fost aşa teamă, ori nepăsători ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător potrivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?

Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)

Ciudată coaliţiune. În casa lui Mişu At. dau într-o seară de duminică de o pereche de intelectuali — vârstnici, eleganţi, distinşi, franţuziţi — proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în Occident. Au fost în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziţi şi indignaţi de câte au văzut în rândurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i aşa! A, nu! Când au trecut graniţa la înapoiere, le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu — să coboare pentru a săruta pământul patriei vigilente cu tineretul. După câte am văzut dincolo! Hereusement que nous avons le communisme98 (pentru că, după cuviinţă, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că s-au împăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe intelectualii şi boierii aceştia declarând că avem din fericire comunismul îmi provoacă totuşi o tresărire.

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decât podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.
Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întâmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-l poartă? Hereusement que je ne le crois pas99.

— Când se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov, Domnul — ca unor oameni simpli — le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.”) Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Domnul a porunci. Şi „lăsând toate”: (Luca 5, 28), chematul se scoală.

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu viu, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He means business.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: