1970

din “Jurnalul fericirii”

„Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi si cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.” Luca 10, 21

Primesc de la fostul meu coleg Alexandru Ciorănescu, fruntaş împreună cu Rafael Cristescu al clasei noastre de la Spiru Haret, acum profesor la universitatea din Insulele Canare, volumul de nuvele al lui Mircea Eliade. Cartea e tipărită în româneşte la Madrid.
Din La ţigănci şi alte povestiri, pusă acum în vânzare la Bucureşti după o aşteptare de mai bine de un an în depozite, lipsesc În strada Mântuleasa şi O fotografie veche de 14 ani. Nu e de mirare. (Cum de-au tipărit Adio? E o elegie legionară.)

La ţigănci, Adio, În strada Mântuleasa: trei perfecţiuni. Dar pentru mine O fotografie exprimă mai mult decât oricare nuvelă fantastică a lui M. E. adevăruri cutremurătoare şi face loc în cadrul literaturii universale viziunii româneşti şi ortodoxe despre viaţă şi tainele ce ne înconjoară. În ea regăsesc tot ce cred mai intens şi iubesc mai pasionat.

La prima vedere; o nuvelă de Hemingway ori Aldous Huxley. Decorul şi recuzitele: un bar anglo-saxon. Un reflector, mese din lemn vechi, lumină indirectă, pahare de cristal şlefuit, clinchetul sticlelor, băuturi tari, vremelnica dar calda frăţietate a localurilor unde se consumă alcool, melodia sfâşietor de vulgară a unei guriste.

Surpriză: din nuvelă lipsesc şi tehnica indiană a contemplaţiei şi motivele mitico-ritualiste şi chiar fantasticul. Fantasticul nu apare decât sub ipostaza destinului mereu prezent în cotidian.

Eroul: Dumitru, românul cu nume banal (hramul bisericii româneşti din New York e St. D.), care-i vorbeşte pastorului Dugay-Martin „cu credinţa lui naivă, idolatră şi vană” şi încearcă să-l exorcizeze, să-i dovedească posibilitatea transfigurării şi izbăvirii. Fostul pastor-escroc despre Dumitru: „E mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toţi. Şi tot el are să-l vadă cel dintâi când Dumnezeul adevărat îşi va arăta din nou faţa.”

Misterul nuvelei nu-l constituie fotografia Theclei — problemă gen Dorian Gray — ci puterea mântuitoare a credinţei, care preface nuvela într-o Mărturisire de credinţă ortodoxă şi romanească, Chicago 1959, următoare Mărturisirii ortodoxe a lui Petru Movilă, sinodului de la Iaşi din 1642 ori enciclicii de la Constantinopol a patriarhilor ortodocşi (1848).

Ce respinge Dumitru? Respinge marile descoperiri (ori marile iluzii) ale Occidentului: spiritul universal (Hegel! Noica!), semiologia, zenul (asiatismul! Eliade însuşi!), televiziunea, limba universală (Cioran! care nu concepe culturi exprimate în limbi periferice). Istoria, semantica şi sociologia (tot structuralismul!). Şi cine e Dumitru? E românul din Sarmaţia, Le paysan du Danube104, omul simplu, fiul lui Mutter Natur105 .Nu numai atât, e şi adevăratul intelectual, care nu confundă raţiunea cu prostia şi cultura cu unus liber106. Nu e homo unius libri107. E omul care crede în Dumnezeu şi în miracole, nesofisticat şi neamăgit de pseudo-ştiinţe cu nume sonore, care în barul hemingwayano-huxleyan mărturiseşte Logosul, întruparea lui Dumnezeu şi mântuirea.

Şi totul cu virulenţa Scripturii, dar şi cu ceva din Creangă, Caragiale şi Brătescu-Voineşti.

Când Dugay-Martin afirmă (pe urmele „teologilor morţii lui Dumnezeu”: Hamilton, Von Buren, Alitzer, Robinson, Cox ori Vahanian) moartea ori retragerea lui Dumnezeu — („Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca şi mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit pur şi simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendenţa e o formă a morţii. Dumnezeu nu intervine în lume. Aş mai spune ceva, dar nu îndrăznesc s-o spun: că bine face că nu intervine, pentru că lunga lui absenţă, politica lui de neintervenţie în istorie, mai poate însemna şi altceva: că pur şi simplu Dumnezeu s-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt: a murit”) — ce face Dumitru? Se porneşte pe contra-argumente? Protestează? Încearcă să-l convingă pe interlocutor? Câtuşi de puţin. În cel mai pitoresc, mai cald, mai dulce stil ţărănesc îi trânteşte un neaşteptat: Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc şi sănătate! (Nici Creangă n-ar fi găsit răspuns mai isteţ, mai sfătos, mai plin de savoare şi nici Brătescu-Voineşti mai drept mergător la inimă.)

Şi-i dă mai departe: Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară.

Acest speriaţi e vrednic de toată lauda şi spune mai mult decât mii de vorbe; a încerca să-l faci pe cineva să creadă că Dumnezeu nu există sau că a murit înseamnă a voi să-l „bagi în sperieţi”. Şi „degeaba” se împerechează de minune cu „speriaţi”, amândurora adăugându-li-se şugubăţul condiţional ar ce încheie fraza cu un brio de opera buffa. Ar trage are toată faconda — are însă şi arierplanurile — unei întorsături caragialeşti — nu ţine stimabile! — căreia i s-ar alătura şi dulcea naivitate a reacţiunii unui personaj din N. Gane, Em. Gârleanu, Hogaş ori Brătescu-Voineşti.

Nu mă las eu aşa uşor păcălit, dus şi îmbrobodit de o trăznaie de intelectual ţăcănit, are aerul de a spune Dumitru cu bunul simţ al ţăranului sau târgoveţului a cărui credinţă -dincolo de isteţimea şi năstruşnicia răspunsurilor ce se pricepe a da — e tare ca stânca (şi pentru el „ein’feste Burg ist unser Gott108).

Că Dumnezeu nu există — n-ar exista, mai bine zis, nuanţa, modală, e de importanţă majoră — nu poate fi în ochii unui om întreg la minte decât o şotie, o păcăleală. Iată că indianistul a dus cu el la Chicago esenţele credinţei ţărăneşti ce-şi râde de teologumenele filosofiei ateiste şi-n care mioriticul înfrânge dintr-o singură lovitură (ca voinicul pe spân, pe balaur) — pe calea derizoriului (ce spui dom’le! ia mai pleacă cu ursu de-aici că sperii copiii) — vaticinaţiile unui nietzscheism de duzină. La ce-s bune semiologia, sociologia, spiritul absolut şi limba universală dacă vin să îndruge că Dumnezeu nu există şi că nu face minuni?

Să fie sănătoşi acolo la ei domnii care le dau crezare. Iar dumitale, domnule doctor Martin, care mi-ai vindecat nevasta prin credinţa dumitale şi darul pe care ţi 1-a dat Dumnezeu, atât îţi spun: noroc şi sănătate să-ţi dea acel Dumnezeu despre care încerci să-ţi baţi joc de mine spunându-mi că nu există.

Rezultatul final: Dugay-Martin se dă învins.
De urmărit în tot cursul nuvelei voita simplitate sfătoasă şi isteaţă a stilului pentru accentuarea caracterului niţel naiv şi niţel ridicol al eroului (aparent naiv şi ridicol e şi Mîşchin) spre a-l identifica personajelor literaturii române în care se evidenţiază tocmai sfătoşenia, curăţia sufletească şi o anumită isteţime doveditoare a unei priceperi adânci şi unei înţelepciuni puţin pornită să se dea în vileag.

Când Dumitru tot repetă: Venisem pentru Festival, el evocă mono-fraza cetăţeanului turmentat, după cum tot caragialeşti sunt: Păi tocmai asta este… Să vedeţi dumneavoastră… Daţi-mi voie să spun şi eu…

Dar degeaba încercaţi să mă speriaţi dumneavoastră cum că Dumnezeu ar trage să moară e de la Neculce, Anton Pann şi Creangă, un Creangă de zile mari, în vreme ce reacţia omului pe care-i greu să-l amăgeşti pentru că ştie el ce ştie, care-i legat de mai străvechi şi tainice adevăruri decât ale vremelnicelor ştiinţe şi filosofii, vine de-a dreptul de la fonduri tracice, de la Creanga de aur, de la Petrea Dascălul, de la Cuminţenia pământului.

Valorile româneşti şi creştine mărturisite Occidentului: fără de ele orice cultură şi civilizaţie se află în pericol de moarte.

Dispus să cred: că demonetizatul cuvânt „deşteptăciune” — atât de folosit în sens peiorativ pentru a caracteriza poporul român — e reînviat în cel mai înalt înţeles. Şi aş merge mai departe, mult mai departe: aş spune că numai în stare de har a putut glăsui eroul cu atâta răbdare, bonomie, îngăduinţă şi înţelepciune când i s-a spus că nu există Dumnezeu şi nici minuni: nu mă las eu păcălit cu astfel de fleacuri; nu cred că pe lume sunt numai escroci; nu cred că totul e farsă şi hazard orb, idiot ‘s delight109. Când Dumitru îi răspunde lui Dugay-Martin, cel căruia nu-i vine a crede că poţi face binele şi că Dumnezeu îşi ocroteşte făpturile, care se îndoieşte de el însuşi şi de toţi şi de toate, de bine, de nădejde şi de minuni (mai ales), când îi răspunde noroc şi sănătate să vă dea Dumnezeu, singura concluzie ce poate fi trasă este citarea textului de la Filipeni 4, 4: „Bucuraţi-vă pururea întru Dumnezeu. Şi iarăşi zic: bucuraţi-vă.”

— Cu cât Dugay-Martin se recuză mai hotărât, mai temător, cu cât deznădejdea se afirmă sfruntat mai incurabilă, cu cât moartea lui Dumnezeu e înfăţişată mai dezolantă şi mai de netăgăduit, surâsul lui Dumitru — nuanţat de o foarte uşoară supărare — devine mai calmant şi mai binevoitor. Nu sunteţi un escroc, îi arată Dumitru fostului pastor ajuns barman (şi i se adresează pe un ton oarecum patern, ca un vârstnic unui ţânc neştiutor): sunteţi cu adevărat un om al lui Dumnezeu, lumea e cu adevărat a Sa, Dumnezeu există, minunile sunt reale, bucuraţi-vă! Aşa vorbeşte un om simplu de la Dunăre, nu excepţional de cult, pe care nici cele mai strălucite formulări literare şi nici cele mai concludente formulări filosofice nu-l pot scoate din credinţa sa în bine. El, Dumitru, românul, ştie mai mult decât toţi fercheşii nietzscheeni şi savanţii structuralişti ai lumii occidentale (ştiu nu numai cine 1-a moşit pe Mahomet, dar au şi numărat toate cuvintele şi toate literele din toate cărţile scrise vreodată), ştie una şi bună: că Dumnezeu există şi poate lucra prin oricare din făpturile sale, oricât de păcătoasă şi mişelă ar fi, dacă o alege.

Şi iată că încrederea lui e contagioasă!
Isteţ, înţelept şi sfătos, Dumitru e însăşi ortodoxia şi însuşi românismul. Dar am greşi fundamental dacă am crede că din O fotografie rezultă vreun exclusivism geografic. Dumitru nu numai că mărturiseşte pe Dumnezeu, dar îl şi revelă pe Dugay-Martin sieşi. Îi dovedeşte deznădăjduitul D.M. că nu e pierdut şi că nu trebuie să-l renege pe Dumnezeu pentru că — deşi el, Dugay-Martin, n-o ştie — Dumnezeu e cu el, îi dă puteri, îl vrea.

O fotografie, aşadar, nu înseamnă numai Cu noi este Dumnezeu, ci şi, întru totul deopotrivă, şi cu voi este Dumnezeu. Atâta doar că — deocamdată cel puţin — n-o ştiţi, nu vă vine a crede.

Nota optimistă din încheierea nuvelei îl îndeamnă pe cititor să vadă că şi cei de la Chicago şi din alte părţi — Sorbona, Oxford, Salamanca, Iena, zice Sergiu Mandinescu sunt şi ei de la Dunăre, adică de la Dumnezeu.

— Ce bine se potrivesc cuvintele de la Efes. 4, 13-14 celor de mai sus:
„Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.

Ca să nu mai fim copii şi jucăria valurilor, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii.”
— (Spun şi eu: „Dumnezeu există”, deşi exprimarea este cum nu se poate mai greşită. Pentru a ne afirma credinţa, n-am găsit, noi oamenii, nici un alt termen decât pe acesta, cel mai nepotrivit din toate. Am putea eventual spune: Dumnezeu este, dar există e de un antropomorfism, mai rău, de o materialitate — choseite, Sachlichkeit, reitate, estime — şocantă. Pentru că toată lumea foloseşte expresia mă potrivesc uzului comun, înţelegând şi de aici că bieţii de noi, chiar când vrem să ne apropiem de Creator cu bunăvoinţă şi frumoase intenţii, nu vădim — spre marea dreptate a unui Barth, a unui Bultmann, a unui Tillich — decât că ne este imposibil s-o facem.)

— Nu le-ar prinde rău oamenilor să-l citească mai mult pe Dickens, melodramatic şi romanţios cum e.

(Citind an de an în după-amiaza ori seara zilei de 24 Decembrie Colindul de Crăciun fac şi eu o faptă bună — poate singura mea faptă bună, lăsând la o parte luarea Sfântei împărtăşanii şi cuvintele de încurajare spuse lui Noica în boxă. Iar de inevitabilele şi sentimentalele mele lacrimi la sfârşitul lecturii nu-mi este ruşine, mă fălesc cu ele ca de o ispravă.)

Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.

Astăzi din nefericire Occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al XIX-lea şi nu mai crede în libertate, creştinism şi superioritatea culturii sale, e ca şi pierdut. Or fi mulţi ticăloşi printre albii Occidentului, dar ideile specifice Europei — libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea — sunt nobile idei cu valoare generală. Ele sunt compromise de cei ce nu mai vor să le apere şi îngăduie să fie înlocuite cu invidia, răutatea, demenţa, tirania în care — nenorociţii — văd acum aurora imaculată a începutului şi idealului.

— În prima zi, când au fost transferaţi de la Securitate la închisoare şi băgaţi într-o celulă unde erau numai preoţi, părintele arhimandrit Benedict Ghiuş — citându-l pe Leon Bloy — i-a spus pastorului Wurmbrandt: „Dacă sunt mâhnit de ceva, este că nu suntem sfinţi.”

— Iar despre „neluarea în tragic a păcatelor”. În ce sens? În sensul că pe diavolul care ne batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi să-l batjocorim batjocorind păcatele, adică demascându-le, demis-tificându-le şi dându-le în vileag drept ceea ce sunt: nişte prostii ridicole. (Aceasta este şi tema Visului unei nopţi de vară de Shakespeare: ridicolul şi nerozia patimilor trupeşti apar — în regia lui Peter Brook — atunci când Titania se îndrăgosteşte de Bottom prefăcut în măgar; caricaturizarea obscenităţii îi răpeşte diavolului masca tragică şi mantia strălucitoare a iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiaţă caraghioasă. Putem şi noi râde pe seama lui Mefisto.)