din “Jurnalul fericirii”
Adus de la Gherla pentru a fi anchetat în procesul pornit împotriva lui Nego (calitatea de martor — neaudiat — în procesul nostru nu i-a fost de folos); în celula în care sunt repartizat e şi Nicolae Balotă, venit de la Dej.
E închis de mai bine de şapte ani, are desăvârşitele maniere ale dublei sale calităţi: vechi puşcăriaş şi om de suflet. Nu e numai un izvor nesecat de cunoştinţe şi un povestitor abil, ci şi un credincios. Ştie liturghia pe dinafară, cuvânt cu cuvânt. Mai întâi mi-o explică în linii generale, în părţile ei constitutive de acţiune dramatică, apoi mi-o recită şi cu acea răbdare pentru oamenii din afară nu numai de neconceput, dar nici de închipuit (Titi Pantea: a învăţat de la Johnny Rotaru gramatica engleză; cu ajutorul alfabetului Morse, prin perete, câtă vreme au stat — un an şi jumătate — în celule vecine) mă ajută s-o învăţ şi eu. Textul liturghiei — neînsoţit de orgă sau cor, de miros de tămâie, de gesturi hieratice, de lumini şi culori, de mişcări şi ritm — îmi apare în puterea sa ascendentă de tragedie, de happening, care culminează cu momentul senzaţional al dublei chemări: luaţi mâncaţi, beţi dintru acesta toţi. În biserici urzeala „subiectului” este însoţită de tot ce-l însoţeşte spre a predispune, emoţiona, covârşi.
Aici înfrunt textul în toată consistenţa sa extra-pură. Decorul atât de sobru al celulei — piatra cenuşie şi fierul negru — reţine cuvintele şi împiedică avânturile sentimentului şi imaginaţiei. E un joc strâns, aşa trebuie să fi fost în sala sinedriului, e minutul de adevăr. Hristos, răstignit, ne face faţă. Parcă nici nu avem soluţia de a scăpa de privelişte ghemuindu-ne la picioarele crucii. Sau acoperindu-ne ochii. Trebuie să-L privim drept, să-L înfruntăm, să ne uităm la spectacolul torturii, să asistăm la crucificare.