Martie 1969

din “Jurnalul fericirii”

Paradoxala lege creştină a suferinţei ca pricină de rodnicie şi izvor de bucurii se adevereşte şi la spitalul Pantelimon, unde zac în ghips până la piept după accidentul de circulaţie de la sfârşitul lui decembrie.

Floriana vine aproape zilnic, după ce străbate oraşul de la un capăt la altul cu tramvaiul 14, la ora de vârf. O călătorie pe întreg traseul liniei 14 când aglomeraţia e în toi nu poate fi calificată drept „mic sacrificiu”. Şi nu numai Floriana! Sunt prins în mreaja dovezilor de prietenie şi legănat ca un copil.

Pe noptieră am Biblia şi o carte de rugăciuni — (ostentaţie, nu zic ba, dar e şi mărturisire a lui Hristos: Iar de cel ce se va ruşina de Mine înaintea oamenilor…) — de care unul din medici râde (la vizita în colectiv). Crezi că Dumnezeu te iubeşte? vrea să ştie. Se şi vede! răspunde când afirm că mi-a arătat dragostea Sa în chip neîndoios. Biblia a mai atras atenţia uneia din infirmiere, o fată serioasă şi atentă cu bolnavii, care-mi şopteşte că e penticostală şi-mi strecoară caiete pline cu poezii religioase copiate de mâna ei. Din conversaţiile mele cu ea constat cu oarecare surprindere că Bibliei ei îi preferă poezioarele lor — sincere, înduioşătoare, dar şi tare dulcegi.

După scoaterea ghipsului şi repetate zadarnice încercări de a folosi cârjele, ajung la concluzia că nu voi mai putea merge. Cad cu cârje cu tot, şi mă cuprinde o deznădejde apropiată de ceea ce teologii numesc accedia, formă gravă a pierderii legăturii cu Dumnezeu. Medicii mă încurajează, dar îmi atrag atenţia că s-ar putea să nu mai pot umbla decât în cârje ori cu bastoane, poate numai o cârjă sau un baston după câtva timp.
Dintre enoriaşii de la Schitu Dărvani unul mai ales se ocupă de mine: fratele Costică Hr. Lui îi împărtăşesc deznădejdea care m-a cuprins şi mă ascultă îngrozit. Mă ceartă ca pe un nerod, ca pe un păcătos, ca pe un apostat. Şi îngrijorarea lui înflăcărată, cuvintele lui aspre, subita lui elocinţă — e un om cu un vocabular redus, dar acum e-n largul şi-n elementul lui, are de scăpat un suflet — mă smulg brusc din genunea în care lunecam. Din fereastra camerei se vede crucea de pe biserica lui Alexandru Vodă Ghica. Mi-o arată şi mă conjură să-mi îndrept privirile numai într-acolo. Aşa şi fac. Treptat, ies din deznădejde, frânt de oboseală, dar liber. Încep să şi fac paşi mărunţi, tremurând pe cârje.

— Tema filosofiei indiene pare a fi căutarea adevărului. Adevărul acesta e atinan, care-i identic cu brahman care sălăşluieşte în adâncurile fiinţei care se identifică întregii lumi. N-ajunge deci că ieşi din tine, ci din tot, căci tu nu te deosebeşti de tot: tai tvam asi103.
Marea problemă pentru om e relaţia cu totul şi soluţia tragediei spirituale în care el se află ar trebui să poată răspunde întrebării: cum poţi ieşi dintr-o situaţie absurdă, fără început şi fără sfârşit. Veşniciile veşnic se făuresc şi veşnic pier. Erele îşi urmează una alteia, în ritm accelerat. Veşnic fiinţele sunt prinse în cicluri de suferinţe şi chinuitoare dorinţi. Aşa încât unica problemă interesantă este: cum şi pe unde să te furişezi în afară? Cum poţi evada din existenţă (care se întinde pretutindeni în „spaţiu” şi durează fără sfârşit în „timp”)?

Problemă identică aceleia pusă de Gaston Leroux în Misterul camerei galbene, şi a cărei formulare e scurtă: există putinţa de a scăpa dintr-un spaţiu absolut închis? În romanul lui Gaston Leroux (părintele dominican Bruckbeiger ne dă voie să cităm romanele poliţiste în cadrul teologiei, iar Chesterton numai asta face) tentativa de crimă a fost comisă într-o încăpere din care detectivul constată fără doar şi poate că n-a putut ieşi nimeni. Singura fereastră e zăbrelită, în faţa singurei uşi a stat în permanenţă cineva, intrări secrete nu există, pereţii sunt perfect etanşi, pe coşul sobei nu s-a putut furişa nimeni. Camera galbenă e simbolul unui sistem închis cum e universul. Cum aşadar ajungi dincolo de margini?

Pe plan logic şi material nu încape vreo posibilitate de evadare, întocmai cum nu se putea ieşi din camera galbenă. (Aici soluţia s-a arătat la capătul unui raţionament de impecabilă stringenţă deductivă, absurd la început; din moment ce asasinul n-a putut ieşi există o singură concluzie: că asasinul n-a ieşit şi că prin urmare n-a fost în cameră nici un asasin. Dar rănile de pe corpul victimei cum se explică? Oricum altfel, numai prin producerea lor de către un asasin nu.) Rezultă că atâta vreme cât sunt folosite mijloacele materiale, existenţialiştii au deplină dreptate şi condiţia umană e deznădăjduită şi drăcească. Dar existenţialiştii pierd din vedere că însăşi deznădejdea noastră nu e sigură de ea şi că însăşi logica noastră ştie că nu e absolută; şi că există şi alte căi. Dintr-o situaţie absolut fără ieşire, dintr-o cameră galbenă, dintr-un sistem închis, se află o cale înspre libertate , e aceea (materialo-transcendentă) indicată la Ioan, 3: a doua naştere.

A doua naştere (din apă si duh) e trapa secretă ce duce înspre nematerialul pod, nevăzutul plin: al spiritului. Această de-a doua naştere — mister al repetiţiei — ar putea să poarte şi numele de irealitate imediată (Blecher). Misterului spaţiului închis i-a dat târcoale şi Mihail Sebastian. Îl cunoaşte şi Mircea Eliade? Că lumea aceasta e plină de mistere camuflate pe care se cuvine să le ghicim, pătrundem, dezvăluim, o ştie prea bine. Că există ieşiri înspre o altă lume şi că s-ar putea să fie căi, îşi dă fără îndoială seama. Eliade însă nu formulează soluţii creştine şi nu subscrie dreapta credinţă. Şi totuşi e mai creştin decât crede şi decât au bănuit comentatorii săi — şi mai puţin partizan al hinduismului. Cheia poziţiei lui Eliade: Nopţi la Serampore.

Concluzia Nopţilor la Serampore este că lumea aceasta e cu adevărat cum ne învaţă hinduismul şi budismul: o maya, o iluzie, o vrajă. Dar procedeele fakiriste, oculte, tantra, yoghine sau magice TOT cu iluzii şi magii lucrează şi ele. Procedeele acestea nu duc, întunecând aparenţele şi rupând legăturile sensoriale cu lumea, la realitatea absolută şi esenţială, ci numai la ALTE ILUZII.

(Nu ieşim din creaţie, doar trecem dintr-un sistem în altul, dintr-o cloacă într-alta.)
Concluzia Nopţilor la Serampore obligă pe cetitor să se întrebe dacă autorul nu se numără printre adepţii şcolilor indiene pentru care %ninwia şi samsara sunt de fapt tot una şi să constate că e mult mai sceptic faţă de posibilităţile telmicelor extatice indiene decât se crede sau a dat singur de înţeles în alte lucrări publicate în străinătate. Telmicele extatice desigur interpun un văl între eu (aşa-zisul eu) şi lumea înconjurătoare (aşa-zisă lume înconjurătoare), ele estompează aşa-zisa realitate şi frâng inexorabilul lanţ care îl leagă de timp (iluzoriul timp). Dar rămâne întreagă problema de a şti ce fac cu eul după ce îl scot din maya comună? Ei bine, Nopţile arată cât se poate de categoric că eul nu e purtat în lumea esenţelor — porţile rămân ferecate -, ci doar transplantat în alt sistem de iluzii, ce-i drept mai lax, cu serii simultane de timpuri diferite, cu surprize mai neaşteptate, dar tot iluzoriu şi el. Trecem în alte orânduiri — pentru noi interesante, ciudate, atractive -; la fel de neesenţiale, de ne-adevărate, de ne-absolute ca şi orânduirea în care trăim când suntem în stare de trezie şi supuşi conştiinţei generale.

Mai sunt şi cuvintele lui Dostoievski: „Fantasticul este tot una cu realul; fără real nu există fantastic.”

— Există un singur fantastic care nu amăgeşte şi nu duce pe alte tărâmuri ale iluziei, care nu e o simplă schimbare de decor: e fantasticul credinţei. Care nu tăgăduieşte realitatea, ci o transcende; care nu trebuie să iasă din camera galbenă pentru a o părăsi; care nici nu e fantastic, pentru că nu distrează mintea cu un alai (o comedie) de alte lumi posibile tot neesenţiale, ci o solicită să se concentreze asupra realităţii; care nu stupeface fiinţa, ci transfigurează lumea şi metanoizează eul.

Creştinismul e surprinzătoarea cheie a camerei galbene, iar călătoria la Serampore e inutilă.