RSS

Octombrie 1956

28 Sep

din “Jurnalul fericirii”

Tata mi se arată sub cea mai bună formă în două împrejurări:

Dinu Ne. vine clandestin de la Câmpulung pe două-trei zile. N-are unde locui. Îi spun tatii, care imediat îşi cedează patul şi-mi cere să-l primim pe Dinu „regeşte”, „fără economii”. Avem în bloc apă caldă de două ori pe zi. Pentru Dinu e o fericire. Se simte perfect.
Apoi, zilele revoluţiei din Ungaria. Tata, din ce în ce exultă şi nu-şi încape în piele. Toată ziua — adică de pe la patru şi jumătate după-amiază şi până noaptea târziu — ascultăm la radio, râdem, nu ne vine a crede, batem din palme, ne lovim cu mâinile pe coapse, umblăm ca nebunii prin cameră, fluierăm, şuierăm, tata mai mult decât mine.

Eu, la Ministerul Industriei Uşoare, în calitatea mea de registrator, circul peste tot locul pentru a distribui corespondenţa. La secretariatul conducerii nu-mi este îngăduit să trec pragul, dar altminteri intru unde vreau. Merg ţăpor şi zâmbesc. Tac chitic, umblu ţanţoş. În jurul meu, pe toate coridoarele, în toate birourile: tăcere. Oamenii tac, toţi cu nasurile-n hârţoage şi hârtii. Nu se privesc unii pe alţii. Dar se simte ceva. O tăcere bogată, ca în Le silence de la mer, măreaţa carte a lui Vercors (unde se vede că demnitatea nu e vorbă goală, unde e cântată poezia ţinutei — există o poezie a ţinutei, vezi epopeea lui Roland, vezi Cezar, a cărui ultimă grijă, înjunghiat de moarte, este să-şi tragă toga peste picioare -, unde tatăl şi fiica nu vorbesc cu ocupantul oricât de cumsecade ar fi acesta, oricât le-ar fi de simpatic sau de drag, şi oricât le-ar părea de rău şi le-ar veni de greu). Parcă ghicesc şi la alţii zâmbete ascunse. (Şi-un fel de foială la foştii bocitori ai lui Stalin.) Ca în Ciuma lui Camus, unde spre sfârşitul epidemiei, ici-colo, pe cerul coclit de arşiţă şi miasme începe a se zări — fugar, firav, ruşinos — câte un petic de albastru, iar oamenii încep şi ei — timid — a-şi zâmbi unul altuia.

Da, adulmec surâsuri şi colţuri de cer albastru. Fericirea e de scurtă durată. Sub ochii neclintiţi ai generalului Dwight Eisenhower şi ai ministrului său de externe John Foster Dulles (fi-le-ar ţărâna cât mai grea, m-ar îndemna inima să le urez, dar nu mă lasă credinţa), ruşii ocupă Ungaria şi scaldă în sânge revoluţia. Nu degeaba se învaţă istoria în şcoli: ca în 1849.

Tata e zguduit, iar zâmbetele la minister se dizolvă mai înainte de a fi apucat să se închege; prinde din nou a mirosi a covată de rufe şi a lături de varză; albastrul revine la cafeniu şi căcăniu, iarăşi; şi iar simţim cum ne cuprind frigul şi întunericul.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 28 Septembrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: