RSS

1935 -> 1963

27 Oct

din “Jurnalul fericirii”

1935
Manole: Uite, eu n-am nimic împotriva literaturii. (Vezi bine; mi-a mărturisit că a scris un roman, se cheamă Freud şi Conu Costache). Dar politica e altceva. Politica stă deasupra. Mai întâi politica. Şi să nu-mi spui altfel, că ţi-l citez nu numai pe Maurras, ci şi pe Joseph de Maistre care i-a pus pe literaţi şi pe oamenii de ştiinţă la locul lor.

Uite, cazul Morny.
Dacă Morny nu murea în 1865 e foarte probabil că politica faţă de Prusia şi Italia ar fi fost altfel dusă şi poate că războiul nu izbucnea în 1870. Morny se împotrivise influenţei exercitate de Eugenia. Deputat în timpul monarhiei din Iulie, nu era un om făcut de Napoleon al III-lea. Ca ministru s-a arătat capabil; îi îndemna pe funcţionari să nu fie birocraţi. În greaua sarcină de preşedinte al corpului legislativ a fost neîntrecut, în 1863, când cu intrarea lui Thiers în Corpul legislativ, a declarat că îl bucură această alegere a unui adversar. Curtenitor şi politicos, avea o grijă osebită pentru respectarea liniştii ori de câte ori vorbea un deputat opoziţionist, ţinea ca acesta să fie ascultat cu atenţie şi deferenţă. Emile Ollivier a putut afirma în plin Corp legislativ că e republican şi n-a fost nici arestat, nici ucis, nici sterilizat, nici închis într-un ospiciu, nici măcar admonestat. Cu Emile Ollivier tactul lui Morny a dat rezultate excelente: Ollivier a trecut de partea imperiului. Reformele liberale din 1860 sunt datorate lui Morny, care-i spunea lui Ollivier că el unul a fost întotdeauna conservator şi liberal.
Şi ce face Alphonse Daudet? În Le nabab îl prezintă pe Momy sub numele de duce de Mora. Tabloul lui Daudet, din punct de vedere literar, e frumos. Din punct de vedere istoric, e fals. Morny fusese în tinereţe un dandy, rămăsese până la sfârşit un om de lume elegant. Dar n-a fost deloc mondenul frivol pe care şi-l închipuie Alphonse Daudet. Mora e mondenul cinic, stricat, atotputernic şi senzaţional, e impecabilul snob. E Brummel. Daudet recunoaşte că e şi Richelieu, dar portretul e făcut din culise, de nu din oficiul de lângă bucătărie. Morny n-a fost un duce milionar, un om politic fără scrupule, un „parizian” în sensul romanelor de aventuri galante, un demnitar luxos şi leneş. Daudet a văzut numai pe mondenul blazat şi obosit, pe satrapul putred. Pe marele om politic inteligent şi harnic, n-a ştiut sa-l vadă. La lumina lumânărilor i s-a părut că desfrâul îl doboară pe Morny; micului provincial şi gazetar, secretarului (şi doar nu era slugă!), nu-i venea a crede că un om atât de bine îmbrăcat poate fi obosit din cauza muncii, eforturilor şi activităţii ce depunea ca preşedinte al Corpului legislativ. Morny a murit învins de muncă, după ce a îndeplinit cu abilitate şi strălucire o funcţie mult mai delicată şi mai extenuantă decât aceea de împărat. Istoria nu trebuie să-l judece după cele spuse, fără răutate de altfel, de un secretar pe care-l scăpase din mizerie şi de la moarte (pentru că îi dăduse mijloacele de a-şi vindeca tuberculoza). Ea trebuie să-i recunoască acestui om inteligent, cumsecade şi muncitor toate meritele lui. Tu ştii că eu nu-s bonapartist, dar nu e drept ca al doilea imperiu să apară ca dictatura destrăbălaţilor din veacul trecut. În sunetele valsului, Napoleon al III-lea n-a ordonat crime şi, printre orgii, Morny n-a delapidat banul public. Nu e Aretinul. Numai imaginaţia dezlănţuită a cititorilor de romane în fascicole şi-i închipuie pe Napoleon al III-lea şi pe Morny ca pe nişte Aretini. Dar veacul nostru, mă, oferă spectacole atât de senzaţionale, încât cei care nu pot crede că în secolul al XIX-lea o dictatură putea fi un simplu regim politic neparlamentar al unor oameni de ispravă şi al unei societăţi normale nici nu pot fi condamnaţi.
— Giono, în timpul ocupaţiei Franţei de către germani: Să ne supunem. Mai bine un măgar viu decât un leu mort.
Aşa e. Aşa e. Eroismul e ridicol şi fals, vorbele mari sunt goale, bătrânii îi trimit pe tineri la război, bogaţii îi îndeamnă pe săraci să rabde, sătulul îi dă flămândului sfaturi… Da, da, da. De trei ori da. Corneille e răsuflat, iar cu sentimente frumoase nu se face literatură bună. Viaţa n-are preţ.
Ştiu. Dar nu e mai puţin adevărat că eroismul şi demnitatea au şi ele „părţile lor”, vorba lui Gorică. Şi au gesturile demne şi purtările eroice un farmec al lor, un haz propriu, o forţă emoţională care nu-s chiar de trecut cu vederea. (Unde mai pui că într-o celulă e mult mai plăcut să ai drept colocatari adepţi ai onoarei decât părtaşi întru cedare de-ai lui Giono, în privinţa cărora sunt pornit a crede că ar isca zilnic discuţii centrate asupra distribuirii gamelelor.)
Exemplu: Sf. Petru când zice: „Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8), ori când cere să fie răstignit cu capul în jos. Ofiţerul german care ordonă plutonului său a da onorul lui Bergson în curtea comisariatului unde bătrânul venise ca să fie trecut pe listele de evrei. Sau Bergson însuşi, catolic din convingere, care nu acceptă să se boteze în timpul ocupaţiei străine pentru ca să nu poată fi bănuit că a făcut-o din interes. Sau — e o reacţie în lanţ — preoţii catolici care-l consideră totuşi drept creştin şi botezat cu „botezul intenţiei”.
Sau legenda prinţesei Godiva care s-a învoit să călărească goală pe străzile oraşului Coventry pentru a obţine de la soţul ei ridicarea unor împilări — şi nici unul din locuitorii oraşului n-a ieşit din casă, afară de unul singur, pe care concetăţenii săi nu l-au pedepsit decât nemaivorbindu-i niciodată. Sir Lawrence Mont îşi trimite cuscrul, pe Soames Forsyte, în casa marchizului de Shropshire. Pentru a-i înlesni marchizului participarea la o acţiune de binefacere, Soames se oferă să-i cumpere un tablou atârnat în sufrageria casei. Proprietarul vrea să dea jos tabloul pentru ca să poată cumpărătorul vedea semnătura pictorului. De vremea ce-i aici, zice Soames, dovada-i ca şi făcută, nu-i nevoie să vă deranjaţi. Mont ar fi fost încântat de cavalereasca purtare a burghezului său cuscru, dar numaidecât după aceea ar fi simţit o strângere de inimă când Soames îi răspunde marchizului că nu poate plăti cinci sute de lire pe tablou. (Va să zică tot neam de negustor a rămas, tocmeala i-a intrat în sânge!) E prea puţin, adaugă Soames, şi indică un preţ mai mare. Marchizul se împotriveşte. Dacă vreţi, încheie Soames — şi l-ar fi dat gata pe Mont — eu nu mă tocmesc.
— Că rolul credinţei este hotărâtor în tot ceea ce aparţine domeniului ideativ am ştiut-o mult înainte de a fi primit harul. Din dreptul public, din citirea lui Ortega y Gasset, din spusele lui Manole.
Şcoala de drept privat de la Lyon, urmând teza lui Em. Levy, arătase că, în cele din urmă, dreptul de proprietate nu are alt temei decât faptul că ceilalţi oameni cred despre proprietar că e legitimul deţinător al bunului. Dacă nu există titlu de proprietate (sau se merge dincolo de cel mai vechi act disponibil), prescripţia de treizeci de ani rezolvă totul. Şi-n dreptul public nu e altfel. Puterea — enigmatica noţiune fundamentală a dreptului public, entitatea paralelă proprietăţii din dreptul privat — este ea însăşi o formă de credinţă.
Manole:
După ce a căzut de la putere, Troţchi povesteşte că a fost întrebat de nenumărate ori cum se face că a putut cădea? Celor care-l chestionau astfel, Troţchi socoteşte că puterea le apare ca un obiect material pe care l-ai scăpat din mână, un ceas, o riglă sau un carnet. El însă dă cărţile pe faţă: puterea se pierde când influenţa anumitor idei şi anumitor stări psihice descreşte în sferele diriguitoare şi în rândurile masselor. Se schimbă credinţele, se preschimbă sufletele, apar idealuri şi planuri nouă. Troţchi a căzut — el o spune, nu eu — nu pentru că s-au urzit comploturi împotriva lui, ci pentru că oamenii nu mai gândeau şi credeau ca el, nu se mai aflau pe acelaşi plan spiritual cu el. %f’se spunea că e individualist şi aristocrat, lui, teoreticianului revoluţiei permanente, pentru că massele erau obosite de revoluţie şi voiau să fie lăsate să trăncănească în jurul unei sticle de vin (vorba vine) ori să meargă la spectacole de balet ori să bârfească în voie. Troţchi e tot pe poziţii revoluţionare, dar nu mai e popular şi cade dintr-o dată şi de la sine, nu-l trânteşte nimeni, cade fără să intervină nici o catastrofă pentru că nu-l mai ţine nimic, întocmai ca unul căruia i se surpă sub picioare scaunul ori scara pe care s-a suit.
Puterea nu e decât o stare, un rezultat: guvernanţii nu sunt la putere fiindcă au mijloacele de coerciţiune în mână, ci au mijloacele de coerciţiune la dispoziţie pentru că sunt la putere. Mă, cine crede altfel, crede ca persoanele care-l plictiseau pe Troţchi cu întrebări, crede că puterea e un obiect care scapă din mână, se cucereşte, se fură, se ascunde. Un fel de talisman, de coif al Nibelungului. Puterea nu e decât un element de gradul al doilea, provine, decurge de la un altul. Iar elementul iniţial e credinţa massei omeneşti care e cuprinsă într-o formă statală anume. Dreptul, aşadar, nu-i decât o religie, un sistem de credinţe.
Guvernanţii cad atunci când nu mai au vlagă şi voinţă de putere şi nu le mai au fiindcă s-a petrecut ceva înlăuntrul psihicului lor. Adevărul e că entuziasmul lor a pierit deoarece nu mai e alimentat de sentimentele massei. Scade potenţialul lor guvernamental, cum să nu scadă, de vreme ce a scăzut nivelul izvorului, adică s-a micşorat încrederea poporului. Guvernul e umbra, imaginea din oglindă, curentul electric, mandatarul; poate atâta cât i se deleagă. Oamenii care-l compun sunt apţi să lucreze atâta vreme cât simt că sunt sprijiniţi; câtă potentia agenti le transmite
uzina generatoare, adică massa guvernată, atâta acţiune guvernamentală depun. Puterea e numele ceremonial pe care-l poartă consensul nostru al tuturora, e voinţa comună a grupului, cea mai înaltă, voinţa generală de care tot vorbeau ăia din a doua jumătate a veacului al %XVM-lea. Înseamnă că între guvernanţi şi guvernaţi se stabilesc nişte raporturi sufleteşti şi că ocârmuitorii — de la ţarişti la troţchişti — pierd orice siguranţă şi orice putinţă în clipa în care simt că s-a întrerupt curentul care-i lega de popor. Dar dacă lucrează tiranic şi tot nu cad? Asta înseamnă că trebuie să recurgem la tata Freud şi să constatăm că, inconştient, poporul îi sprijină şi nu este ostil tiraniei.
— Cardinalul de Retz, în acest text fundamental, e poate primul constituţionalist care a înţeles cum stau lucrurile: „Parlamentele nu-s oare idolul noroadelor? Ştiu că le socotiţi drept nimica toată deoarece Curtea este înarmată; tare vă rog însă a-mi îngădui să vă spun că trebuie socotite drept foarte mult ori de câte ori se socotesc ele însele drept totul”. Iată unde am ajuns: „încep ele însele prin a socoti armatele dumneavoastră drept nimica toată şi nenorocirea este că puterea lor stă în imaginaţia lor; şi se poate cu adevărat spune că spre deosebire de toate celelalte feluri de puteri, ele pot, când au ajuns la un anumit punct, tot ceea ce cred că pot.”
Possunt quia posse videntur:
După Retz, un salt până la Robert Musil: „Crezurile omeneşti nu sunt, probabil, decât nişte cazuri particulare ale creditului. În iubire ca şi în afaceri, în ştiinţe ca şi la săritura în lungime, trebuie să crezi înainte de a câştiga ori de a-ţi atinge ţinta; cum de n-ar fi la fel de adevărat şi-n viaţă în general?… Când această credinţă se isprăveşte — pentru că nu există nici justificare, nici acoperire — falimentul nu se lasă aşteptat: epocile şi imperiile se prăbuşesc aidoma afacerilor când creditul lor e consumat.
De hotărâtoarele cuvinte ale cardinalului de Retz se leagă şi acestea, nu mai puţin înzestrate cu harul de a dezvălui lucruri ascunse, ale lui Joseph de Maistre: „L-am întrebat într-o zi pe un militar de seamă: Ia spune-mi, domnule general, ce înseamnă o bătălie pierdută? N-am izbutit niciodată să înţeleg bine ce e. Mi-a răspuns după o clipă de tăcere: habar n-am. Iar după o a doua tăcere adaugă: e o bătălie despre care crezi că ai pierdut-o… o bătălie nu se pierde materialmente… Frederic al II-lea, de pildă, care oricum se pricepea în treburi de felul acesta, zicea: Să învingi înseamnă să înaintezi. Care însă e cel ce înaintează? E cel a cărui conştiinţă şi dârzenie îl determină pe celălalt să dea înapoi… Imaginaţia e aceea care pierde bătăliile.”
— Necesitatea unui plan de-al doilea, adică a transcendenţei. Malraux: „Istoria artei este că întotdeauna oamenii au cerut artei prezenţa a ceva ce nu este ceea ce ei pot realiza.” ,Altfel spus, nu există artă decât din momentul în care ceva se opune realităţii. Acest ceva oamenii nu l-au găsit decât în transcendenţă.” Iar Kafka defineşte poetul: „un telegraf viu între Dumnezeu şi oameni.”
— Mă surprinde că suprarealiştii au trecut aproape cu toţii în rândurile antifascismului de vreme ce faimoasa declaraţie a lui Hans Johst: „Când aud cuvântul cultură pun mâna pe revolver” a fost precedată de o alta, a papei suprarealismului: ,Actul suprarealist cel mai simplu constă în a ieşi în stradă cu un revolver în mână şi a trage de istov în mulţime.” (De ce s-o fi refugiat André Breton în Statele Unite când i s-a realizat visul e un mister, încă unul din misterele care ne depăşesc.)
1941
Tata (e în timpul guvernării lui Antonescu) ne explică fratelui meu şi mie că n-are nici un rost să ne supărăm. Trebuie să înţelegem că altfel nu se poate.
Mai târziu mi-am adus aminte de vorbele lui şi de ale lui Saint-Exupery: „De vreme ce sunt de-al lor, nu-i voi renega niciodată pe ai mei, orice ar face. Nu voi predica niciodată împotriva lor în faţa altora. Dacă va fi cu putinţă să li se ia apărarea, îi voi apăra. Dacă mă batjocoresc, voi închide batjocura în inima mea, şi voi tăcea. Orice aş gândi atunci despre ei, nu voi juca niciodată rolul de martor al acuzării.”
— Dialectica bine-rău, spre deosebire de altele, nu este egalitară. Faţă de rău, binele e mai gingaş, mai instabil, mai puţintel la făptură. Binele: e mereu în stare de inferioritate (fragilitate), nu se poate lua la luptă dreaptă cu potrivnicul său.
Camus: „Binele e o visare, un proiect mereu amânat şi urmărit cu un efort istovitor, o limită pe care n-o atingem niciodată, domnia lui e imposibilă. Numai răul poate merge până la marginile sale şi domni absolut.”
— Teoreticienilor cuminţeniei, cedării şi compromisului, apologeţilor „înţelepciunii” şi criticilor „eroismului nebun”, lui Jean Giono şi unora dintre prietenii mei le-aş spune aceste cuvinte ale lui Gorki (îi trecuse şi lui): „Nebunia vitejilor, iată înţelepciunea vieţii.”
1970
Pentru ca bărbaţii de stat europeni şi americani să ştie cum să se poarte cu statele simiene pe care au găsit de cuviinţă să le înfiinţeze în Africa şi alte părţi ale lumii unde faza arboricolă încă nu a fost în întregime depăşită, precum şi cu alţi mârlani şi ţopârlani care şi-au luat-o rău de tot în cap, ar trebui să aibă cunoştinţă de una din cele mai nobile scene petrecute (nu sunt prea mulţi ani de atunci) pe pământ românesc — şi să ia pildă.
Marele pictor şi autenticul boier Theodor Pallady obişnuia să dejuneze în oraş: la Jockey Club, la Dobrică pe Aurel Vlaicu ori la restaurantul din Buzeşti ţinut de Mişu, fostul bucătar al Automobil Clubului.
În Buzeşti, pe vreme caldă, Pallady mânca odată în grădină, având carnetul de schiţe în faţă. La o masă alăturată un tip tânăr, solid, cu păr creţ, barbete, haină cu umerii vătuiţi, cămaşă violet şi cravată galbenă. Lângă el o coardă, expresivă. Pallady o desenează.
Tipul, enervat (făcut?), se ridică şi se propteşte în faţa artistului.
— Cum de îndrăzneşti s-o fixezi pe doamna şi s-o pictezi? Pallady mormăie un răspuns vag politicos şi explicativ, apoi tace. Tipul stăruie şi, împins de tăcerea şi bătrâneţea interlocutorului, trece pe alt registru:
— Ia ascultă, porc bătrân…
Pallady, şaptezeci şi cinci de ani, fost elev al unei celebre şcoale de box de la Paris, îşi pune carnetul pe masă, nu-şi suflecă mânecile, se scoală agale şi-i arde vlăjganului un uppercut care-l trânteşte peste o masă învecinată.
Ce păcat că n-are cine şi cum afla.
(Mai întâi să coboare din copaci. Pe urmă om sta şi de vorbă.)
— Pe pământ turcesc, dar cu extrateritorialitate: moartea lui Costantin Brâncoveanu şi a fiilor săi confirmă povaţa dată de lordul Chesterfield lui Philip Stanhope (fiul său): de trăit poţi trăi cum vrei, de murit să mori ca un gentleman.
Mundana viaţă a voievodului se încheie într-un fel care-l consacră ca gentleman (nu s-a turcit) şi-l aureolează ca sfânt (nu s-a lepădat de creştinism).
Gherla (Zarca), 2 august 1964
După masivele plecări din aprilie (mai ales bolnavi, foarte mulţi pe targă, i-am zărit prin interstiţiile scândurilor de la camera 35) a urmat citirea de către comandantul închisorii a decretului general de graţiere, la 17 iunie. Pentru prima oară se vorbeşte despre „deţinuţi politici”. Până acum: „Ce faaace? Deţinuţi politici? Nu zău, mă? Voi sunteţi infractori împotriva securităţii statului, asta sunteţi.” Urmează ca la data de 23 august să „nu mai existe practic nici un deţinut politic”. Despre graţiere ştiusem cu o zi mai înainte, prin morse. Dar acel „practic” mi s-a părut suspect. Poate că n-a fost luat cuvântul în sensul lui corect care e „de fapt”, „concret” — ci în sensul răspândit, dar neexact, de „situaţie generală în care cazurile excepţionale fiind foarte rare nu contează”. Gardienii — acum sunt mai vorbăreţi, ba fac şi aluzii la „ce să-i faci, aşa a fost, să nu plecaţi cu supărare” — îmi spun că măsura are un caracter absolut. Cu toate acestea, după seria de plecări de la sfârşitul lui iunie, văzând că nu fac încă parte nici din seria care a început să fie liberată la 25 iulie, cunosc o stare ilogică de nerăbdare şi anxietate. E stupid, nu mă pot reţine, dar iau aminte că-mi pare rău să fi fost urgisit printre ultimii. Aveam să fiu într-adevăr liberat în chiar ultima zi: numele meu începe cu litera S, n-aveam pile de nici un fel, nu eram bolnav incurabil, fusesem „nesincer cu ancheta”, nu figuram pe listele de turnători („au colaborat cu organele de administraţie”) şi nu mă număram printre reeducaţi. Dar evenimentul liberării se apropie şi poate avea loc din clipă-n clipă. În mica celulă de la Zarcă, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.
Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer.
Mulţumesc sincer, făgăduiesc serios… Dar câţi n-au mulţumit şi n-au făgăduit? Gândul acesta nu mă clatină totuşi pentru că experienţa celorlalţi nu ne e transmisibilă. Aşa încât buna mea dispoziţie rămâne, doar tulburată de o oarecare agitaţie. Umblu fără a mă opri prin micuţa celulă. Perspectiva liberării mă furnică, dar mă cuprinde apoi şi presimţirea că mă voi întoarce în închisoare — şi parcă mi-o doresc. Poate că aici trebuia să rămânem cu toţii, poate că era mai uşor, mai bine.
Jilava, camera 25
Montherlant în Port-Royal rezumă concepţia protestantă despre mântuire: „Neliniştea e o dovadă sigură a puţinului folos pe care-l tragem de pe urma sfântei împărtăşanii şi oricine nu se simte fericit aici pe pământ nu poate să fie fericit dincolo. Crezi în Dumnezeu şi ţi-e frică de ceva?”
Faimos vorbesc janseniştii, dar tocmai cei care cunosc „teama şi tremurul” trec uşor peste incertitudinea legată de erudiţia umană în ultima clipă. Înfricoşătoare e judecata lui Hristos pentru că nimeni nu ştie care va fi verdictul; meritele, faptele bune, nu sunt precumpănitoare; iar cât priveşte credinţa noastră, putem fi siguri că-i adevărată? Protestanţii — îngăduind individului să-şi deducă mântuirea din starea sa de linişte sau fericire — înlătură tragicul şi angoasa din viaţa creştinului.
Ortodocşii — atât de axaţi pe Înviere şi-n consecinţă pe bucurie — sunt mai aproape, cred, de esenţa dramei îndoindu-se mereu de soarta lor. Inginerul Pete. îmi atrage atenţia asupra acestui punct, unde văd multă onestitate şi un adevărat tremur: tocmai că asta nu se poate şti! tocmai că nimic nu e rezolvat până în ziua judecăţii.
— Creştinismul şcoală perfectă a contradicţiei şi paradoxului, cea mai dialectică dintre concepţii.
Prima datorie a creştinului: a fi fericit.
Prima datorie a creştinului: a simţi adânc nenorocirea condiţiei omeneşti.
Ieşirea din dilemă: soluţia dogmatică: credinţa în transfigurare şi înviere.
Creştinul (sau omul — e totuna) se cuvine a fi zâmbitor, tolerant, raţional, degajat, convins de relativitatea celor lumeşti; deci niţel sceptic şi foarte îngăduitor; şi totodată — ştiind că aici se joacă partida pe viaţă şi pe moarte — că numai în trup ne putem mântui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mântui) — trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte „zâmbetul raţiunii” din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.
Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atât de opuse: secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa? Zâmbetul şi gravitatea? Îngăduinţa şi ascetismul?
Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărţite?) Cunosc însă o pildă care — în mod tainic — pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, desigur, supărător de reacţionară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocalie.
La un sfânt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea îndelung; apoi, căscându-şi îmbrăcămintea: „Văleu, văleu, dă-i drumul în anteriu.”
(Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.)
1967
Admirabilul Athenagora, patriarhul întâlnirii de la Ierusalim şi al sărutului de la Istambul — al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i fiu fidel — îi spune lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru că îl iubeşte şi „nu e silit de nimic”, pentru că Hristos — care a refuzat să coboare de pe cruce şi să prefacă pâinile în pietre — e tot una cu libertatea.
Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: „iar adevărul vă va face liberi”) şi fericirea sub forma de reţetă practică de uz cotidian.
Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: „Contrariul păcatului este libertatea” şi cine ştie că libertatea este bunul suprem, înţelege ce poate însemna creştinismul.
Nu-i reproşez lui Giono că a îndemnat la cedare în faţa răului în numele superiorităţii vieţii asupra morţii. Îi obiectez că a trecut cu vederea peste alt adevăr: că viaţa — desigur infinit superioară morţii — nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială, adică de libertate. Când Benda spune că bunul suprem al omului nu e viaţa, ci libertatea, el enunţă un adevăr de care Giono n-a vrut să ţină seama. Benda e un scriitor care nu se compară cu Giono. Dar dacă adevărul poate ieşi din gura copiilor şi a săracilor cu duhul, de ce n-ar putea veni şi de la autorii cu o frază mai puţin pitorească?
— La urma urmei, Pascal ne îndeamnă să pariem.
Bine.
Dar dacă?…
Dar dacă e aşa cum presupune Renan: s-ar putea ca realitatea să fie tristă?
Dar dacă s-ar adeveri coşmarul lui Jean-Paul: în catedrala pustie, sub orologiul pe al cărui cadran fără ace au încremenit cifrele veşniciei, Shakespeare dă de veste moliilor că nu există Dumnezeu’?
Dar dacă universul, cum a crezut J.B.S. Haldane, nu e doar mai ciudat decât gândim noi, ci mai ciudat decât putem gândi?
Atunci — cu atât mai rău pentru natură şi univers. Îmi repet cuvintele abatelui Valensin.
(De fapt, e numai o iluzie: cei de mai sus se referă la universul corupt, singurul prins de simţuri şi de concepte.)
— Smerit, da, cel care afirmă adevărul. Dar nu întrucât afirmă adevărul. Proclamarea adevărului e mereu solemnă pentru că adevărul e solemn.
Cine se ruşinează să mărturisească pe Hristos, va fi ruşinat la Judecată. Hristos e Adevărul.
Mărturisirea adevărului e un act ce se face numai solenmiler.
— Buddha, ieşind din palat, a văzut moartea, boala, foamea, sărăcia. Acestea toate ţin, într-o oarecare măsură, de fire. Ura dezlănţuită şi predicată, nebunia, tortura nu le-a întâlnit. Secolul al XX-lea a văzut, în afară de calamităţi, toate fumurile iadului şi demenţei, a văzut că iadul poate fi, că e în orice clipă gata să treacă de la virtualitate la închegare. Abisul, situaţiile limită şi angoasa ieşită-n stradă şi postată pe la colţuri au arătat omului de rând al secolului al XX-lea că diavolul există şi că e aproape de el. Prin urmare secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină creştin.
— Creştinismul nu e prostie mieroasă. Prinţul Mîşchin — idiotul — numai prost nu e. Pe toate le ştie, pe toţi îi înţelege, cunoaşte răul ca puţin alţii. Dar dintr-însul nu trage concluzia cinismului, iresponsabilităţii şi deznădejdii, ci deduce soluţia bunătăţii, apărării dreptăţii altora şi smeririi eului — întreita soluţie creştină. Singura posibilă, dacă avem niţică minte şi privim realitatea în faţă.
1971
În Statele Unite s-au creat biserici ale homosexualilor. Contra. De ce?
În primul rând: Hristos nu respinge pe nici unul din cei care vin la El. Aşadar, nici pe homosexuali. Însă, ca şi pe toţi ceilalţi, nu pentru ca să se justifice şi să se confirme în păcat, ci pentru ca să se lase de el.
Hristos n-a respins pe curve şi pe hoţi, dar nu spre a-i binecuvânta în poziţia lor de curve şi de hoţi, ci pentru a-i ajuta să nu mai fie. Greşit ar fi să se creadă că homosexualilor le-ar asigura un tratament preferenţial, pe ei primindu-i fără ca să se cureţe şi libereze din robia păcatului lor.
Domnul, din milă şi bunătate, ascultă orice rugăciune; scopul rugăciunii nu este însă întărirea în păcat. Mauriac îi spunea lui Gide: n-are-a-face la ce renunţi, totul este să renunţi; ca atare în cazul homosexualilor problema nu se pune în alţi termeni decât ai înfrânării.
În al doilea rând: creştinismul este prin esenţă universalist şi ostil oricărei segregaţii. Nu este conform cu spiritul învăţăturii lui Hristos să existe o biserică pentru albi şi una pentru negri, o biserică pentru femei şi una pentru bărbaţi, o biserică pentru bogaţi şi una pentru săraci, o biserică pentru homosexuali şi una pentru heterosexuali, o biserică pentru intelectuali şi una pentru analfabeţi. Tot astfel, ar fi necreştin şi nu lipsit de ridicol (segregaţia duce spre ridicol) să fiinţeze biserici speciale pentru hepatici, cardiaci, bolnavi de calculi renali…
Destul că-L rugăm pe Dumnezeu fiecare în limba noastră şi că ne despărţim pe naţionalităţi şi confesiuni, nu mai e nevoie să creăm alte particularisme.
Gherla, iulie
În camerele dinspre şosea, vara, căldura e atât de mare, încât gardienii îngăduie deţinuţilor să-şi lepede hainele vărgate şi să stea în chiloţi. Zăpuşala atingând în anumite ore intensităţi de neînchipuit, unii se urcă pe paturi, apucă doi câte doi un „cearşaf” şi-l agită spre a încerca să işte o adiere.
Stau cu Marinică P. şi Sile Căt. şi învăţ Cântecul Potirului al lui Crainic. Pâinea şi Vinul. Ca la Trakl şi la Ignazio Silone. Caracterul atât de simplu al creştinismului întemeiat pe două realităţi, două biete şi-n acelaşi timp splendide realităţi: pâinea şi vinul.
Şi iată, potirul la gură Te-aduce Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu
Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arsă de sete (nici la Gherla nu pot bea apa, sălcie); şi o imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut mai bine ce e smerenia, cât de „săracă” şi „ticăloasă” e condiţia umană.
Gherla, 1961
Foarte mulţi îşi reneagă trecutul, dezmint până şi lucruri notorii. „N-am fost!” Exemplu de cinste şi sinceritate, colonelul C. L. care după ce se recomandă adaugă — spre ştiinţă şi bună regulă: am fost prefect legionar de Oradea şi senator legionar.
Bucureşti, 1965
Cu Sorin Vas. şi Ştefan Pop. despre nebunie.
Secretul nebuniei — pentru Sorin Vas. şi Ştef. Pop — stă în discontinuitatea ei, în lipsa de coerenţă şi de consecvenţă a nebunului.
X. Y. zice că e Napoleon Bonaparte.
Foarte bine. Sunt gata să-l cred. Dar nu pot deoarece el se poartă ca N. B. numai până la un punct. Apoi trişează, se opreşte. Nu e consecvent cu el însuşi, nu e coerent. Mai bine zis nu-i serios în nebunia lui.
E nebun nu pentru că se socoteşte N. B., ci pentru că nu e în mod continuu N.B.
Napoleon Bonaparte e Napoleon Bonaparte pentru că el se poartă mereu ca atare, pe când X.Y. se mulţumeşte ca ceilalţi să-l trateze ca şi cum ar fi N. B.
Victor Hugo: era un nebun care se lua drept V.H. La fel şi Bonaparte.
Dar Victor Hugo şi Napoleon Bonaparte se purtau ei înşişi, prin propriile lor mijloace, ca V.H. şi N.B.
Mulţumindu-se ca alţii să-i recunoască situaţia de N.B., nebunul dă dovadă de neseriozitate.
Foarte bine, îi accept punctul de vedere. Da, eşti N.B. Fii!
Şi iată că nu poate fi. Pe când N.B. e un nebun care poate să fie N. B:, care-şi poate realiza modelul şi-l poate pune în funcţiune.
Lui X.Y. îi lipsesc mijloacele de a se purta ca N.B. În cele din urmă, din concesie în concesie, se declară mulţumit dacă i se spune: Maiestatea Voastră.
Pe scurt, nebunul nu crede consecvent, continuu şi coerent că e N.B. În acest sens, el ştie că nu e N.B. şi că e nebun. În acest sens, orice nebun o face pe nebunul. La X.Y. există undeva o întrerupere, o scurgere (une fuile), o tranşare.
Daca domnul de cristal din nuvela lui Henri Duvernois ar fi coerent, n-ar trebui nici să vorbească, deoarece cristalul nu vorbeşte. Aşadar nu-i consecvent cu el însuşi. Nebunul, fiind slab, are nevoie de alţii, depinde întru-totul de ei. N-are şi N.B. nevoie de alţii? Ca să-l recunoască. Pe când X.Y. are nevoie de alţii ca să fie, existenţial. El există numai reflectat.
Vorbele lui Sorin Vas. şi Ştef. Pop. îmi confirmă proasta părere despre nebuni pe care o am de la Chesterton şi de la Manole („Să n-aud de nebuni!”)- Nici Mîşchin, nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sunt nebuni. Nebuni suntem noi care ne credem în cârciumă în loc de a vedea că suntem în castel. De nebunie trebuie să ne vindecăm, nu de raţiune. Nu în întunericul tulbure, nu în semi-minciuna demenţei ne stă scăparea, ci în lumină şi adevăr, la picioarele lui Hristos care-i vindeca pe demonizaţi.
Lucerna, 1938
Comemorarea operei Siegfried de Wagner, la vila din Triebschen, pe malul lacului celor pentru cantoane. Aici a scris compozitorul Călătoria pe Rin a eroului după al cărui nume îl botezase pe fiul său de curând născut.
Dirijor: Arturo Toscanini.
Într-una din seri, în sala de concerte, simfonia I-a de Brahms, de asemeni dirijată de Toscanini.
Nu trece mult de la începutul executării simfoniei şi plafonul se deschide; cohorte de îngeri coboară din ceruri şi umplu sala. Valuri de euforie se revarsă peste tot. Se simte că şi bucata şi execuţia stau sub lucrarea harului sfinţitor.
Îmi închipui simfonia I-a de Brahms concepută noaptea, la Viena, spre sfârşit de primăvară: compozitorul iese de la Kafeehaus, târziu, şi se îndreaptă pe jos către casă. Calea e lungă şi trece pe la Votivkirche. E răcoare. A plouat. Din când în când se mai aude, îndepărtându-se, bubuitul unui tunet. Ultimele tramvaie trec, gonind. Toată melancolia vieţii se adună în jurul compozitorului, toate chemările, trecătoarele bucurii, permanentele frumuseţi, nostalgiile. Mai ales pentru că ştie că va muri este sufletul omului cucerit de atâta evanescenţă şi i se pare lumea în jurul său atât de solidă. Cel ce străbate cu pasul apăsat al unui trup bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al vieţii sub toate aspectele ei şi nici al trecutului; ştie că umblă pe locuri unde au mers Haydn şi Mozart, Schubert şi Johann Strauss. Prezentul însă e al lui; prezentul cu exigenţele şi decepţiile lui şi cercetat de ceva nepieritor. Mă întreb dacă nu la simfonia I-a de Brahms s-a gândit Mateiu Caragiale când a descris valsul cântat la birtul din Covaci (Tot mai învăluită, mai joasă, mai înecată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor…)
Aşez simfonia I-a alături de tetralogia lui Wagner (Paul Morand preferă Tristan şi Isolda) şi Don Giovanni, reuşita supremă a muzicii pentru Kierkegaard.
Nicăieri nu cred ca orăşanul, în muzică, să fi fost mai aproape de Dumnezeu, cutreierându-şi, profan, oraşul. (În literatură: Gaspard de la nuit de Aloysius Bertrand şi — fireşte — Chesterton, întreg.)
1971
Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.
Personajul Mariei Magdalena — text, partitură, voce, interpretare — e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.
Cel mai tainic pasaj din Evanghelii — mai greu de înţeles decât chiar Luca 16 ori Ioan 17 — mi se pare ungerea din Betania.
Când Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump şi s-ar fi putut ajuta atâţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir şi sunt atâţia săraci!… Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.
Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cât va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe când pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine — răspunsul acesta e de natură a stârni cea mai justificată (righteoits) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decât oricând.
Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)
Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie — ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.
Şi ni se dă o lecţie rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră când vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru, pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi, pe loc, să-l covârşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.
Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.
Maria Magdalena* aşa gândeşte — şi de aceea purtarea ei va fi relatată atâta vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa cugetă şi aşa face: vede pe Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege că-i vorba de o jertfă. Şi nu mai ştie decât un singur lucru: să-l mângâie pe nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniştit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.
Cutează să-L ducă cu vorbe bune şi să-L mintă pe Hristos.
Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în faţa mormântului soţului strigă: cui mă laşi?) Şi pentru că — spre deosebire de Iuda — înlătură şi acel subtil transfer al egoismului care constă în a trece asupra neprecisei entităţi a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atât de inutil şi de spectaculos, scoţându-ne fie măcar şi pentru o clipă din acra noastră cuminţenie.
* Opera atribuie Mariei Magdalena ungerea din Betania cofundând trei personaje evanghelice. La Matei şi la Marcu, ungerea din Betania este atribuită unei femei nenumite şi are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al câtorva din ei.) Sf. Apostol Luca vorbeşte de „o femeie păcătoasă” care sărută şi unge picioarele lui Iisus în „casa unui fariseu”. În Evanghelia de la Ioan cea care a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.
Şi pentm părintele R. L. Bruckberger (Marie-Madeleine, Paris, 1952) „păcătoasa” Maria din Magdala şi Maria din Betania (sora Martei şi a lui Lazăr) sunt una şi aceeaşi femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrange şi alţi comentatori. Textele de bază: Matei 26, 6 şi urm.: Marcu 14, 3 şi urm.. Luca 7. 37 şi urm.; Ioan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.)
Pilda Mariei-Magdalena — şi cât de vie o face opera rock-pop — înseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune şi generalizare, cu gândul la săracii care nu sunt prezenţi şi constituie o simplă categorie mintală (sau altfel spus un alibi); că se cuvine să-l mângâiem pe Hristos, adică pe cel prezent, care suferă în faţa noastră şi aşteaptă, acum, aici, compătimirea noastră. A! nu-i rău să vrei binele omeniri, şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăsta care nu se poate da jos din pat (şi câte poate, niţeluş, exagerează); să rabzi sforăiturile generalului Constantinescu-Ţăranu fără a-l deştepta din somn şi a-l soma răţoit să se întoarcă pe o parte (nu i-ar fi, zău aşa, imposibil), să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decât turuinu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul.
Aceasta-i lecţia Mariei-Magdalena: o lecţie de modestie, ca tot ce-i creştinesc. Suntem chemaţi a nu ne pierde în vagi şi măreţe planuri şi deziderate, ci a da ajutoare practice (neplăcute, la nevoie; scârboase, la nevoie; agasante, de va fi cazul) celui de lângă noi. A ne fi milă de actuala şi reala durere a vecinului. În parabola Mariei-Magdalena, aşa cum o vede opera rock-pop — iar parabola se va citi atâta vreme cât vor fi ascultate Evangheliile — Hristos nu e numai Dumnezeu pentru care orice sacrificiu am face e prea mic — ci e şi simbolul omului îndurerat din faţa noastră. Pe el să-l ajutăm, cu fapta, acum, cu ce putem, măcar cu o vorbă bună, o consolare, o ureche atentă, un dar, o frecţie, un drum la farmacie, pe el, nu pe cei care nu-s prezenţi, nu abstracţiunile şi categoriile care-s curate, depărtate, discrete şi pline de calităţi, care — ele — nu sforăie gălăgios şi nici nu urinează în gamelă. Să ne ajutăm semenul plin de răni şi de păcate, de urâte şi puturoase răni, de mârşave şi meschine păcate, cusurgiu şi plin de manii, obraznic, nemulţumit, nerecunoscător, murdar, încăpăţânat, pretenţios, căruia nimic nu-i este bun şi care binelui ce i se face îi răspunde dacă nu chiar cu sudălmi în orice caz cu înţepături, ironii şi resentimente.
Maria-Magdalena are un singur gând: să-i arate lui Hristos că nu e nepăsătoare; vrea să-i îndulcească suferinţa, să-l consoleze, să-i îndulcească teribila sarcină. Şi pentru că nu poate să-L ajute propriu-zis, face atât cât poate: îi aduce o jertfă inutilă şi costisitoare, schiţează un fel de ritual, un gest al cărui sens e: dacă altceva nu-s în stare să fac, măcar să plâng şi să mă păgubesc pentru Tine. Mirul, desigur, nu înlătură crucea, dar o stropeşte cu puţină rouă, se numără printre hotărâtoarele pricini care dovedesc că jertfa de pe cruce n-a fost, ea, zadarnică.
— Trei fiinţe cred că au stropit cu puţină rouă crucea lui Hristos: Maria-Magdalena, tâlharul cel bun şi, din vreme, Nicodim, care i-a arătat Domului că şi în rândurile compacte ale făţărniciei îndărătnice va putea rodi sămânţa cea bună. (Trei fiinţe — şi lacrimile Mariei.)
Puţin mai înainte, marama Veronicăi fusese singura staţie îndurătoare a Calvarului; iar dacă s-a întipărit Sfânta Faţă pe ţesutul materialului este pentru a ne demonstra că orice durere e nepieritoare şi orice nedreptate va striga în veci.
— La Betania s-a desfăşurat — din câte au fost vreodată pentru inimile mic-burgheze — cel mai anarhic, mai sfidător, aristocratic şi mai scandalos spectacol. Gise în Les Thibault: „ Vivent les courants d’air”, şi deschide toate uşile şi toate ferestrele. Nicăieri nu-s oamenii mari mai înfruntaţi de copii şi neconformişti: se sparg vasele, se risipesc bunurile, se pierde bunătate de ulei, dezmăţatele intră-n casă, profeţii se lasă atinşi de ele, or să se spargă geamurile! şi ce mizerie va fi pe jos, unsoarea asta pătează, va trebui să fie curăţată, uf… Şi partea cea mai nostimă e că la Betania şi oamenii mari, oamenii în toată firea, reprezentaţi prin Marta — se poartă de tot ciudat: se spetesc să le facă de mâncare tuturor copilandrilor şi zăltaţilor ăstora…
— Sfânta Tereza din Lisieux: „Al dragostei, cu adevărat, este a jertfi totul, a da în neştire, a fi mână spartă, a spulbera până şi nădejdea roadelor, a se purta nebuneşte, a risipi fără nici o măsură, a nu socoti niciodată.”
— Cât priveşte pe Iuda:
Iuda se pierde fiindcă raţionează prea subtil, prea ingenios; e sofisticat. În cazuri grele cel mai bun lucru este să aplici soluţia simplă, simplistă a bunului simţ, a bunului simţ căpos. Dacă judeci: de vreme ce Isus a venit ca să ne mântuiască, de vreme ce ca să ne poată mântui trebuie să fie răstignit, de vreme ce pentru a fi răstignit e nevoie ca cineva să-l trădeze, mă voi jertfi eu şi-l voi trăda eu — judeci prea subtil şi sofisticat. Şi prea abstract. Nu! Cel mai bun lucru e să judeci simplist, ţărăneşte şi să aplici regula vulgară; orice ar fi, eu nu-mi trădez prietenul şi învăţătorul!
Nu ştiu exact care sunt posibilităţile, nu-i sigur că preoţii şi scribii nu vor găsi alt mijloc, nu vreau să ştiu nimic, nu mă avânt în raţionamente iscusite şi cumplite deducţii, ştiu numai una şi bună, lăsată din moşi strămoşi: eu prietenul şi învăţătorul nu mi-l trădez. Facă-se mântuirea lumii cum o şti mai bine Dumnezeu, eu nu-s decât un vierme şi datoria mea de biet om e să aplic morala de uz comun. Motive sunt multe, scuze şi mai şi, plouă cu argumente, nu vreau să aud de ele.
Iuda s-a pierdut şi pentru că a vrut să-şi asume o misiune divină, a găsit de cuviinţă — dovadă de inimaginabilă trufie — să se substituie lui Dumnezeu.
Trebuie să fi fost mai rezervat: nu ştiu. Nu intervin. Nu mă bag. Eu nu-l vând.
Căci orice ar spune Iuda, oricât de rafinate şi chiar de impersonale, dezinteresate şi grandilocvente vor fi fost motivele sale, bunul simţ popular va putea oricând traduce prin odiosul şi de mult încărcatul cu noroi cuvânt de trădător frumoasele sale reflecţii (şi au cuvintele o putere de pângărire şi demistificare a lor, provenită poate din lungă uzură). Bunul simţ ordinar îl va putea oricând lua pe Iuda la întrebări — şi va termina repede cu el:
— Mă, tu te-ai dus la popi?
— Da, dar ca să…
— Mă, l-ai vândut?
— Să vedeţi că…
— Mă, ai luat treizeci de arginţi?
(Dracul cu fapta ne prinde; cu ce poate; ca poliţia federală pe gangsteri, de nu pentru marile lor fărădelegi, pentru fraude fiscale.)
— N-am vrut să-i iau mai întâi şi-apoi i-am restituit…
— Da’ i-ai luat. Treizeci?
— Da, treizeci, însă…
— Mă, l-ai sărutat tu?
— Da, dar am făcut-o ca să…
— Mă, ţi-ai dat seama şi tu de vreme ce te-ai spânzurat.
— Dar tocmai asta dovedeşte că…
— Nu ţine, mă pramatie, eşti un trădător.
La ananghie şi în dilemă singura cale bună pe care poţi apuca e să te ţii de regula brută, populară. De ce n-am fost eu martor al acuzării? (Bine mi-ar fi stat, ca ceilalţi ieşiţi după nici cinci ani şi pun’te, fă rost de reţete pentru somnifere!) Fiindcă mi-a venit în ajutor Dumnezeu să găsesc la anchetă scăparea din subtilităţi şi raţionamente şi să refac judecata mahalagiului din Pantelimon şi a ţăranului din Muscel.
Simplu! Cât mai simplu, cât mai elementar. Nici o complicare. Orice ar fi şi orice s-ar întâmpla şi oricât ne-ar ispiti logica, rămânem la pravila naivă, cea mai cazonă şi mai nediferenţiată: acolo e siguranţa. Una şi bună: nu vând (ori: nu trădez, după cum o fi cazul). Celelalte, vorba Simonei Weil, incumbă lui Dumnezeu, facă ce-o şti, nu e treaba mea. Eu nu sunt Dumnezeu. Eu sunt un biet păcătos, care nu ştiu multe, dar ştiu că nu-mi trădez stăpânul. Eu, cu de la mine putere, nu mă înalţ la rangul de coredemptor.
Aşa trebuie să judece Iuda şi să nu piardă din vedere capacitatea terfelitoare a cuvintelor, care-s un fel de ţaţe ce nici ele nu ştiu multe şi din cel ce a luat treizeci de arginţi şi a dat un sărut făţarnic de dragul poliţiei nu fac un erou subtil, ci un vulgar vânzător.
— Da, sentimentele pot fi sincere şi complicate, vorbele sunt teribil de precise şi poartă în ele toată încărcătura de rele a vechimii. Drama lăuntrică a lui Iuda va fi fost mare şi motivele sale mai complexe poate decât sunt redate în Evanghelia Sfântului Ioan. Dar când au trecut din pshye la lumina faptelor şi pe planul grăirilor, oricare ceaţă învăluitoare şi estompantă s-a risipit: haloul confuziei dispărând, n-au mai rămas decât bolovanii apăsători ai calificărilor, ai încadrării în prea puţin nuanţatele vorbe ale oamenilor.
Feriţi-vă de cuvinte! Fugiţi de subtilităţi! Nu semnaţi declaraţiile fără a le citi cu atenţie!
— Motivul pentru care arhiereii au ţinut morţiş să-i remită banii lui Iuda şi la sfârşit să nu-i ia înapoi, neîngăduindu-i să procedeze „idealist şi dezinteresat”, pare a fi dorinţa de a da întregii tărăşenii un caracter sordid, de a înfunda în mocirla abjecţiei (Iisus, şeful: un nebun! Iuda, complicele: un vânzător! a lucrat pentru noi) întreagă noua mişcare.
Noua mişcare trebuia să fie de la început lipsită de orice nobleţe şi eroism, atât în ceea ce priveşte „principalul vinovat”, cât şi în ceea ce priveşte agentul informator.
Securitatea a moştenit acest fel de a proceda, martorul acuzării întotdeauna se acuză şi pe sine (măcar pentru faptul că a fost de faţă când s-a comis „sacrilegiul”). El crede că, servind organele de anchetă, îşi asigură bunăvoinţa lor. Tot atât de puţin pe cât şi-a asigurat-o Iuda pe a bătrânilor şi arhiereilor! Trebuie compromişi toţi: şi acuzatul şi martorii şi agenţii, toţi trebuie deopotrivă feşteliţi şi după ce se vor fi acuzat reciproc şi vor fi fost aduşi la o stare de ameţeală în care nu mai ştiu nici ce-au făcut, nici ce să mai facă, după ce le va fi fost tăgăduită orice putinţă de reabilitare şi orice mângâiere (Ce ne priveşte pe noi? Tu vei vedea.) vor fi deopotrivă azvârliţi în a patra stare a materiei morale, în aceeaşi magmă puturoasă a dispreţului şi uitării.
— Psihologia şi pedagogia germană — îmi spune Bruder Harald Sigmund — deosebesc în prezenţa vieţii de toate zilele două atitudini: Ichhaftigkeit, punctul de vedere al insului care raportează toate la el, le judecă numai în funcţie de interesele, preferinţele şi gusturile lui; capacitatea lui de a se simţi jignit e imensă, lumea pentru el este un cerc al cărui centru se află în sinea lui; din lanţul reacţiilor între elemente desprinde numai ghinioane, sfruntări, piedici personale. Imperialismul egocentrist depăşeşte cu mult geocentrismul ptolemeic, acela concepând o armonie a sferelor şi planurilor cereşti, pe când eul omenesc nu vede în ceilalţi decât rivali şi poticniri. Sachlichkeit, dimpotrivă, reprezintă pe cel care e dispus să privească şi ce-i stă în faţă: interlocutorul, treaba, circumstanţele, materia. Tipul acesta e capabil a înţelege că şi în faţa lui există realităţi — personalismul nu ascultă de Hume şi Berkeley — şi uneori poate concepe şi punctul de vedere al altuia ori obiectivitatea unei situaţii.
Deosebirea nu e numai estetică, dar şi etică. Tipul egocentric e mult mai predispus la suferinţă şi se poate oricând prăbuşi în genunea care se deschide la orice pas în dreapta şi-n stânga amorului propriu rănit. Creştinismul care, paradoxal, înalţă persoana şi apoi o supune realităţii obiective, ne poate vindeca de rănile atroce ale susceptibilităţii, reducând problema locului pe care-l ocupăm în coadă la băcănie sau la casa de bilete la proporţii echilibrate. Eroina din Planetarium al Nathaliei Sarraute îndură chinuri cumplite în legătură cu stilul unei clanţe: e nefericită pentru că nu e creştină.
Adevărul ne face liberi şi-n acelaşi timp ne descătuşează nu numai din robia păcatului, ci şi din jugul (care nu-i uşor) şi de povara (care nu e bună) a fleacurilor, susceptibilităţilor, împunsăturilor amorului propriu. Dincolo de Sachlichkeit putem găsi liniştea necesară pentru a ne pune în slujba altei cauze, mai vrednice: die Sache Jesu.
— Expresia aceasta: „războiul nevăzut” referitoare la condiţia creştinului în legătură cu un puternic şi nemilos adversar nu e o poveste metaforică, e o treabă serioasă. Creştinul duce un război pe care trebuie neapărat să-l câştige, nu încape „onorabilă predare” şi de aceea el nu poate considera războiul drept ceva superficial. El îşi concentrează toată viaţa în jurul victoriei urmărite, el îşi însuşeşte pe deplin cuvintele feldmareşalului Rommel: odată declarat războiul, nimic alta nu mai contează decât să-l câştigi, restul tot e zeamă de varză.
— Întemniţatul poate aprecia mai bine ca alţii observaţia lui Chesterton: „Situaţia nenorociţilor se înrăutăţeşte datorită faptului că, spre a medita asupra irevocabilităţii soartei lor, dispun de nesfârşite răgazuri. Pentru oprimat cele mai rele clipe sunt — din zece — acele nouă zile când nu e oprimat.”
1963
În celula 88 (dacă nu mă înşel) de la Gherla, mare şi ticsită, sunt mulţi preoţi de toate confesiunile. Ecumenismul e pus în practică. În fiecare dimineaţă, din iniţiativa unui preot dârz şi a unor mireni inimoşi, se organizează o slujbă interconfesională. Stau laolaltă preoţi romano-catolici, uniţi, ortodocşi, pastori luterani şi calvinişti. Unul din luterani e partizan al mişcării liturgice (Berneuehner Bewegung) din cadrul protestantismului. Câţiva predicatori sectanţi se ţin la început de o parte. Apoi unii dintre ei (şi tolerantul Traian Crăcea, băiat excelent) ni se asociază.
Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsită de altar, odăjdii, icoane, tămâie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele slabe îmbrăcate în zeghe, capetele tunse, feţele palide, cuvintele şi cântecele murmurate (să nu audă caraliii) făuresc o atmosferă care rivalizează prin intensitate şi energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale lumii. Locurile magice ale creştinităţii — Capela Sixtină, catedrala din Chartres, Sfânta Sofia, Athosul, din Wartburg, mănăstirile Zagorsk şi Optino — par a fi toate aici, în duh şi in principio. Ne simţim ca în catacombe, dacă ar veni peste noi primejdiile şi năprasnele sunt sigur că toţi le-am înfrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu — îşi află aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila frumuseţe a slujbelor acestora de înfrăţire ecumenică. Lor, cel puţin tot atât de bine ca societăţii dinainte de revoluţia franceză, li se pot aplica vorbele lui Talleyrand: cine nu le-a apucat nu ştie ce-i la douceur de vivre89. Prezenţa lui Hristos este orbitor de evidentă şi orice s-ar întâmpla mai târziu — nu ne-am prefăcut în îngeri — nu se va putea şterge senzaţia de răpire la cer pe care o dă improvizata pseudo-liturghie. Încercăm şi un sentiment de adâncă recunoştinţă faţă de cei ce ne-au pus în situaţia de a ne împărtăşi din asemenea inimitabile şi incomparabile momente care ne scot din timp mai tare decât madeleinele lui Proust.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Octombrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: