RSS

1970 -> 1954

27 Oct

din “Jurnalul fericirii”

1970
Preoţii care se grăbesc să aprobe cu înflăcărate cuvinte de laudă măsurile morale luate de unele guverne totalitare (desfiinţarea prostituţiei, interzicerea avortului, îngreunarea divorţului) au în gând, cred, mai mult literele şi drasticităţile decât spiritul care stă la baza acelor măsuri. Căci spiritul nu poate sufla decât acolo unde e libertate şi unde virtutea iese din liberă alegere. (Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.) Dacă nu s-ar pune teribila problemă a ispitei, mai că s-ar concepe oraşul în a cărui piaţă centrală, în faţa catedralei, s-ar alinia bordelul, cârciuma şi tripoul. Numai că ar fi goale.
Într-o fază ulterioară, situaţia de fapt ar fi ca în morala impusă: bordelul, cârciuma şi tripoul ar fi nu numai goale, ci şi închise, căci n-ar avea cine le ţine.
(Şi-mi place să mi-l închipui pe diavol, înapoia obloanelor trase, alergând de colo până colo; răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită. Sau, în altă versiune decât a Sfântului Petru: rezemat de oblon, scăpărând întunericul localului pustiu şi verdele meselor de joc cu zâmbetul amar al deznădejdei ofensate.)
— Şi-n orice caz nu pot fi de acord cu preoţii (chiar dacă printre ei se numără prea cuviosul şi admirabilul Sofian B.) care înalţă în slăvi edictele miliţiei cu privire la tunsul părului, fustele fetelor etc. Pentru că dau preeminenţă unor zădărnicii, uitând că vin din partea unor slujitori ai Celui care lasă asupră-ne Spaima şi Minciuna. Pe acestea le uităm. Ca să ne extaziem în faţa unor fleacuri? Ca să strecurăm ţânţarul şi să facem neluată în seamă cămila? Vedem paiul şi camuflăm bârna? Dăm zeciuială din chimion şi mărar? Aud?
— Pentru a ne primi la El, Hristos nu pune nici o condiţie prea¬labilă, absolut nici una. Noi însă când devenim ai Lui ne lepădăm de necurăţie nu din obligaţie, ci dintr-o nespusă ruşine şi dintr-o elementară bună-cuviinţă.
— După cum sediul eului nostru intelectual, creierul, este aşezat în cutia craniană îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul electric s-o poată perfora în caz de intervenţie chirurgicală, totul se petrece als ob şi sediul activităţii noastre psihice şi morale ar zăcea într-o nepătrunsă carapace de egoism, agresivitate, încăpăţânare şi trufie pe care nici razele cosmice n-o pot birui.
Singure cuvintele lui Hristos au darul de a putea să topească -uneori — carapacea aceasta formidabilă. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa şi răscoleşte miezul din carapace, mai dur ca materia aştrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone.
— Echilibrul — secretul vieţii — nu este tot una cu eclectismul, mediocritatea şi compromisul. Nu se situează pe linia medie dintre extreme, ci dincolo de ele, sintetizându-le,însumându-le, depăşindu-le, dogmatizându-le (Blaga). Nu e o tranzacţie, ci o şi mai acută extremizare. O ieşire din dilema aparent ireductibilă, ieşire ce duce pe singurul tărâm unde poate miji adevărul: al contradicţiei şi paradoxului.
(De pildă afirmaţia lui Goethe „mai bine o nedreptate decât dez¬ordinea” şi zicala pereat mundus, fiat justiţia90 se echilibrează astfel: să fie dreptate ca să nu piară lumea prin dezordine.)
— Eleganţa şi discreţia creştinismului. Dovezi:
Cine nu recunoaşte binele care i s-a făcut săvârşeşte un mare păcat. Dar mai mare e păcatul celui care aşteaptă să i se arate recunoştinţa pentru binele făcut.
Cine posteşte se cuvine să-şi ungă părul şi să-şi spele faţa.
Cine se roagă, să se închidă în camera sa şi să încuie uşa.
Cine face milostenie, să nu ştie stânga ce face dreapta sa.
Cine e poftit la cină să se aşeze la capătul de jos al mesei.
Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intră nechemat.
Cine e în slujba lui Mamona, măcar aceluia să-i fie credincios (Luca 16, 11).
— Celebrele versiuni ale lui Longfellow: Life is real, life is earnest91.
Desigur că viaţa e reală şi serioasă de vreme ce e de la Dumnezeu, că într-însa a coborât Hristos şi că aici se hotărăşte dacă vom fi mântuiţi ori osândiţi pe veci.
Dar tot atât de adevărat este că viaţa-i ireală şi neserioasă, iluzie şi deşertăciune. (Aceasta o spune şi hinduismul.)
Dacă ne luăm numai după Longfellow ajungem la o concepţie „mic burgheză”, strâmtă, anostă, contabilă a vieţii.
Dacă ne luăm numai după hinduism, dăm de murdărie, mizerie, dezgust şi nepăsare.
Trebuie prin urmare să ne luăm simultan după două concepţii dia¬metral opuse. Trebuie să credem două adevăruri care se exclud. Nu se poate! Se poate: dovadă sfinţii, eroii şi nenumăraţii oameni de bine.
(Se poate şi pentru că cele două puncte de vedere nu sunt contra¬dictorii şi inconciliabile — cum ar fi Dumnezeu şi Mamona — ci reprezintă două feţe ale unei singure complexe realităţi pe care minţile sim¬pliste le despart în mod absolut, dar cele echilibrate le armonizează ca blagoslovită iscusinţă.)
— De ce dă uneori terorizatul mai mult decât i se cere? (întrebarea aceasta mă obsedează). De ce atribuie călăului sau anchetatorului gânduri mai subtile, pretenţii mai mari, o sete de cruzimi mai înfiorătoare decât cele reale? Pentru că, terorizat fiind, panica lui e mai inventivă, în¬chipuirea lui mai exacerbată, toată activitatea lui neurologică mai intensă. Anchetatorul nefiind terorizat (ori mai puţin şi în alt fel), e oare¬cum mai liniştit; adevărul este că terorizatul e mai rău şi mai primejdios decât asupritorul său.
— Zic şi eu că existenţialiştii au dreptate cât priveşte partea descrip¬tivă, după cum spunea Fr. W. Foerster despre Schopenhauer că nu e anticreştin şi că drept este tot ceea ce descrie.
1966
Discuţii cu evrei în casa verişoarei mele Vally.
Admit, eventual, trecerea de la o credinţă la alta. (Mai ales dacă a fost constrânsă. Unii mă întreabă dacă am fost cumva silit s-o fac, în închisoare.) Cum de-am putut să trec însă de la spirit la materie? Ar fi înţeles să mă închin în duh altundeva, dar cum de mă pot împărtăşi cu pâine şi vin (cu „alimente” şi din acelaşi pahar cu toată lumea), cum de pot săruta icoane făcute din lemn, chipuri cioplite?
Şi-mi zâmbesc subţire.
Le zâmbesc şi eu. Or fi ei ştiutori, ştiu şi eu câte ceva: că oamenii nu-s numai spirit, ci şi materie. Domnul e duh; dar s-a întrupat, carne s-a făcut.
Iată că o religie atât de raţională şi de socotită invocă supremaţia intangibilă a spiritului. Iată că un Weltanschauung atât de ancorat în lumesc şi în reuşită se intimidează dând de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasă teamă şi repulsie faţă de materialitatea pâinii, vinului şi icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai deferent şi laudativ despre lume decât adepţii lui Hristos! Şi parcă e şi o tulburată, feciorelnică teamă de a se apropia de Dumnezeu, de a-i cere şi a-i da prea mult, de a stabili prea intime legături cu el. Şi câtă freudiană mândrie: cum de-aş coborî eu, om creat de Creator, până la materie!
Sunt însă dispuşi să mă înţeleagă: ce-am făcut am făcut într-un moment de mare şi explicabilă nefericire, deznădejde.
Când dau să arăt că, dimpotrivă, într-un moment de inexprimabilă fericire am făcut ce-am făcut, zâmbetele subţiri reapar, compătimitoare.
Nu mai am ce spune. Zâmbesc, acum rezervat.
Noi nu facem prozelitism, asta-i superioritatea religiei noastre. Aşa încheie ei discuţia. Nu-mi dau timpul să le spun că se fălesc, vorbind adevărul. Lipsa aceasta de prozelitism (trecerea la iudaism: nu numai foarte rară, ci şi foarte grea, cazul Palliere) e de fapt un rasism.
— Convorbire cu Al. Pal.
Ne inspiră neîncredere păcătoşii care n-au în gură decât neprihănirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu toţii — verbal — în monofizitism şi manicheism, concep viaţa religioasă numai sub forma etericului şi absolutului. O concep, la propriu, căci în fapt îşi duc mai departe viaţa de păcat sub cuvânt că păcatul fiind irezistibil, iar creştinismul tot una cu etericul absolut, nu pot ieşi din dilema în care se află. Lui Satana îi consacră viaţa lor păcătoasă, iar lui Hristos vorbirile şi scrierile lor slăvitoare ale purităţii celei mai rafinate.
Cât de departe sunt de teandria creştină, şi de Cel ce propovăduia metanoia pe străzi, în sate, pe drumuri, pe la ospeţe, te miri unde şi te miri cui.
Şi ce uşoară e soluţia pe care şi-au găsit-o.
Dar creştinismul nu-i uşor şi Hristos e greu de păcălit; El aici ne cere să ne purtăm — după puterile noastre — creştineşte. Aici în lume, făcând eforturi şi-n plină necurăţie. Şi — vorba lui Kierkegaard — nu-i El atât de slab încât să ne scoată din lume. Şi nici — se-nţelege — atât de naiv încât să nu ştie de ce se vorbeşte cu atâta intransigenţă şi exclusivism despre neprihănire: vocabularul psihanalitic îi este cunoscut, cum îi sunt toate, deci şi compensaţiile şi transferurile.
1967
Cartea lui Claude Tresmontant Comment se pose aujourd’hui le probleme de l’existence de Dieu.
Îmi pun şi eu întrebări: dacă lumea nu-i decât rezultatul întâmplării, de ce există boli şi fenomene ciclice? de ce există menstruaţia ca fenomen periodic? de ce există pentru fiecare boală câte un remediu corespunzător în complexul lumii vegetale, lumii organice sau lumii anorganice? de unde vine perfecta coordonare a părţilor constitutive ale unui organ şi perfecta coordonare funcţională a organelor unei fiinţe? care-i explicaţia fenomenului de „respingere” (cu alte cuvinte cum află celulele unui corp că noile celule absolut identice au aparţinut altei imitaţii, cum de le adulmecă drept străine)? de ce există perioade de evoluţie accelerată? de unde capacitatea de selectivitate a celulelor şi grupurilor de celule? şi acele „semne de punctuaţie” din codul genetic, recunoscute de biologi, tot isprăvi ale întâmplării sunt? Dar relaţiile mecanice bazate pe şi expri¬mate matematic de pătratul anumitor mărimi (distanţă etc.)? Astea pen¬tru nimic în lume nu mi le pot închipui explicate prin simpla întâmplare.
Infinita complexitate a oricărui organism şi ameţitoarele detalii şi „fineţe” de construcţie nu ne mai permit — date fiind cunoştinţele noastre — să luăm drept probabilă ipoteza întâmplării. Ipoteza creaţiei e mult mai plauzibilă.
Suntem siliţi să presupunem un creator, un agent, un motor, un programator.
Cât despre suflet, nu mai e nevoie a-l dovedi. Tresmontant (pag. 367): Ce este un om fără suflet, un om care „şi-a dat sufletul”? Un cadavru. Omul are neapărat şi suflet, de vreme ce fără acesta nu mai e decât cadavru.
Einstein: „De mirare e că universul e inteligibil.” şi „O ştiinţă care nu mai se miră şi nu venerează e o ştiinţă moartă”.
Ipoteza întâmplării apare din ce în ce mai copilăroasă, mai „pri¬mară” (cuvântul nefiind luat în sens administrativ).
Alta e teribila problemă: cine e Programatorul şi ce urmăreşte?
(Asupra acestei întrebări se apleacă, nesfârşit de bun şi de milos, Iisus Mântuitorul, dându-ne — singur — putinţa să-i găsim răspuns.)
(1971 — în ziarul „România Liberă”, la rubrica deceselor, nu mai este voie să fie întrebuinţat cuvântul „biserică”. Locul unde se va face slujba funebră se menţionează ca orice adresă: strada şi numărul. Dar este îngăduit a spune: „Corpul neînsufleţit”, ceea ce constituie o mult mai gravă încălcare a materialismului.)
— O constatare a binecunoscutului pictor şi teoretician al artei, André Lothe, precum şi afirmaţiile lingviştilor cu privire la rolul scriitorului şi poetului faţă de cuvinte se potrivesc de minune cu ceea ce produce credinţa în sufletul dăruit cu har.
André Lothe: „Nu există progres, ci descoperire încântată a unor procedee vechi cât lumea… Esenţialul e ca această descoperire să fie cu adevărat descoperire, şi încântată, iar nu o moştenire searbădă şi izvorâtă din resemnare”.
Cuvintele, în vorbirea de toate zilele, se rutinează, se banalizează, se automatizează. Ce face poetul? Singularizează cuvântul pentru a-i da forţa de a produce o senzaţie; reînnoieşte percepţia, blazată, şi reîmpros¬pătează facultatea cuvântului de a o trezi din amorţeală.
Credinţa operează la fel. Ne redescoperă lumea, oamenii, viaţa şi ne scoate din acreală, din plictis, din mohoreală. Înnoieşte şi înviorează întocmai ca arta poetului sau a pictorului. Capacitatea noastră de a percepe frumosul şi binele devine brusc puternică. Acum, dragostea dărâmă zaplazurile indiferenţei şi bănuielii, sfărâmă zidurile şi plafoanele închistării în egoismul veşnic rănit şi supărat. Deodată, percepţiile — şi cele morale şi cele sensibile — cresc vertiginos. Lumea e alta pentru credinciosul copleşit de fericire — bogată, nouă, îmbietoare, captivantă, euforică — exact ca pentru artist în clipe de inspiraţie. Lucrează doar aceeaşi putere: harul sfinţitor. (Drogatul dispune şi el de acces la euforie, dar cum totul se plăteşte, artificiul la care trebuie să recurgă îi condiţionează obţinerea stării de încântare şi redescoperire de produse materiale şi de concursul altor oameni, ce-i compromit liniştea şi fericirea în tot restul vremii; dialectica nu iartă, iar ataraxia la drogaţi e funcţie de agitaţie şi obsesie, coloane susţinătoare ale iadului.)
— Credinciosul nu e necesarmente şi în mod continuu într-o stare extatică; însă oricum rămâne, măcar puţin, stăpân pe sine şi liberat de angoasele şi spaimele produse de stăruitoarele concretenţe ale cotidianului.
— Limbajul pentru Brice Parain e modul prin care exprimăm pu¬terea noastră de a transforma ideile în fapte, făgăduinţele în adevăruri.
Anchetele Securităţii şi relaţiile create între oameni de regimurile teroriste îmi atrag atenţia asupra unor alte înfăţişări ale limbajului, acute la unele categorii sociale şi chiar morale.
Pentru cei pe care i-aş cuprinde sub genericul „şmecheri”, graiul e cu totul altceva decât pentru Brice Parain: e un ceremonial, o capcană şi un rit. În loc de a fi o expresie a realului, gândurilor şi simţirii, un mijloc de transmitere a cunoştinţelor, cugetării şi emoţiei, e mai ales un sistem de minciuni, o reţea de capcane şi un zgomot de fond.
Cuvintele ajung să însemne ceea ce era în dreptul roman „for¬mula”, în lipsa exactei folosiri a căreia orice act devenea nul. Litera se substituie întru totul spiritului, intenţia nu mai are nici o importanţă. Cuvintele, astfel, devin incantaţie magică, dar şi mijloc de tortură şi cursă în care-l poţi prinde pe adversar. (În concepţia aceasta, fireşte, orice om îţi este doar adversar şi raporturile nu pot fi decât raporturi de adversitate produse de tripticul: bănuială, frică, pândă — întreită barieră electrostatică.)
Când şmecherii află că vorbirea poate fi şi altceva decât ceremonial şi capcană, începând să adulmece rosturile pe care i le intuieşte un Brice Parain, uimirea lor e fără margini.
— Din milă faţă de năpăstuit nu trebuie să cădem, aici pe pământ, în altă eroare. Scriptura a prevăzut acest pericol şi ne povăţuieşte să nu apărăm pe cel slab contra celui drept.
Concepţia unor scriitori ca Jakob Wassermann, pentru care oricine deţine o fărâmă de autoritate (magistratul, tatăl, profesorul) este vinovat, concepţia aceasta nedreaptă — şi anapoda — trebuie revizuită. (Manole se declară duşman implacabil al romancierului.)
— J. Madaule despre Besi:
„Adevăratul subiect al cărţii e lipsa lui Dumnezeu. Şi totodată nevoia de Dumnezeu. Jinduirea după Dumnezeu. Jinduire care nu-i numai rusă, ci omenească. Nu mai e chip să refacem lumea fără Dumnezeu, nu mai e chip nici de a trăi omeneşte fără Dumnezeu, de când s-a făcut om spre a ne izbăvi.”
— Curajul.
Dostoievski: „Frica e blestemul omului.”
— Nu numai în dreptul constituţional, ci în toate domeniile e la fel. Curajul este taina finală, învinge acel care este dispus să moară. Partida despre care se ştie şi se vede că nu e gata să înfrunte moartea este, de la început şi în mod sigur, ca şi învinsă. Istoria este a celor ce au ştiut să moară ori să nu le fie teamă — fizic — de perspectiva ei. (Cred ca acesta-i adevăratul înţeles al zicalei — asiatice mai ales — că moartea e uşa vieţii.)
Gherla, martie 1964
În legătură cu problemele ecumenismului, aflu că una din cele mai însemnate în ruptura dintre catolicism şi ortodoxie — a lui filioque — nu constituie pentru marele teolog ortodox Sergiu Bulgacov un temei dog¬matic. Nu există vreo dogmă asupra relaţiei dintre Duhul Sfânt şi Fiu şi prin urmare opiniile asupra acestui punct nu constituie erezii, ci sunt doar ipoteze teologice transformate în erezii de mentalitatea prea bănuitoare de schisme încuibată în biserici.
1937, Paris
Manole despre trei fenomene ale timpului: invazia verticală a bar¬barilor (expresia e a lui Rathenau), domnia proştilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceştia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit — pur şi simplu, în sensul cel mai categoric — proştii şi inculţii la putere şi în ciuda tuturor legilor economice şi tuturor regulilor politice fac prostii, ca nişte ignoranţi ce se află.
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Nu-şi fac datoria. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi.
1937, Paris
În vizită la Ernest Seillière, care de curând a scris referindu-se la Jules Lemaître: „Nu-l voi urma nicicând; devenit antiliberal odată cu vârsta, aprobă critica severă a doctrinarilor care, zice, îl irită cu vorbe mari ca dreptatea, ordinea, civilizaţia. Cuvintele acestea eu unul le so¬cotesc foarte nobile, deoarece includ speranţe; nu devin periculoase decât dacă aceste speranţe ajung excesive şi nerăbdătoare. Nu trebuiesc osândiţi decât cei care abuzează de ele pentru a masca naturismul lor funciar şi a pregăti în realitate nedreptatea, dezordinea şi retrogradul.”
Fără de cuvintele acestea mari vor pieri toate, şi cele mici.
Aşa e dom’le, se bucură Manole, care-l citează pe Prosper Merimée („Îmi plăceţi, doamnă, pentru că sunteţi aspră, nimic nu urăsc mai mult decât oamenii care iau totul cu binişorul”) şi priveşte încruntat Parisul. Libertatea nu înseamnă indulgenţă pentru criminali şi derbedei. Liberta¬tea, el ar apăra-o ca în secolul al XIX-lea, cu energie, politică de mână forte şi-n sunet de fanfară.
— Sunt vitalişti şi necredincioşi care spun că-L privesc cu simpatie pe Hristos, dar resping creştinismul ca fiind întemeiat pe oribila idee de morală.
Nu putem despărţi pe Hristos de creştinism, nu putem da deoparte lumina — una cu Domnul.
Orişice religie care propune ca obiecte ale cultului forţele nopţii şi străfundurile inconştientului ajunge neapărat la sfinţirea cruzimii sau a mlaştinei.
Julien Benda: „Se gândeşte la alde Gide, alde Valery. Au pierdut discernământul copleşiţi de idei, copleşiţi de învăţătură… N-au avut destulă moralitate spre a purta povara culturii.”
Oameni ca aceştia trăiesc în iluzii şi printre extreme. Sau văd omul nespus de rău sau cred că există fiinţe pentru care înalta virtute e starea naturală. De fapt chiar pentru cei mai buni virtutea presupune voinţă şi efort. Adevărul este că dintre obligaţiile civilizaţiei nici una nu e plăcută şi nu vine de la sine. Dulce e trândăveala, nu munca. Toate gesturile vieţii zilnice, începând cu întreţinerea curăţeniei corpului, conţin strădanie. Pravila e grea şi pentru călugări. E îndoielnic că sinceritatea — dacă ar fi înălţată la rang de regulă unică absolută — ar dezvălui peisaje grandioase: mai curând mici urâţenii.
Gide: morala îl plictiseşte, e bună numai pentru fiinţele dornice de repaus. De unde! Morala nu e statică, presupune progresul constant, morala nu e nici uşoară, nici plictisitoare. Henri Massis: răul e banal, dezordinea e banală, excepţionale sunt lucrurile bune, însuşirile alese.
Renunţarea şi lenea sunt monotone. Efortul e creator de noutăţi intere¬sante. Ştim mereu dinainte cum vor reacţiona fariseii, imprevizibil e Hristos.
Dacă e vorba de anost, zice Suares, apoi obscenitatea e monotonă, rituală, răul sau viciul sunt mereu aceleaşi, de o uscăciune apăsătoare. În general vorbind, defectele sunt uniforme. Searbăd prin lipsă de inventi¬vitate e viciul.
Pentru a ieşi din încurcătură, plictisiţii de creştinism şi de idealul binelui recurg în cele din urmă la manicheism, rezolvă totul înlocuind etichetele. Procedând astfel, cad sub proorocirea lui Isaia (5, 20): „Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţă în loc de amărăciune.”
Se pare că acum se ştie că nici natura nu e indiferentă; cunoaşte direcţii preferenţiale; cu atât mai mult viaţa spirituală unde realitatea cedează pasul, neîncetat, sensului.
— Seillière: nu optimism psihologic (omul e bun aşa cum e) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) — cum vor naturiştii — ci pesimism psihologic (omul nu e bun) şi optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală şi religie).
— Dreptatea lui Dumnezeu, oamenii nu o ştiu — şi nici n-o pot şti. Le este accesibilă, aici, numai cea omenească.
Şi nici nu se cuvine să pretindă a crede că pot sesiza dreptatea divină, consecinţa ineluctabilă a pretenţiei acesteia nesăbuite fiind întot¬deauna catastrofică.
Se cuvine însă ca ei să aplice, să se străduiască să aplice neîn¬cetat dreptatea omenească — ştiind bine că ea nu este tot una cu dreptatea divină. În acest sens cred că trebuie înţeles şi Montaigne: Il faut sobrement se mesler de juger des ordonnances divines.92 (Formulare, desigur, echivocă, dar nu neapărat sceptică ori atee, ci ortodoxă: singurul drum ce ne este deschis e al dreptăţii omeneşti, pe acesta să mergem.)
— Orice salt dincolo de bine şi rău, orice ignorare a situaţiei noastre, dincoace de limita dintre omenesc şi divin, nu poate duce (Nietzsche, Stavroghin, Ivan Karamazov) decât la demenţă ori satanism.
1964
Una din primele griji, la Bucureşti, este să-i scriu lui Ionel Trăil. Cu adevărat pot spune că mi-e „un prieten de când lumea”.
Cu patru-cinci ani mai mic ca mine, îl ţin minte, copil bucălat, sosit într-o bună zi de-a dreptul de la Paris în casa din strada Armenească. Nea Iancu — taică-său —, băiat de ţăran din Mehedinţi, fusese coleg cu tata la liceul din Brăila şi rămăseseră ca fraţii (al treilea era doctorul Butoianu). După ce învăţase ca bursier la Brăila, Ion Trăil, studiase — strălucit — la Fontainebleau şi Liège şi ajunsese ataşat militar al României la Paris, unde se căsătorise cu o franţuzoaică de mare frumuseţe, pari¬ziană de origine bretonă. Tante Alice reprezenta ceva rar: o bretonă necredincioasă. Nu-i suferea pe popi şi spunea că o apucă groaza văzând „sutanele negre”‘. Dar la ea gentileţea şi fineţea funcţionau — aş spune mai bine: clocoteau — la un nivel de intensitate atât de neasemuit, încât trecea prin viaţă înconjurată de un nimb de farmec, dulceaţă, bunătate, drăgălăşenie şi altruism, cum numai la marii sfinţi şi la unii pustnici se întâmplă a fi. Era înzestrată de Dumnezeul în care nu credea pe căile obişnuite, dar de care se apropia pe căi de bună seamă necunoscute nouă, şi în darul facerii de miracole. Cu zâmbetul ei care topea orice gheaţă, orice supărare, orice icnire de răutate şi înverşunare, ştia să împace vrăjbile, să aline durerile, să trezească nădejdi. Era mereu gata, la orice oră din zi şi din noapte, pe ploaie, pe vânt, pe viscol sau în toiul lui Cuptor, să sară din pat, să iasă din casă, să alerge la capătul pămân-tului pentru a se duce să dea ajutor, să scoată pe cineva dintr-o încurcă¬tură sau o belea sau pur şi simplu pentru a face un serviciu ori un drum, pe scurt pentru a fi de folos. Nu ezita, la nevoie, să spună o minciună, ba şi mai multe, să cerşească, să insiste, să intre pe fereastră după ce fusese poftită să iasă pe uşă, să se umilească (după criteriile omului obişnuit, căci pentru ea cuvântul de umilire spre binele altuia, ca şi cel de oboseală, era inexistent), să ia asupră-şi vini străine dacă de aici atârna liniştea celui ce făcuse apel la ea. Femeia aceasta, pe cât era de bună era şi de inteligentă, de spirituală, de plină de cele mai rafinate însuşiri ale graţiei. Izbitor de frumoasă şi de elegantă, îmbina chipul reginei cu sufletul sfântei într-un anonimat pe care dezvăluindu-l nu pridideai a te uimi, a nu-ţi veni să crezi, a fi biruit de admiraţie.
De simpatia fiinţei acesteia rarisime am avut norocul de a mă bucura în tot timpul copilăriei şi tinereţii mele. N-a încetat de a-şi dovedi prietenia — mereu nemărginită, căci altfel nu o putea concepe — şi părinţilor mei şi mie. Pe cine nu fermeca? Până şi pe nea Iancu. Olteanul acesta este şi a fost de o cinste pe care i-ar fi putut-o invidia zece canonici ardeleni; de o putere de muncă formidabilă; impecabil şi ireproşabil în serviciu; extrem de cult (sfărâmând legenda potrivit căreia ofiţerii sunt prin definiţie agramaţi, după cum Arthur Schnitzler în nuvelele şi piesele lui a dovedit că nu sunt necesarmente proşti şi răi); dar şi ursuz, necruţător cu greşelile, strâns la pungă şi drastic cu sine şi cu alţii, nezăbavnic la mânie. Singură tante Alice se pricepea, folosind o abilitate mai degrabă întru totul îngerească decât demonică, să dărâme etanşa barieră a severităţii şi nu odată scăpa de necaz un inferior sau un elev de şcoală militară care nu salutase îndeajuns de reglementar.
Zilele rebeliunii le-am petrecut în casa generalului Trăil, în camera lui Ionel (plecat în provincie), sub portretul Căpitanului (căci Ionel de¬venise legionar). Generalul era ostil simpatiilor politice ale fiului său — şi cât am stat la ei în zilele acelea de ianuarie i-am putut citi pe faţă durerea în clipele când soarta părea să-i favorizeze pe legionari şi uşurarea când biruinţa a rămas de partea cealaltă. (Dacă rebeliunea reuşea, cred că nea Iancu ar fi avut de înfruntat ura portarului blocului — zavergiu pasionat — căruia prezenţa mea i s-a părut foarte suspectă. Şi noroc de portar, după aceea, că generalul era legalist şi că procedeele marchizului de Galiffet în mai 1871 îi inspirau oroarea.)
Dovada totalei sale prietenii, Ionel mi-a dat-o în vara anului 1946, când a venit să-mi propună să plecăm împreună din ţară. A stăruit zile în şir. Prilejul era extraordinar. O pereche de bătrâni evrei urma să treacă — având acte pentru ei şi fiul lor — din sat în sat, predaţi de o comunitate alteia, prin Transilvania şi Ungaria până la Viena. Fiul a murit câteva zile înainte de plecare şi bătrânii hotărâseră să ia cu ei un Român, de preferinţă un fost legionar. Ionel le fusese recomandat şi le-a cerut să mă ia şi pe mine şi apoi i-a convins să încercăm a ne strecura toţi patru. Deşteptul de mine am refuzat să plec.
Ionel însă a izbutit să ajungă teafăr şi nevătămat în Austria îm¬preună cu binefăcătorii săi, de care s-a despărţit cu lacrimi. La Paris unde, fiind născut acolo, i s-a dat cetăţenia franceză pe baza legii lui de Gaulle asupra dobândirii naţionalităţii, a lucrat mai întâi într-o librărie; pe urmă a intrat într-o comunitate călugărească ortodoxă de pe bulevardul Vaugirard. Revista pe care o scotea comunitatea — Vestnik ori Le Messager — mi-o trimitea şi, din când în când, îmi şi parvenea.
Să-i pot scrie lui Ionel că fac parte din obştea creştină ortodoxă şi că mi s-a deschis sufletul înţelegerii şi drăgostirii a tot ce e românesc este pentru mine o bucurie apropiată de a botezului.
Îi scriu, aşadar, cu întârziere însă. Îmi răspunde cu o ilustrată închisă în plic; reprezintă Învierea şi poartă cuvintele franţuzeşti En verité il est ressuscité! 93.
(Tante Alice murise la Ştefăneşti lângă Florica în 1956. Ducea o viaţă de ţărancă. Nea Iancu a trăit până la nouăzeci şi doi de ani şi a murit tot acolo, în căsuţa lor înconjurată de o grădină de zarzavaturi şi o sfoară de vie.)
— Suntem cu totul lipsiţi de simţul misterului în acest veac al XX-lea în care numărul amatorilor de romane poliţiste — dintre care cel dintâi sunt eu — este atât de mare. Îi iubim pe Edgar Poe, pe Conan-Doyle şi pe Edgar Wallace, ne pasionează aventurile impecabilului lord Peter Wimsey, ale mustăciosului Hercule Poirot, ale spilcuitului Philo Vance, ale comisarilor Ellery Queen tatăl şi fiul, ale cinicului Sam Spade, ale discretului Mr. Fortune, ale banalului Maigret sau ale complicaţilor eroi ai lui Jolin Le Carre — şi nu adulmecăm misterul la tot pasul în jurul nostru.. Detectivul-preot (la fel de puţin insolit ca şi preotul-muncitor de fabrică) al lui Chesterton, părintele Brown, ne atrage însă atenţia asupra omniprezenţei misterului, ce revine în fiecare din nuvelele de poliţism metafizic unde apare acest Father Brown.
Catehismul episcopilor catolici olandezi desprinde misterul în locurile cele mai neaşteptate. Soţii, spune catehismul, nici nu ştiu de ce taine adânci sunt înconjuraţi şi ce taine adânci exprimă când venind acasă de la lucru el îi spune ei: ce frumoasă eşti în seara asta, ori ea îi spunea lui: te aşteptam, dragul meu, ai întârziat.
Gherla, 1964
Când le vine un om nou în secţie şi nu se întâmplă să aibă cine ştie ce treabă de-a lor, gardienilor le face mare şi deosebită plăcere să-i pună cât mai numeroase întrebări, cu toate că de cele mai multe ori cunosc din fişă răspunsurile. Dar e o distracţie care ţine loc de taclale la cârciumă, e un mijloc de a omorî timpul, de înviorare (nici pentru ei totul nu-i veselie, îşi petrec şi ei o mare parte a vieţii între zidurile mohorâte şi-n puterea închisorii: unora atmosfera dramatică le gâdilă importanţa, pe alţii îi toropeşte) şi mai ales de a satisface mahalageasca propensiune către bârfă, vorbărie fără rost şi curiozitate. Singura adevărată mare plăcere a mahalalei: nu băutura, nu sexualitatea, nu banii, ci relaţia cu celălalt — de teama singurătăţii — sub întreitul ei aspect de văicăreală, clevetire şi ceartă.
Când sosesc la Zarcă, plutonierul — unul sever — mă ia în primire vădit bine dispus să converseze. Întrebările sunt cele obişnuite, le cunosc, îşi urmează cursul într-o ordine aproape invariabilă: cum îţi zice ţie, mă? câţi ani ai, mă? de unde vii? de unde eşti de felul tău? ce-ai fost tu în civilie? eşti însurat, mă? da copii ai? la cât eşti condamnat? ce-ai făcut?
La ultima întrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce spui, mă? Cum adică n-ai vrut? — Dau amănunte, dar cred că ştie despre mine mai mult decât îmi închipui eu, căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut-o pe grozavul? — N-am vrut să-mi trădez prietenii, dom’le major.
— Ce spui, mă? şi zii, n-ai vrut? — N-am vrut. — Şi nu te-a scuturat aşa niţel? — Ba m-a scuturat. — Şi n-ai spus, mă, ce trebuia? — Nu, domnule major. — Rău, mă, rău de tot, înseamă că eşti un ticălos.
Şi iară a face o pauza: mă, tu ai mâncat azi? — Am mâncat, dom’le major. — Şi zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării. — N-am vrut. — Păi asta e grav de tot, mă, ce, nu puteai spune adevărul? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mâncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mâncare de la regim şi vezi să fie plină.
1972
Vizită Anei. Vine de la spital unde a fost operată de rinichi. A suferit mult. E şi Floriana de faţă, cu ochii ei rotunzi şi codiţele ei care mereu răspândesc lumină, bunătate şi devotament.
Ana socoteşte că trei pericole ameninţă creştinismul occidental: raţionalismul, sentimentalismul şi moralismul.
Protestantismului mai ales îi dă târcoale moralismul. Catolicis¬mului, raţionalismul; iar sentimentalismul bântuie pe unde poate, pretutindeni.
Ortodoxia, fireşte, nu trece cu vederea nici raţiunea, nici sentimen¬tul şi nici morala. Pe toate trei se sprijină şi tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor aşează harul care le îmbină şi, îmbinându-le, le cumpăneşte nelăsând pe nici una să strice echilibrul.
Ortodoxia, de aceea, nu coboară la nivelul nici unei din cele trei adjuvante ale credinţei, ci se menţine la acel — integral şi inefabil — al sacrului. Harul e ordonator, armonizator şi cumpănitor.
— Prea Sfinţitul Alex. S., episcop unit:
O consecinţă a războiului nevăzut pe care-l ducem cu demonii este că singura persoană pe care suntem îndreptăţiţi s-o înşelăm e persoana noastră însăşi. În războiul al cărui câmp de luptă e lăuntrul nostru, orice viclenie e legitimă. De unde şi noţiunea de fraus pia care i-a scandalizat fără temei pe toţi protestanţii. Putem să ne şi amăgim făgăduind ispitei că o vom împlini săptămâna viitoare, luna viitoare, ducându-o cu zăhăre¬lul, cu vorba, cu preşul (eu rezum, înaltul prelat n-a folosit acest cuvânt) de la o dată la alta, ca bolnavul care pentru a dobândi răbdare îşi fixează termene până când va mai îndura să stea în pat sau ca prizonierul care la anchetă îşi dă şi el termene de rezistenţă de la o şedinţă de tortură la alta. În noi înşine, în luptă cu nevăzutele duhuri rele, avem dreptul să recurgem la ceea ce francezii au numit „vicleşuguri de Piei Roşii”.
Francezii au mai admis că en mariage trompe qui peut94. Pe tartorul şmecherilor, pe Aghiuţă, pe Sarsailă, pe Belzebut, pe Michiduţă, pe Împieliţat, pe Scaraoţchi — numele populare ale demonului o dovedeşte -suntem îndrituiţi să-l păcălim cum ne vine mai la îndemână.
Bucureşti, august 1964
Tata îmi spune că Gigi Tz. a telefonat mereu întrebând dacă am sosit. Îl chem şi mă pofteşte la el, în strada Udricani, la fratele lui, Mişu, unde stă de când s-a văzut liber în septembrie 63. Îl găsesc într-un studio improvizat, în mijlocul unor vrafuri de cărţi, mape, discuri, laviuri, desene, uleiuri şi pânze albe. Două autoportrete se impun prin frumuseţea şi puterea lor. Laviuri desăvârşite şi uleiuri pline de farmec şi de paradis românesc. S-ar zice că n-a încetat de a lucra în ultimii patrusprezece ani. Îi cer deîndată iertare pentru supărarea stupidă pe care i-am pricinuit-o cu mai bine de cincisprezece ani în urmă şi văd că m-a iertat în adevăr, pe de-a-ntregul. De prima oară îmi pune la pick-up Requiemul de război al lui Britten şi bucăţi de Messiaen, care mă înnebunesc.
Au izbutit să fie salvate multe dintre cărţile şi lucrările lui. În 1944, când a fost arestat pentru spionaj în favoarea englezilor, rămăseseră la mine o mulţime de caiete cu desene inspirate din textele mesajelor emise de radio Londra în programul Les Français parlent à la Français. Auzind de arestarea lui şi aşteptându-mă la o percheziţie, n-am vrut să distrug caietele, dar pe vreo câteva pagini unde apărea, caricatural, Hitler am avut naivitatea să-i fac acestuia nişte mustăţi enorme!
Acum sunt mai cunoscător şi-mi vine a râde cu multă compătimire de procedeul meu. Şi Gigi şi eu ne aflăm mult înţelepţiţi, vindecaţi de susceptibilităţi şi ne mirăm de supărările noastre de altădată ca de lucruri ireale. A trecut şi el printr-o convertire: are la gât un lanţ cu o cruciuliţă şi-mi mărturiseşte dragostea, încrederea şi recunoştinţa ce poartă Mântuitorului.
1954
La cursurile Facultăţii de Drept, Iulia Ionescu era mereu prezentă în banca doua din dreapta catedrei, obţinea notele cele mai mari şi învăţa ca o elevă model. Cuminte, serioasă, îmbrăcată modest, cu părul strâns în „telefoane” peste urechi, era şi o colegă perfectă. Dar cu toată admiraţia, respectul şi afecţiunea ce i-am purtat (eu stăteam în banca întâi în stânga catedrei) şi-i port, recunosc că am deosebită slăbiciune de sora ei mai mare, colegă şi ea cu noi, mult mai puţin harnică şi conştiincioasă — Gabriella -, aparţinând genului femeii elegante şi mondene, care întâlnindu-se cu Ella N., atunci când Iulia s-a întrebat ce-oi fi devenit eu şi emitea presupunerea că sunt comunist şi ocup un post mare, a izbucnit: el! niciodată, sunt sigură că nu!
Gabriella venea rar pe la cursuri, nici nu ştiam că luase aminte la mine. Să perceapă intuiţia ori privirea aruncată în fugă mai desluşit decât atenţia binevoitoare uzată de frecuşul zilnic? Sau poate că mărinimia -neţinând seamă de logică — nimereşte mai exact?
— Creştinismul nu se confundă cu prostia, prostia e un păcat:
Sf. Bernard din Claievaux (citat de Daniel-Rops): „Nu se cuvine ca mireasa Cuvântului să fie stupidă.”
— Model de prietenie şi de purtare frăţească e Mallarmé în relaţiile lui cu Verlaine.
Verlaine e mereu în suferinţă ori se bagă în toate belelele.
Mallarmé, în apartamentul lui din rue de Rome, e senin, familist, calm şi harnic: viaţa lui de poet (ermetic) se desfăşoară într-un cadru de impecabilă cuminţenie burgheză.
De fiecare dată, la fiecare ghinion şi supărare, Verlaine i se adre¬sează lui Mallarmé. Care-i gata oricând să-i vină în ajutor.
Nici un reproş, nici un cuvinţel moralizator, nici un sfat. Serviabilitatea nu oboseşte, nu cercetează, nu se îngâmfă, nu-şi caută scuze. Ca un robinet pe care-l deschizi, de care te foloseşti, d-aia e făcut. O dată, de două ori, de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte.
Bani, intervenţii, sprijin, drumuri, scrisori de recomandare, orice.
O dată nu se plânge, o dată nu refuză, nu se eschivează. Bunătatea funcţionează ca un aparat, obiectiv, ca şi cum ar fi nu o facultate din domeniul condiţional, ci însuşirea indicativă a unui existent. Bunăvoinţa devenită instinct, reacţie automată, funcţiune socială.
BUGHI MAMBO RAG
… Cea mai bună dovadă că era bolnav de arghirofilie în cel mai înalt grad şi că n-a fost decât un pungaş venit în ţară numai ca să lege măgarul de gard şi să plece înapoi la barurile de noapte, la tripourile şi la vilele somptuoase din Apus e că în septembrie, când generalii Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu i-au oferit să-i salveze tronul şi să ia situaţia în mână, s-a derobat. Gheorghe Mihail şi Paul Teodorescu aveau cele mai serioase şanse. Pe el însă tronul nu-l mai interesa. Îşi atinsese scopul. Nu mai voia decât un tren, repede de tot şi s-o întindă cu Lupeasca spre mult iubitele lui baruri, idealul a zeci de ani de glorioasă domnie, vorba lui Teofil Sidoravici…
— Nu, domnule!
Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scârbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări.
(Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare).
— Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: ,,din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă până seara: fiecare apărându-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dând vina numai pe ceilalţi, recunoscându-şi dreptatea numai sieşi, blestemându-şi nu numai potrivnicii, ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom’le! un’te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.
Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.
Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun¬derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mândră, dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urâtele tale gânduri, dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris¬tocratic celui mai subţire.
(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).
— În camerele din închisori — pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată — am înţeles cât de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.
N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.
Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.
Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură
către iubirea de aproapele — şi îndurarea prezenţei lui.

Anunțuri
 
2 comentarii

Scris de pe 27 Octombrie 2007 în Jurnalul fericirii

 

2 răspunsuri la „1970 -> 1954

  1. blogideologic

    20 Aprilie 2008 at 07:38

    Despre academicianul Alexandru Duţu în „Jurnalul fericirii” ţinut de Nicolae Steinhardt/
    Accentul exagerat pus la noi pe ‘Şcoala de la Păltiniş’, ceea ce înseamnă de obicei triada „Pleşu, Liiceanu, Noica”, a obliterat din cultura română influenţa lui Alexandru Duţu, cărturar la fel de important ca şi Constantin Noica. Îmi place cum întreabă: ‘Ce-i „mentalitatea”?, şi explică: “Un succedaneu popular pentru Weltanschauung”. Splendidă zicere, nu-i aşa ? Comuniştii români realizează importanţa educaţiei şi revenirea la modelul cultural francez promovat cu mare acurateţe de intelectuali din Partidul Comunist Francez. Alexandru Duţu a sprijinit revenirea la modelul cultural francez în educaţie. Comuniştii francezi aveau formulat „planul Langevin-Wallon”, a cărui esenţă o redă fraza : „Spiritul copilului este un rug ce trebuie aprins, nu un vas care urmează să fie umplut.”- „L’enfant est un feu à allumer, pas un vase à remplir”. Citatul este din François Rabelais, şi prin expresia „un feu à allumer” înţelegem “cuvintele ce le rosteşte copilul însufleţit de gramatica naturală ”. Într-o emisiune de televiziune, un inimos istoric român se arăta indignat pentru faptul că, la facultatea militară unde învăţase, profesorii veniţi de la Universitatea din Bucureşti îl obligau să înveţe „psihologia copilului mic”! Din moment ce etologul Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel, extrăgea concluzii asupra comportării oamenilor în războaie din studiul comportării bobocilor de gâscă sălbatică, nu văd de ce ar fi inutilă studierea „psihologiei copilului mic” de către un viitor ofiţer. Charles de Gaulle scria că în lupta efectivă contează extraordinar de mult felul în care combatantul selectează prompt acţiunile, atunci când orice sursă de ordin cazon superior a fost pierdută. Acest ‘modus operandi’ al alegerilor personale în diverse situaţii din ambianţă se formează încă la vârsta copilăriei, rămânând stabil toată viaţa. Din cauza aceasta este importantă studierea ‘Psihologiei copilului’ pentru un viitor ofiţer. Nu cunoşteam în mod concret până la mărturia acelui istoric român, –deşi, cumva, bănuiam–, cât de mult respectau profesorii de la Universitatea din Bucureşti textele lui Henri Wallon despre „psihologia copilului mic” traduse de academicianul Alexandru Duţu. Găsim numele acestui mare intelectual român, însărcinat de comuniştii naţionalişti cu traducerea pedagogiei lui Wallon, pe o pagină din „Jurnalul fericirii” ţinut de Nicolae Steinhardt : „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă adresez (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt capăt al firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3. Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu], Todiraşcu [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.”
    Personalitatea academicianului Alexandru Duţu influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’.
    În lucrarea sa din 1982, “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucureşti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: « … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964. ».

    Henri Wallon disocia şi valoriza din Inconştient sursele de armonie pentru individul uman:
    „Ritmurile scandează activitatea noastră psihică, marchează momentul propice unei diversiuni fortuite, unei asociaţii oportune, unui ocol necesar, unei schimbări a punctului de vedere, unei abordări noi a obiectului de către spirit… Ritmurile diferă de la un individ la altul. Ele diferă de asemenea cu vîrsta.” Adolescentului numai paşii de dans în ritmurile nectice ale cauzalităţii pe un pavaj al discursului îi dezvăluie realitatea. Dar „Copilul are alte ritmuri decât adultul. El este de asemenea mult mai supus acestor ritmuri. Ritmurile sunt una dintre cauzele ce îl sustrag acţiunii obiectului, favorizând distracţiile sale. În activitatea sa, influenţele succesive au predominanţă asupra scopurilor….În oricare moment, activitatea senzorială sau mentală trebuie să realizeze echilibrul între incitaţiile organice interne, şi cele exterioare, obiective.” Psihologia „senzualistă” a lui Henri Wallon constituia, pentru comuniştii naţionalişti români, o alternativă palatabilă şi convenientă atât la psihanaliza occidentală, cât şi la psihologia hedonică pe care se bazează logica „agentului raţional” din economia de piaţă liberă.

    Pe toată perioada traducerii cărţii de psihologie senzualistă a lui Henri Wallon, viitorul academician Alexandru Duţu a păstrat legătura spirituală cu Nicolae Steinhardt şi părintele Ilie Cleopa (1912-1998). Cartea tradusă de Alexandru Duţu trebuie citită şi recitită de toţi psihologii români, fără această lectură formatoare, “alinierea rapidă la trendul internaţional” nu este decât altă formă de alienare.

    Titus Filipas

     
  2. blogideologic

    22 Aprilie 2008 at 09:11

    “— Şi zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării. — N-am vrut. — Păi asta e grav de tot, mă, ce, nu puteai spune adevărul? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mâncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mâncare de la regim şi vezi să fie plină.”
    Câtă psihologie incorporează aici Nicolae Steinhardt! Cunoaştere psihologică pe care o presupune prezentă şi la cititorul textului său.
    Titus Filipas

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: