din “Jurnalul fericirii”
Bucureşti, ianuarie 1958
La un colţ dau de Mihail Avramescu. E în civil, complet ras, fără pălărie, poartă o scurtă şi un pulover cu guler rulat. Pe faţa de culoare cenuşie i se citeşte amărăciunea: soţia a obţinut divorţul, nu mai are parohie, e sărac, descumpănit, compromis.
Cred că aşteaptă pe cineva, oricum mă reţine şi-mi spune că orice ar fi şi s-ar întâmpla, rămâne ortodox până la sfârşit. Apoi mă ia de braţ şi însoţindu-mă îmi face o profesiune de credinţă guenonistă. Îl întreb atunci de ce s-a botezat: Din igienă, îmi răspunde.
În situaţia-limită în care se află — părăsit şi blamat de toţi — e de o simplicitate absolută şi vorbeşte mai deschis ca oricând. Apropierea de acest om cu adevărat şi-n cel mai puternic înţeles nenorocit mă înfioară. Parcă nu găsesc mijlocul de a fi cât mai prietenos cu el. În faţa prăbuşirii spirituale, ca şi alături de patul cancerosului, ne pierdem în vorbe goale, stupide.
1970
Câtă dreptate are dr. Al-G. când spune că mai presus de orice trebuie să ne ferim de idealul perfecţiunii. (Fireşte, de al perfectării lumii, nu de al perfecţionării lăuntrice: acolo se cuvine să căutăm desăvârşirea şi sfinţenia.) Ucigaş fără simbrie de Eugen Ionescu: oraşul perfect şi splen¬did, numai marmură, flori şi soare, în care locuitorii stau pitiţi în casă, pe sub mobile. Sau New-York-ul, Los Angeles, Düsseldorf de astăzi, unde nimeni nu îndrăzneşte să iasă pe jos după înserare. Ori Eloizii şi Morlocii din Time Machine a lui Wells. Noaptea Morlocii îi smulg pe Eloizi din palate şi-i mănâncă. Huliganii metropolelor încă nu-şi mănâncă victimele, deocamdată le jefuiesc şi le omoară. Dar o să vină şi asta, mâncatul, am deplină încredere!
— Necredincioşii contemporani, când au cultură ştiinţifică, nu mai îndrăznesc să nege pur şi simplu pe Dumnezeu, ca aceia de altă dată. Ei înţeleg că probabilitatea existenţei unui creator al universului se impune şi de aceea preferă să se situeze mai degrabă pe poziţiile agnosticismului decât ale ateismului şi recurg la metafore tehnico-ştiinţifice. Astfel Arthur Koestler: „Dumnezeu nu răspunde. Dumnezeu şi-a scos telefonul din priză.”
(Rămâne de văzut: a) dacă-L şi sunăm; b) dacă ştim ce să cerem, căci dacă cerem lui Dumnezeu să ne rezolve problemele noastre de organizare lumească, apoi cu drept cuvânt ne putem aştepta să auzim „aţi greşit numărul”.)
— Devoţiunea mea particulară e Crucea.
Crucea este esenţa misiunii lui Hristos — a lui Mesia pe acest pământ.
La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pământul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică — luată-n derâdere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu mădularele în ptoză, vertical dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime.
Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârşita şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. Mai bine, dragă doctore Al-G., decât complicatul şi fastuosul Barabudur.
Ianuarie 1954
Din nou la Schitul Maicilor. Plecat târziu. Drumul acasă pe jos, prin nămeţi. Nici un tramvai, nici un autobuz. Oraşul ca pustiu. Impresie dezolantă de părăsire, de regres: câtă deosebire faţă de Bucureştii dinainte.
Simt că părintele Mihai nu înţelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori creştini; de ce nu face pasul hotărâtor?
De ce? mă întreb.
Din lene, fără-ndoială. Şi de frică: mi-e frică, doresc oare cu adevărat botezul sau e numai o pornire (sentimentală, cerebrală…)? Nu caut o compensare, o supapă, o portiţă, o bucurie nouă în searbăda tristeţe care mă înconjoară? (Un loc răcoros pe năduşita pernă de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranţă, aşadar. Şi dintr-un fel de ruşine, cum de¬monul îi mărturiseşte lui Ivan Karamazov: la Înviere ar fi voit să strige şi el de bucurie, să umple universul cu un uriaş hosana, dar s-a jenat, nu-i sta bine. Şi din motive mici, mici de tot, dar nu chiar mici: ce-or să zică rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de acord dacă i-aş fi cerut consimţământul, dar era prea cuminte şi timidă ca să fi luat, când mai trăia, iniţiativa. Şi Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a po¬vestit nu o dată anecdota cu negustorul ovrei a cărui prăvălie pe colţ purta emblema „La Jean”, pe când la celălalt colţ al străzii fiinţa maga¬zinul „La Iancu”. S-a botezat omul, românizându-şi numele, tot în acel de Iancu. Şi ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decât „Conu Iancu jidanu”. Şi-apoi rabinul G., alături de care am încercat zadarnic să-mi aflu un loc în sinagogă, rabinul G. ai cărui doi băieţi au fost ucişi sub ochii şi-n braţele lui în pădurea de la Jilava în timpul rebeliunii?
Şi după cum oamenii, pe măsură ce îmbătrânesc, decad şi duc o viaţă mai lipsită de sens şi bucurii, dar ţin mai mult la ea şi se agaţă cu încăpăţânare de vid, în timp ce tinerii plini de avânt sunt oricând gata să se jertfească, să se înroleze ca voluntari ori să se sinucidă, aşa şi eu trăiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca să găsesc în mine puterea săvârşirii unui act de curaj, de încredere, de speranţă şi de sfruntare. Spaţiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt dat afară, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute în sălile de aşteptare ale spitalelor m-au împotmolit într-un mâl de oboseală tâmpă. (De ce nu încerci să amesteci muşeţel cu tei şi sunătoare? De ce ţii un regim atât de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu încerci să te înscrii în partid şi tu? De ce n-ai plecat la vreme? De ce nu te-ai dat cu ei? De ce nu te adresezi procuraturii?…)
Sosesc acasă târziu de tot, frânt, iritat. Acasă: bucuriile colocaţiunii. În odaia de alături, zaiafet mare, cu ghitare, banjouri şi cântece de inimă albastră până-n zori.
1970
De când cu introducerea calculatoarelor în toate domeniile de acti¬vitate, trăim un fel de animism maşinist. După ce şi-a prelungit mâna cu ajutorul uneltei, apoi cu al maşinii, omul măreşte cu ajutorul maşinii electronice însăşi eficienţa minţii sale.
Dar asta nu poate duce la tăgada supremaţiei spiritului; şi nici la trecerea cu vederea a faptului că avem o conştiinţă. Omul percepe că percepe, ştie că ştie, îşi gândeşte gândirea.
Acestea toate le spun înşişi ciberneticienii, mai raţionali decât co¬mentatorii din afară.
Să nu ne facem că nu ştim; ştim prea bine că ştim; ştim prea bine că suntem fiinţe conştiente. N-ar fi nici serios şi nici corect (fair) să pretindem că nu realizăm complexitatea situaţiei noastre de fiinţe roase de remuşcări, obsedate de ideea dumnezeirii (tot argumentul sfântului Anselm rămâne cel mai puternic), nevoite să facă eforturi pentru a-şi dovedi că nu sunt decât materie. Iar dacă n-ar fi decât maşini, ce dovadă mai bună decât calculatoarele că au fost create de un programator cu veleităţi teleologice?
BUGHI MAMBO RAG
… i-am spus: domnule, sunt un oarecare, un nimeni, un ics, un igrec, dar dumneata care eşti contabil şef… Află că mecanizarea agriculturii au introdus-o la noi marii moşieri, încă înainte de primul război mon¬dial. Firmele McCormick şi Lanz îşi aveau încă de pe atunci reprezentanţele în ţară, şi nu degeaba… Al lui Rimbaud e rimbaldian, al lui Giraudoux e giralducian…
— Faţă de zeii antici, Dumnezeul monoteist pare înzestrat cu puteri limitate. Zeii făceau orice voiau, pe când despre Dumnezeu, Bossuet spune că nici El nu poate face nimic împotriva raţiunii. Şi mai cunoaştem că Dumnezeu nu poate face decât binele. Există oare limite ale puterii divine?
Teologii explică deosebind între a voi şi a putea: Dumnezeu poate orice, dar nu vrea orice, nu vrea răul, vrea numai binele, este binele.
Pascal (scrisoarea XIV din Provinciale) rezumă: „Dumnezeu, neavând nici o putere când e vorba de a face răul, e atotputernic pentru a face binele, pe când demonii n-au nici o putere pentru a face binele şi n-au putere decât pentru a face răul.”
— Dumnezeu nu vrea decât binele, nu face răul: de aici nu trebuie să ne poarte gândul spre uitarea altui adevăr, atotputernicia Sa. Duhul suflă unde vrea şi Dumnezeu e suveran în aprecieri şi alegeri: îl preferă pe vameş, o laudă pe desfrânată, cheamă pe cine n-ai crede.
Logica noastră, morala noastră, bunul nostru simţ nu fac cât o ceapă degerată în prezenţa suveranei şi neaşteptatei atotputernicii divine, care adeseori ne uimeşte, de nu ne şi scandalizează. Pentru că nu o putem înţelege.
Lucrul acesta se cuvine a fi înţeles: că nu o putem înţelege. Şi cu adevărul acesta trebuie să ne obişnuim: că trebuie să ne învăţăm a ne supune.
Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără de consimţământul nostru.
— Minunate şi pline de bun simţ sunt, în La pact du diable, sfa¬turile lui Denis de Rougemont pentru lupta pe care o ducem cu puterile răului.
Se cuvine să folosim numai forţa? Ori numai duhul?
Cuminte este să ne împotrivim diavolului cu ajutorul vicleniei şi subtilităţii, cu ajutorul ironiei şi inteligenţei şi totodată cu ajutorul tutu¬ror armelor credinţei, speranţei şi dragostei — a căror eficacitate el n-o cunoaşte.
Tot astfel tiranul trebuie atacat cu avioane, tancuri, propagandă masivă şi o disciplină de fier — şi totodată cu un nou ideal. Numai astfel pot evita oamenii de bine să fie anexaţi pe plan extern şi pe plan lăuntric.
Demonul simplificării vrea să ne împingă pe una din căi, deşi numai prin folosirea amândurora putem spera şi birui.
— De vreme ce facem parte ca mădulare din corpul mistic al Domnului Hristos,
de vreme ce, întotdeauna, duhul precumpăneşte litera, de vreme ce nici un text biblic nu poate fi interpretat desprins de conţinutul Scripturii întregi,
de vreme ce legea supremă e dragostea, de vreme ce trebuie să fim oameni, iar nu copii la minte, de vreme ce împărăţiile lumii acesteia nu sunt decât deşertăciune şi aparţin diavolului (Luca 4, 6), înseamnă că ori de câte ori dreptul natural intră în conflict cu legile şi regulamentele lumeşti şi mai ales când legile şi regulamen¬tele emană de la un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona ori de la slujitorii lui, când sfidează în mod vădit morala naturală, textul de la Romani 13, 1—2 trebuie aplicat cu înţelepciune şi măsură. El în orice caz nu poate voi a spune că suntem datori a executa orbeşte şi neghiobeşte ordine potrivnice bunului simţ şi poruncilor divine. Romani 13 nu poate acoperi laşitatea şi nu scuteşte de îndatorirea de a judeca şi cumpăni ce facem.
1970
Unde e vremea când Sartre scria (Situations II): „Scriitorul are nevoie de libertatea cititorilor” sau „Libertatea scrisului implică liberta¬tea cetăţeanului. Nu se poate scrie pentru sclavi. Să scrii înseamnă să voieşti într-un anume fel libertatea” sau încă: „Datoria omului de litere nu e numai să scrie, ci să ştie să tacă la nevoie”?
— Asupra apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul de¬finitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da deoparte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant ori morocănos ori agitat ori mahmur ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect de fidel ar fi virtuţii. E virtuos, dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kierkegaard (de sub a cărei obsesie nu pot ieşi): contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatalui e libertatea. Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ, la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti „dulce Iisuse”, toată sfera dulcelui îi este străină, inaccesibilă — şi uită că jugul Domnului e blând şi povara lui uşoară.
(Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: „Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate a şi păcătuit în inima sa.”)
Vezi şi Tartuffe, piesă antijansenistă.
— Sau dacă ne hrănim numai cu ceai şi iaurt (ca L.-F. Celine) şi totuşi inima ne este plină de otravă, apoi vai de ceaiul şi de iaurtul acela, că mai bine am consuma numai fleici în sânge (spre scandalul rabinilor) şi am bea vârtos (spre indignarea pastorilor) şi n-am avea parte — cum cred că au răii doldora de apă şi poame — cu cei ce dau zeciuială din izmă, strecoară ţânţarul, văd paiul din ochiul vecinului şi umblă îmbrăcaţi în caftane lungi.
August 1964
Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu Ne. locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei.
Pe seară, nu-l găsesc acasă. Aştept. Când vine, târziu, îmi pare şi mai slab decât la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu obrajii de tot scofâlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Răd.) îi dă aerul şi-i insuflă gesturile unui per¬sonaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cât îi sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curând ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Îi vine greu să creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvântul de recunoştinţă. În cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea — şi să mi-o spună — numai la Văratec în vara lui 71 când în prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul de Mărturisire ortodoxă şi românească — Chicago 1959 — al nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător”) şi înduioşarea lui e atât de adevărată, mirarea lui dispare atât de lin, ochii lui se uită la mine cu atâta blândeţe încât îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-l pot convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta, ca şi în boxă, sunt şi am fost nu numai pe deplin sincer, ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic.
Apoi, când plec şi mă conduce până la poartă, cerul înstelat şi căldura serii de august, trecând peste stângăciile şi exagerările noastre, ne învăluie cu mantia diafană a celei de-a treia virtuţi teologale, pe noi care am trecut dincolo de pragul celei de-a doua, cântată de Peguy.
Singur, mă întreb dacă voi reuşi să-i explic lui Dinu că de fapt îi datorez prilejul fără de care nu m-aş fi putut naşte a doua oară, din apă şi din duh.
1972
Primesc din Londra, trimisă de Gigi, poza altarului, nou, al catedra¬lei de la Coventry: un bloc făcut din pietre şi cărămizi aparente, acoperit cu o tablă de lemn de o simplitate absolută, de un dramatism biruitor. Un altar înălţat pe locuri unde au fost nenorociri şi suferinţe. Singura inscripţie de deasupra altarului: „Tată, iartă-ne.”
Au englezii defectele lor, dar şi când se decid să fie nobili! Oraşul Coventry, distrus de germani, îşi reface catedrala sub semnul asumării în mod egal de către toţi — atacanţi şi victime, învingători şi învinşi — a vinilor.
Pliantul care însoţeşte poza cuprinde două citate din Sfântul Apos¬tol Pavel. Unul din Epistola către Romani (3, 23): „Fiindcă toţi aţi păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” şi celălalt din Epistola către Efeseni (4, 32). „Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă în Hristos.”
Au ştiut să aleagă şi să îmbine laolaltă esenţele credinţei şi prac¬ticismul vieţii: convingerea că toţi suntem păcătoşi, fără osebire, toţi ne-am abătut şi netrebnici ne-am făcut şi că tot ce ne rămâne la îndemână este să ne îngăduim, să ne iertăm, să ne facem din bunăvoinţă lege nedezminţită. Celelalte soluţii sunt iluzorii.
Churchill în 1940:
Libertatea: „Eu am dreptate şi tu n-ai. Iar pentru dreptul tău de a nu avea dreptate, eu sunt gata să mor.”
Sinceritatea: „Nu vă pot oferi decât sânge, năduşală şi lacrimi.”
Politica: „În război: hotărârea. În caz de înfrângere: sfidarea. De biruinţă: mărinimia.”
— Nobleţe.
Marcel Jouhandeau: „Cea mai mare ticăloşie: să crezi că ţi se datorează ceva, să pretinzi ceva de la alţii, oricât de puţin ar fi.”
Simone de Beauvoir despre noţiunea de „aproapele nostru”: „Am cunoscut un copil care plângea deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta nu-i fratele meu. Dar dacă-l plâng nu mai îmi este străin. Hotărârea o iau lacrimile mele. Nimic nu-i hotărât dinainte. Când ucenicii l-au întrebat pe Hristos: cine e aproapele meu? Hristos n-a răspuns printr-o enumerare. A povestit parabola bunului Samarinean. Aproapele omului părăsit în drum a fost acela care 1-a acoperit şi i-a venit în ajutor; nu suntem aproapele nimănui, ni-l facem pe un altul aproapele nostru făcându-ne aproapele său printr-o faptă.”
— Căinţa adeseori nu-i altceva decât resentiment. Preotul de ţară al lui Balzac: „Căinţa dumitale nu-i decât simţământul provocat de o în¬frângere pe care ai suferit-o, ceea ce e groaznic, e deznădejdea Satanei şi era poate căinţa oamenilor dinainte de Iisus Hristos; dar căinţa noastră, a catolicilor, este înfiorarea unui suflet care se loveşte pe o cale greşită şi căruia, în lovitura aceasta, i s-a revelat Dumnezeu. Dumneata semeni cu Oreste, încearcă să devii Sf. Pavel.”
Creştinul nu-i supărat pe nimeni şi nu-i nemulţumit de nimic. Supărat şi nemulţumit e numai de şi pe sine.
— Se găsesc în cuvântările lui P. P. Carp formulări cu adevărat creştine:
„În politică greşelile se îndreaptă, nu se răzbună.” „Rău faceţi că vă legănaţi în strania şi periculoasa iluzie că mur¬dăria se poate spăla cu sânge.”
„Primul semn al unei stări înapoiate, sub punctul de vedere al culturii, este intoleranţa. Când cineva crede că numai el are dreptate, când cineva crede că în afară de concepţia creierilor săi nu mai este nimic alt în viaţa socială, acela este un om incult, care n-a avut încă putinţa de a-şi da seama cât de variate, cât de multiple sunt mani¬festările gândirii omeneşti.”
— Creştinismul nu poate să nu recunoască nenorocita condiţie a unor categorii de muncitori din secolul al XIX-lea.
Eroarea marxistă constă în a spune că, fiind sărac şi silit să-şi vândă forţa de muncă, muncitorul englez din veacul al XIX-lea nu era liber.
Liber era. Era însă nenorocit. Asta e altceva.
Se face o confuzie între libertate şi nenorocire. Şi ceea ce trebuie desfiinţat e nenorocirea, nu libertatea.
..Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce este mai mult decât acestea, de la cel rău este. ”
Mat. 5, 37
Extraordinar e cazul lui Brice Parain, care de la lingvistică ajunge la sfinţenie.
Studiile şi cercetările sale îndelungi l-au dus la concluzia realistă că la început a fost Cuvântul.
„Cuvântul «ceaşcă» nu există fiindcă există ceaşca. Pentru că mai întâi există cuvântul, există şi noţiunea de ceaşcă. Ba poate chiar că datorită cuvântului ceaşcă a venit pe lume ceaşca sub formă de obiect!”
Semiologic, fenomenologic, realist se constată prioritatea limbaju¬lui asupra lucrurilor.
Limbajul însă beneficiază de un monopol absolut. Căci nu putem stabili contacte cu ceilalţi, nu putem ieşi din izolare decât prin limbaj, care-i singura noastră punte spre a trece de la singurătate la comunicare, la Celălalt, la colectivitate şi civilizaţie.
Apoi Parain se avântă mai departe, raţional şi neînfricat:
„Singurul mijloc de a vorbi corect, pe de-a-ntregul, este, la urma urmei, de a trăi corect. Aşa şi cred. Când spun a trăi corect mă gândesc la a face cât mai puţin rău cu putinţă, a minţi cât mai puţin cu putinţă, a merge până la capătul făgăduinţelor noastre, a fi — ce mai la deal la vale — niţeluş sfinţi.
Limbajul cinstit, limbajul acela care ne liberează de limbaj, e un soi de sfinţenie.”
1969
…Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în iadul în care te duci nu se află nici fapte, nici punere la cale.”
Eccles. 9. 10
Verbele a face şi a fi.
În L’Être et le Néant Sartre consacră un strălucit capitol verbelor a fi, a avea şi a face; plin de observaţii interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit în 1945.)
Să mă opresc, ca la Cluj în ziua liberării, numai la a face şi a fi, accentuând latura — aş zice — eshatologică. Să repet, să completez.
Viaţa este hotărâtor legată de verbul a face: trăirea noastră pe acest pământ, trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face. Moartea (ori stările prevestitoare şi asemănătoare ei) stau sub semnul lui a fi. (Moartea însăşi ar putea fi definită ca trecerea în starea lui a fi, un a fi absolut, purificat de orice contingenţă.)
Starea lui a fi se prezintă aici — măcar că nu atinge absoluta puritate de dincolo — ca deosebit de grea şi primejdioasă. (Ceea ce ne îngăduie a bănui cât de grea şi de primejdioasă se va putea prezenta dincolo.)
Când fiinţa omenească e redusă la a fi o conştiinţă singuratică, aflată în comunicare doar cu ea însăşi şi silită să parcurgă scurgerea timpului clipă de clipă numai cu forţe proprii, ea nu mai are de unde solicita şi primi distracţii, distrageri, alibiuri, portiţe de scăpare, materie primă. Ea stă, iremediabil şi inexorabil, faţă-n faţă, rost către rost (în sensul lui Dinu Noica) numai cu sine.
Şi când e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumeşti a lui a face îi mai rămâne. Acum, în imponderabila „fiinţosferă”, singurul punct de sprijin şi orientare e centrul de gravitate al trecutei şi definitiv în¬cheiatei „faciosfere”. Orice „facere” e prin definiţie imposibilă. Soldul s-a calculat, s-au tras liniile, s-au pus sigiliile.
Iată de ce este bine să ne îngrijim de sanie şi de căciulă vara şi să cugetăm cât mai suntem în faciosferă la ce se va întâmpla în faza ine¬vitabilă a lui a fi.
Pe veşnicul a fi noi ni-l clădim singuri, iar veşnicia aceasta — rai ori iad — e funcţie variabilă de ceea ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi, clipă de clipă, acţiune după acţiune, gest după gest, fiandu-l îşi pregăteşte permanentul esse.
Iadul şi raiul pot aşadar fi considerate ca stări de fiinţare pură; conştiinţa (sau sufletul, sau eul sau duhul sau cum i s-ar spune) se află acum însingurată şi neajutorată de nimeni şi de nicăieri, faţă cu veşnicia, cocoţată pe maldărul de făptuiri săvârşite în faza lui a face.
Dincolo — oricât am jindui (e sensul parabolei dreptului Lazăr şi al bogatului nemilostiv) — nu mai putem face nimic niciodată (nevermore zice Poe): verbul a face piere, e ca şi cum nici n-ar fi fost vreodată. Rămâne însă, în toată groaznica lui plinătate şi semnificaţie, verbul a fi — el şi nimic altceva.
Atunci să te văd, omule! Atunci când ai rămas doar cu fiinţa ta, orice devenire fiind exclusă, tel qu’en toi meme l’éternité te change…95 Fără prieteni, fără televizor, fără zgomotul vecinilor… Atunci se va vedea şi ce ţi-ai clădit, pe care ţi le-ai ales: oile sau caprele.
Cam sentenţios, dar împrejurărilor excepţionale ce mi-au dat prile¬jul de a cunoaşte plinătatea verbului a fi le datorez această înţelegere şi poate şi dreptul — de nu datoria — de a spune sentenţios ce ştiu.
Dacă aici, în celula de închisoare în care te nimereşti singur, timpul e atât de greu de îndurat, dacă aici „a fi” se poate suprapune chinului, cu atât mai înfiorătoare trebuie să ne pară fiinţarea veşnică, absolut pură, dezbărată de orice îndulcire şi devenind — prin simplul fapt al existenţei ei — din ce în ce (cu toate că scapă de sub devenire) mai apăsătoare.
Verbele a face şi a fi sunt deopotrivă de gingaşe: unul prin evanescenţa lui, celălalt prin veşnicia lui. Goethe arăta cât de greu este a face. Dar greutatea sa păleşte în faţa lui a fi când acesta îi urmează. Fericiţi cei ce pot întâmpina pe a fi şi pot intra în împărăţia lui mulţumiţi fiind de felul în care şi-au încheiat relaţiile cu a face.
— Mauriac despre libertate: nimic nu poate întrece libertatea copii¬lor lui Dumnezeu. Numai ea dă preţ soartei unui om. Pe ea trebuie s-o păstrăm în viaţa noastră, în a naţiei, în a bisericii. Pe ea s-o restituim celor ce i-au uitat gustul.
Sarea pământului.
Je puis toujours pleuret:96
— Darul lacrimilor.
Această supremă binefacere făcută credincioşilor săi de Domnul, această singură cale pentru ieşirea din impasul menţionat la Matei 9, 24, este cunoscută, recunoscută şi mărită de un spirit sceptic şi atât de stăpânit de pudoare ca al lui Valery. Discipolul lui Mallarmé (cel care spunea: în poezie nu plâng — după cum nici nu-mi şterg nasul), nu ezită să scrie: „Pot plânge oricând, şi, poet ce mă aflu, am băgat de seamă că nu există gândire care, urmărită până cât mai aproape de suflet, să nu ducă la ţărmurile lipsite de cuvinte, ţărmurile acelea mute unde mai rămân doar mila, tandreţea şi un soi de amărăciune pe care ni-l dă amestecul de etern, de întâmplător şi de vremelnic: ursita noastră.
Aprilie 1968
Părintele Benedict Ghiuş, însoţit de Floriana, vine cu Sfintele Taine, înainte de Paşti, să mă împărtăşească la spitalul Pantelimon. Mă spovedeşte acoperindu-mi capul cu patrafirul. Senzaţia de mai adâncă reculegere decât în uşa altarului, la Schitul Dărvari. Cei doi colegi de cameră ne-au lăsat singuri. Floriana stă de pază pe coridor, în faţa uşii. Sunt în pat, în ghips până peste coşul pieptului. Parcă aş fi în închisoare, la fel de neputincios, de prefăcut în obiect, de aflător la cheremul celor ce dispun de mine — şi tocmai de aceea de necrezut de liber, de avântat, de fericit. Scăpat de trupul acela de moarte? de răspundere? de osânda alegerii dintre bine şi rău?
Oricum, degajat, „desprins” şi zburând — cu gândul. Parcă numai eroii lui Jack London sunt călători printre stele?
După împărtăşanie beau tot vinul rămas în pahar. Părintele Bene¬dict surâde. Numai dacă vom deveni asemenea copiilor.
— Înţelepciunea popoarelor de mult a înţeles că între prostie şi credinţă e o prăpastie.
Proverbul german: Dumnezeu ajută pe marinar la vreme de furtună, dar timonierul trebuie să fie la cârmă; proverbul englez: Dumnezeu dă mâini, dar nu construieşte poduri; proverbul danez: Dumnezeu hrăneşte păsările care dau din aripi; proverbul ceh: cel căruia Dumnezeu i-a descoperit locul unde se află o comoară trebuie s-o scoată singur din locul acela; proverbul basc: Bunul Dumnezeu e bun, dar nu-i prost. Ioana d’Arc: să trudim, Dumnezeu va trudi.
— Dacă ni se cere imposibilul şi să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem şi minuni, la rândul nostru: să prefacem apa de rând în vin ales; sărăcia pământului în belşug; scaieţii, ciulinii şi pălămida în roade şi trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioşie; nepăsarea în bunătate samarineană; făţărnicia şi legalismul în dragoste şi flacără; cârciuma în castel şi bordeiul în salon. Prin purtările şi prin strădaniile noastre. Minunile acestea ne sunt accesibile — ne sunt predes¬tinate: prin puterea cuvintelor şi a faptelor lumea aceasta poate îmbrăca alte culori şi, în aşteptare, trece în alte tonalităţi.
Noiembrie 1948
Epurat din barou, găsesc o slujbă la recent întemeiata Editură Agir. În fiecare dimineaţă se citeşte în colectiv articolul de fond al ziarului „Scânteia”.
Organizaţia de partid, prin tânăra tovarăşă Lotti, doritoare de a promova oamenii simpli, o pofteşte pe femeia de serviciu să citească ea astăzi. Femeia se codeşte, ruşinată. Tovarăşa Lotti, mai cu binişorul, mai îmbrâncind-o, o aşează pe un scaun, îi pune ziarul în mână şi ia loc lângă dânsa. Îşi petrece braţul drept peste umerii cititoarei, urmărind textul o dată cu ea, în care timp surâde beatic şi ocrotitor. Poza e menită a înfăţişa, în stil concret şi duios, alianţa dintre intelectualitatea progresistă şi oamenii muncii, precum şi a dovedi armonioasa convieţuire cu naţionalităţile conlocuitoare.
În articol e vorba de ministrul francez Jules Moch şi cititoarea pronunţă „Moc”. Cu zâmbet şi mai ocrotitor, cu un gest deosebit de gingaş al mâinii stângi — gingaş şi depreciativ — şi cu o încreţire a frunţii, ce exprimă modestia şi, în fond, zădărnicia superiorităţii culturale, tovarăşa Lotti îndreaptă: „Moş”. (Partidul nu greşeşte, ştie tot.)
Atunci intervin şi arăt că pronunţarea corectă este „Moc”.
Tovarăşa Lotti nu cutează a mă contrazice, iar sala toată (sunt destul de mulţi angajaţi) freamătă de satisfacţie. Râsete, un murmur prin care se revarsă scârba refulată, o răsucire generală de-a-nşezutelea şi-un fel de foiala pe loc — însoţite de scurte suspine — manifestă bucuria tuturor. Tovarăşa Lotti arată foarte stingherită. Lectura continuă fără ca braţul ocrotitor al organizaţiei de partid să mai încolăcească gâtul oame¬nilor simpli; vraja s-a rupt, poza a ieşit voalată.
1969
De fiecare dată câte unul se ia drept Dumnezeu şi statorniceşte reguli nouă, de pe câte un munte înalt. Unul, sau câţiva. (Acum, situaţionaliştii, după marxişti: altă lume, alte axiome. Şi totul, fireşte, la modul absolut.) Şi de fiecare dată găsesc o turmă. Vitrinele sunt pri¬menite: alte mărfuri, alte odoare, alte garnituri. Şi câte un intelectual care cunoaşte bucuria inefabilă de a fi Profet. (Se înnoiesc — lesne de-nţeles — nu numai zorzoanele din vitrine, ci şi inventarul din pivniţă: se ascut alte cuţite, se ung alte pistoale, se şapirografiază alte manifeste.)
Părintele Nicolae Steinhardt 