Editura Humanitas
1. Neaşteptata dispariţie a lui Constantin Noica — eu îl credeam un zeu al spiritului nemuritor — a tulburat inima şi conştiinţa tuturor celor care l-au iubit şi care i-au admirat opera, modul său de a fi. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această fiinţă a Verbului românesc?
Într-un articol intitulat „Cît ştiu”, trimis revistei Steaua, am spus: „în afara părinţilor mei, e omul care mi-a influenţat cel mai mult viata. Mi-a deviat-o, datorită lui m-am născut a doua oară”.
Psalmul 22: „La loc cu păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sulletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii.”
2. Privindu-vă cu luciditate în oglinda adevărului, vă recunoaşteţi ideile pentru care aţi trăit, v-aţi jertfit şi jertfiţi viaţa?
Între viaţa mea, aşa cum am trăit-o şi ideile pe care le profesez astăzi, există, vai, un hău.
3. Vă rog să ne daţi o definiţie a poeziei de totdeauna.
E simplu, aplicăm definiţia dată de Mircea Eliade culturii: contactul permanent cu misterele.
4. Ce valori morale credeţi că mai păstrează satul românesc de azi?
Mai păstrează unele valori, deşi se prezintă şi el grav contaminat şi corupt.
Dovadă această declaraţie a unei bătrîne maramureşene, la Şurdeşti, lîngă biserică. E întrebată de un grup de vizitatori străini — prin tălmaci — cum trăieşte, dacă nu duce lipsă de cele necesare traiului. Răspunde venerabila săteancă aşa: cu ce cîştigăm, cu ce ni se dă, cu ce furăm, cu ce pică, ne descurcăm.
Teribil răspuns, care arată cît de jos am coborît, în cît de adînci straturi a pătruns spiritul şmecheresc.
5. Cum motivaţi, din perspectiva timpului, marea fugă a lui Lev Tolstoi de la Iasnaia Poliana?
Tolstoi n-a fugit de la Iasnaia Poliana spre alte locuri. A fugit de pe acest pămînt către cer.
6. Ce înţeles daţi acestui final din Jurnalul lui Andre Gide? „Propria-mi poziţie în cer, în raport cu soarele, nu trebuie să mă facă să găsesc aurora mai puţin frumoasă. „
Da, nimicnicia noastră personală, tristeţea noastră, decepţia, insuccesele, turpitudinea noastră nu se cade să ne orbească într-atîta, încît să obtureze vederea limpede a frumuseţilor lumii ori a neprihănirii. Măcar atîta!
7. E. M. Cioran este un stilist desăvîrşit. În ce măsură gîndirea lui orgolios aforistică reuşeşte să creeze, din viaţă şi din memoria culturii, noutatea reflecţiilor?
La Cioran forma e strălucitoare, inteligenţa e acută. Gîndurile sînt exacerbate, cele ale vechiului scepticism şi vechiului ateism (nu agnosticism). Vie şi puternică şi originală, la el, cred că rămîne opera românească, din tinereţe. Restul e prelucrare şi superbă înveşmîntare a unor vechi platitudini.
8. Teritoriile romanului francez vă sînt foarte bine cunoscute. Ce vă spune azi în sens axiologic opera lui Albert Camus?
Albert Camus este cel mai cinstit scriitor francez de la jumătatea secolului nostru. E lucid, cinstit şi curajos. Aidoma lui Panait Istrati. Nici pe el nu l-au îmbătat cu apă rece şi vorbe goale. Spre deosebire de sinistrul Romain Rolland, bătrîna canalie făţarnică, a spus tot ce avea de spus. Mă refer din nou la admirabila zicală românească: Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ţi spun eu. Camus a crezut numai ce însuşi a desluşit.
9. Biblia, Cartea Lumii, Cartea Cărţilor, rămîne o Mitologie cu ochii deschişi spre orizontul profeţilor ce va fi ea pentru secolul XXI?
Nu ştiu. Ştiu că o elevă particulară a mea, o fată de 18 ani, deşteaptă, fiica unor intelectuali, mi-a pus această întrebare: Biblia… Tot aud de Biblie. Ce e aia Biblie, nea Nicule?!
10. Cunosc cu adevărat umiliţii lui Dostoievski fericirea, iluminarea?
O cunoaşte Dostoievski, e de-ajuns. Autorul şi personajele sale se reprezintă reciproc, se pot substitui unul altora.
11. S-a vorbit, se vorbeşte încă de drama intimă, de marea suferinţă morală a lui Tudor Vianu. Cunoaşteţi rădăcinile acestei drame, adevărul ei din viaţa marelui profesor?
Nu cunosc. Presupun că provine din faptul că s-a pus — orbeşte, din vanitate — în slujba unei doctrine şi unui regim despre care să nu fi ştiut prea bine cît preţuia de fapt. Naivitate? „Naivitatea, zice Leon Daudet, are haz la copii, la tineri; celor maturi li se cuvine a fi înţelepţi şi lucizi, nu naivi.”
Erudiţia, vocaţia profesională şi un oarecare talent literar nu sînt paveze sigure împotriva unor ispite elementare.
12. Cu ce ochi, cu ce sentimente îmbrăţişaţi, întâmpinaţi iarna, acest cosmos alb sărutînd pămîntul, oamenii?
Prima zăpadă, iarna. Crăciunul, farmecul vieţii „burgheze” îmi aduc aminte de anii copilăriei şi tinereţii, de belşugul acelor vremi, de minunata pîine cea din belşug pentru toţi locuitorii ţării, de sărmana, binecuvîntata poezie a vieţii tihnite!
Sînt, aşadar, materialist, rob al pîntecelui, incapabil de jertfa, obsedat de „pîine”, de nimic altceva mai înalt? Aida de! Zice Berdiaev — şi rezolvă problema o dată pentru totdeauna problema pîinii este pentru mine o problemă materială; problerna pîinii pentru aproapele meu este o datorie spirituală!
13. Critica de azi vă satisface? Ce rol acordaţi talentului, ierarhiei de valori?
În general, da. Avem critici eminenţi: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Alexandru Paleologu, Valeriu Cristea, Al. Călinescu, Alexandru George, Lucian Raicu (păcat că ne-a părăsit), chiar şi Ov. Crohmălniceanu. Sînt un partizan ferm al ierarhiei valorilor. Talentul, desigur, e esenţial. Doi bani nu face în lipsa unei viziuni morale a lumii şi a lucrurilor, în lipsa unei perspective, a unor concepte integratoare.
14. Vă rog să interpretaţi acest fragment al lui Leopardi în raport cu moralitatea vieţii de azi: „Adevărul cu siguranţă nu este frumos; totuşi el alină, sau cel puţin solicită într-un fel oarecare sufletul, şi este în afară de orice îndoială că există o plăcere a adevărului şi a cunoaşterii lui şi că, ajungînd la el, omul simte totuşi o desfătare şi o mulţumire, oricît de urît, de cumplit şi de mizer ar fi acest adevăr. Cel mai rău lucru pe lume şi cea mai mare nefericire a omului este însă ca, lipsit de frumuseţe şi adevăr, să fie nevoit să trăiască, să convieţuiască cu ceea ce nu este nici frumos, nici adevărat Aceasta este soarta celui care trăieşte în oraşele mari, unde totul este minciună, dar o minciună care nu e frumoasă, ci, dimpotrivă, cît se poate de urîtă.” (Roma, 13 decembrie 1822)
Fraza e excelentă, definitivă, irecuzabilă. Adevărul poate da fiori, ca şi frumosul. Adevărul stă pe acelaşi plan emotiv şi euforic, ca şi binele, măreţia şi frumosul. Toate patru aparţin domeniului Emotivităţii Superioare.
15. Al. Paleologu vorbea odată de o sută de cărţi care ar forma o Bibliotecă ideală. Sînteţi bun să indicaţi cîteva nume de scriitori şi opere?
De, ştiu şi eu? E greu, să încerc: Thomas Mann (Muntele vrăjit), Proust, Dostoievski (Demonii, Fraţii Karamazov), Poe, Baudelaire, Sinclair Lewis, Alphonse Daudet, Mateiu, Galsworthy (Forsvte Saga), Heimito von Doderer, Camus, Eminescu, Mizerabilii, Jules Verne, Ferrero, Peguy, Soljeniţîn, Lesage, Nadejda Mandelştam, Eugen lonescu, Beckett…
16. Un fragment din poemul Vară de noiembrie de Lucian Blaga:
„Iubito,-mbogăţeşte-ţi cîntăreţul, mută-mi cu mina ta în suflet lacul, şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul, dumbrava, cerbii, trestia şi veacul. Cum stăm în faţa toamnei, muţi, sporeşte-mi inima c-o ardere, c-un gînd. Solar e tîlcul ce tu ştii oricînd atîtor lucruri să-mprumuţi.”
Care este „tîlcul” de care vorbeşte poetul?
Psalmistul cere viforului, apelor, gheţii, balaurilor să laude pe Dumnezeu, căci Dumnezeu e în toate. Cred că iubirea e aceea care „însufleţeşte”, căci întru ea Duhul (suflul) divin dă viaţă, putere şi sens tuturor lucrurilor. Fără de iubire totu-i pustiu, un pustiu structuralist.
17. Sînteţi convins că Sisif este noul Hristos al secolului XXI?’
Cîtuşi de puţin.
18. Aţi scris o carte despre Geo Bogza. Credeţi că e un mare scriitor?
Am scris-o (Lucian Raicu e singurul care a înţeles) ca un soi de minusculă „Căutare a timpului pierdut”, ca o încercare de înviere a Epocii tinereţelor mele. Cărticica (oribil tipărită) e un „Poem invectivă” al meu, o înfruntare a neo-mo-ralismului burghez, a noului val de stupiditate, conformism şi lozincărie. Bogza n-a îndrăznit să retipărească în volumul antologic Orion nici una din poeziile Poemului invectivă. Am reprodus, integral, două dintre ele eu, bătrînul, călugărul Broşurică mea nu are bază critico-estetică, ci una „melancolică” (anii de tinereţe evocaţi) şi una „politică” (protestatară).
19. Sfinţenia sinelui este creatoare de poezie?
Orice — e un truism — poate fi izvor de poezie, dar Emoţia poetului să fie sinceră şi puternică.
20. Cît am trăit o vreme la Roma, rugăciunea de dimineaţă mi-o făceam în faţa celebrei Pieta a lui Michelangelo. Era cea mai pură formă— cu totul copleşitoare, de o melancolie a privirii ce depăşea orice suferinţă — de fericire pe care am trăit-o. Cînd mă asediază tristeţile, o revăd, o retrăiesc. Nu e un refugiu, ci o alianţă neîntreruptă cu umilinţa şi frumuseţea ajunsă mit, aştep-tînd să se producă miracolul Reînvierii. Sînteţi în măsură să rostiţi din perspectiva culturii dumneavoastră religioase cîteva cuvinte despre această capodoperă, ca să-i redescopăr noi frumuseţi şi noi înţelesuri?
Nu, nu-s în stare. Cum oare aş fi? Acolo se află taina tainelor: mila, cuvînt fără pereche, cel mai potrivit cu întruparea lui Hristos. S-a întrupat ca să ne mîntuiască, să ne scandalizeze (trezească) şi să ne miluiască. Michelangelo a vrut şi a izbutit să dovedească — pe calea esteticului — realitatea deplină a întrupării, aceea despre care Dostoievski a scris că nici apostolii n-au crezut în ea, de vreme ce s-au îndoit de putinţa învierii. În Pietă învierea, de asemenea, pare imposibilă, moartea definitivă. N-a mai rămas nimic altceva decît mila. Condiţia umană e redusă la compătimire, la a nu-ţi fi milă de. Ca şi Domnului de întreaga omenire.
Adevăratul nume al sculpturii e: Mila. Învierea e încă tăinuită. E încă dincolo de linia orizontului omenesc, pentru că Iisus a jucat cinstit, într-atîta S-a întrupat de serios, de sincer, de total, încît nimeni nu a putut da crezare învierii Sale învierea a fost o surpriză şi pentru ucenici. Acesta e, îmi pare, momentul surprins de Michelangelo: al întunericului nopţii (adînci) dinainte de zori, e (spre deosebire de cum defineşte Borges arta) iminenţa unei revelaţii care se va produce. Dar încă nu s-a produs. Pămîntul făgăduinţei e aproape de tot, după colţ. Dar artistul, cinstit şi el, nu evocă învierea în lucrarea sa. Nouă ne revine sarcina de a o simţi în beznă.
De aici provine probabil emoţia dumneavoastră: în bezna (aparent definitivă) ce se oferă privirii, îndrăzniţi să presimţiţi ce va fi. Frumuseţea statuii e şi ea „închisă”, nu descoperă izbînda, numai tristeţea, mila. Şi pre-simţirea aceasta nebunească, nădejdea aceasta fantastică vă îmbată la Roma, vă îmbată şi acum, de fericire. O fericire care, ca şi a lui Toma — interpretarea e a lui Valeriu Ana-nia —, parcă nu cutează să creadă că adevărul poate fi atît de frumos, de senzaţional, de copleşitor. Pieta e lucioasă şi lustruită şi închisă în sine ca o figură spaţială a lui Brâncuşi. Radiază frumuseţea şi ascunde speranţa şi tumultul sufletesc. Michelangelo şi Brâncuşi sînt doi emotivi care îşi îmbracă masca perfecţiunii formale. Cadavrul lui Iisus e un cifru. Iar dumneavoastră v-a fost îngăduit să întrezăriţi cifrul. Nu-i de mirare că aţi trecut — de pot spune aşa — prin agonie şi extaz.
21. Mai recitiţi Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă? Ce impresie vă produc?
Da, desigur, nu adeseori, totuşi. Impresia? Excelentă. Îşi exercită farmecul de fiecare dată, ca orice capodoperă. îndrăznesc să vă rog să citiţi nota mea din Viaţa românească (nu-i prea veche) intitulată „Creangă, Dickens, Proust”. Veţi vedea cîtă preţuire „gravă” acord acestor Amintiri pe care le cred a fi nu numai un admirabil exerciţiu stilistic şi o încîntătoare „carte pentru copii şi tineret”, ci „Căutare a timpului pierdut„
22. „Frumuseţea va salva lumea”. Mai este actuală această idee a lui Dostoievski?
O va salva nu frumuseţea „estetizantă”, ci frumuseţea (sănătatea, luciditatea, normalitatea) ca vrăjmaşă a prostiei (care-i mereu hîdă, ridicolă, neghioabă) şi a pociturii. Trăim printre structuri ale prostiei agresive şi de sine încîntată, care nu-i mai puţin urîtă decît kitsch-ul, mahalaua, moftologia.
Vă sfătuiesc să-l recitiţi pe I.L. Caragiale din perspectiva literaturii satirice ca reacţie împotriva sluţeniei. Ori pe Flaubert. La amîndoi ostilitatea se îndreaptă atît împotriva neroziei, cît şi împotriva sluţeniei. Prostia, numele cerebral al hidoşeniei. Salvarea, desigur, cînd va veni, va surpa „aerele” pe care şi le dă hidoasa gugumănie.
Răspunsul cel mai bun şi definiţia cea mai concludentă o aflăm de la Baudelaire: „Frumosul nu-i decît făgăduinţa fericirii. „Textul românesc parcă-l întrece pe cel francez („Le Beau n’est que la promesse du bonheur”), datorită întreitei prezenţe a foşnitoarei litere f („… nici un fior… nici un foş-net…”).
23. M-a obsedat şi mă obsedează moartea lui Nicolae Bălcescu. Exilul la Palermo — o nemeritată crucificare. Prin ce este Bălcescu un erou tragic?
Cred că e tragic în sensul în care orice învins de bună-credinţă se învredniceşte de acest epitet. Nu subscriu la crezul politico-social al lui Bălcescu, însă, fireşte, îl respect şi moartea aceea, departe, în chiar anul Unirii Principatelor şi începutul unei ere noi pentru români iscă o imensă tristeţe, o imensă compătimire.
24. Vă este cunoscut scriitorul Ion Vlasiu. Ciclul memorialistic în spaţiu şi timp (I- 1970, II- 1971, III-l973, IV- 1987) e opera unui artist fără prejudecăţi, rostind adevărul în numele unei experienţe trăite. Studiindu-i ciclul, textele, m~am gîndit la dumneavoastră. Cred că există între Ion Vlasiu şi Nicolae Steinhardt multe afinităţi de structură morală, de orizont interogativ existenţial. lată o reflecţie scrisă parcă de dumneavoastră: „Nu te lăsa biruit nici de ură, nici de dispreţ, nici de indiferenţă. Adu-ţi aminte că puterea celor răi, corupţi, proşti şi leneşi este efemeră. Lucrează liniştit, spune ce ai de spus, caută măiestria necesară pentru exprimarea frumosului. Tu ştii că în faţa frumuseţii au îngenuncheat şi marii tirani’. Ce vă spune Ion Vlasiu ca moralist al secolului XX?
Citatul a fost frumos. Mi-a fost dat să cunosc manuscrisul lui LV. complet, înainte ca redactorul de carte să-l fi revăzut şi puricat (purificat). Conţinea lucruri mult mai puţin frumoase şi nobile. Fraza, totuşi, e de sine stătătoare, îşi păstrează valoarea. întrebării dumneavoastră eu însă îi răspund: Hm.
Să ştiţi că frazele şi sintagmele se cade să fie judecate în „cîmpul” din care fac parte, o dată cu celelalte în care se află în interacţiune.
25. Imnele lui Ioan Alexandru valorifică, ritualizează şi un fond bizantin. Vă rog sa-i definiţi semnificaţia.
Fondul bizantin — lucru bine ştiut mai ales de la Iorga încoace — apare oricui cercetează mai toate tărîmurile noastre culturale. E una din „culorile de fond” ale tabloului românesc. Este, indubitabil, uşor de aflat şi la Ioan Alexandru. Nu aici mi se pare însă că dăm de ce este mai original şi mai autentic şi mai fermecător la Ioan Alexandru. Nu. Ci în versurile lui mai simple, mai săteşti, mai ardelene. Hieratismul bizantin, fala purpurie, limbajul inspirat de cel aulic, liturgica împărătească mie unul mi se arată a fi la I. Al. veşminte dacă nu de împrumut, în orice caz „de sărbătoare”. Îi şade mult mai bine în straiele aferente civilizaţiei române săteşti, aceea anterioară organizaţiei noastre statale. Eu mai ales aşa îl văd: ca pe nostalgicul obştilor săteşti dinainte de cnezate şi voievodate.
26. Critica dumneavoastră acordă un rol fundamental valorilor morale ale operei interogate. Ce importanţă acordaţi valorii estetice?
Refuz să mă las antrenat într-o discuţie implicînd dihotomia estetică-etic de cînd am citit ecuaţia lui Wittgenstein: (eticul şi esteticul sînt identici. Nu poate fi concepută opera de artă fără valoare estetică — şi nici fără valoare morală. Sînt două „feţe” sau ipostaze ale unei aceleiaşi fiinţări (ousia greacă, substanţa) întocmai ca cele trei „feţe” sau persoane ale Sfintei Treimi.
27. Definind personajele unui roman actual, viaţa lor în raport cu realitatea socială, istorică, aveţi în faţa ochilor un model?
Nu. Personajele romanelor actuale sînt, bietele, năpădite de stresuri şi deformate de mediul ambiant cu totul negativ. Poate Carol (i-am uitat numele de familie) din Feţele tăcerii de Buzura, omul care din suferinţă a extras bunătatea şi gentileţea şi care-i unul din personajele cele mai nobile ale literaturii române, vrednic să figureze într-un roman al lui Dostoievski. Da, el!
Mi-am adus aminte de numele de familie al lui Carol din Feţele tăcerii: Măgureanu.
28. Aţi scris despre reprezentanţii promoţiei ’80. Ce aduce ea efectiv nou, original, în spaţiul literaturii de azi?
Mi s-a părut — şi am scris aşa — că aduc un suflu de libertate, curaj, nepăsare de standarde, scurt spus: o vioiciune (lucru minunat şi necesar oricărei mişcări literare, oricărei noi generaţii). S-au mai potolit acum, s-au zburătăcit şi vioiciunea mi se pare în oarecare regres.
29. Homer şi Goethe vă sînt contemporani?
Desigur. În artă nu există demodare, cădere în desuetudine. Ulteriorul nu desfiinţează antecedentele. Nu există concurenţă, înlocuire, nimeni — ca în End game al lui Beckett — nu-şi aruncă predecesorii în lăzile de gunoi. Artiştii autentici ies din timp, timpul nu are nici un efect asupra lor, îi scapă cu desăvîrşire. Toţi marii artişti sînt contemporani între ei şi ne sînt contemporani. Euripide, Racine şi Eugen Ionescu ne sînt în mod egal contemporani.
30. Timpul vă asediază fără milă, vă provoacă nelinişti?
Cum de nu? El e marele nostru vrăjmaş. Aţi uitat că vorbiţi cu un admirator al lui Proust, iar pentru Proust acesta-i Vrăjmaşul!
31. Bătîndu-vă la poartă un tînăr cu dorinţa sinceră de a-i da sfaturi pentru viitoarea carieră umanistă, care ar fi aceste sfaturi?
L-aş sfătui să se apuce de orice altceva, numai de „cariera umanistă” nu. Adică, profesional, nu l-aş sfătui să nu înveţe bine greaca şi latina, e mereu nevoie de profesori de limbi clasice. Dar asta ca profesie. Altminteri, cariera umanistă
în secolele XX-XXI o socotesc o manifestare a masochismului.
32. Ce rol acordaţi în analiza critică a poeziei memoriei culturii si orizontului existenţial?
Analiza critică a poeziei presupune neapărat cultura generală, cunoaşterea adîncă a tot ce s-a făcut în acest domeniu pînă la data operaţiei critice şi o memorie fenomenală (nu poţi face critică poetică serioasă dacă nu cunoşti cîteva mii de versuri pe dinafară).
P.S. Nici viaţa în puşcărie nu-i posibilă şi decentă dacă nu ştii cît mai multe poezii pe dinafară. Cea mai bună, cea mai practică pregătire pentru puşcărie este învăţarea pe de rost a nenumărate poezii (şi cărţi, în general — vezi cazul abatelui Faria din Contele de Monte-Cristo).
33. Nu credeţi că a dispărut natura din romanul actual?
Ba da. Pentru că stresurile vin din domeniul ecologic urban-industrial, care proliferează. Cu acestea avem de furcă, natura e undeva în arierplan.
34. Constantin Noica şi-a creat un limbaj filozofic de o mare frumuseţe. Pe baza acestui limbaj va păstra în timp tinereţea reflecţiilor?
Constantin Noica nu a fost numai filozof. A fost un mare scriitor. Ion Caraion îmi spunea că îl considera un mare poet. Nu ştiu cît are să rămînă din filozofia sa (cred că mai ales cărţile din prima parte a vieţii), sînt convins că proza lui admirabilă va supravieţui, e plină de putere şi frumuseţe.
35. Nu vă bate ghidul — eu îl văd necesar şi fericit — să vă scrieţi memoriile şi antimemoriile?
M-a bătut! (La propriu şi la figurat.) După îndemnul lui Dinu Pillat— om şi prieten comme on n ‘enfaitplus — am scris pe larg cum am ajuns la creştinism. Botezul meu avînd loc la închisoare (la Jilava), povestirea mea, amplă, a îmbrăcat prin forţa lucrurilor şi un aspect „politic” şi a luat caracte-rul unor memorii. Manuscrisul meu —Jurnalul fericirii — despre care am pomenit cîtorva prieteni intimi — a făcut obiectul unui denunţ. Mi-a fost confiscat în 1972 si restituit — în urma intervenţiei Uniunii Scriitorilor — în 1975. În 1984 mi-a fost din nou confiscat şi depus — pare-se — la Arhivele Statului. Manuscrisul e voluminos. Vorba lui Mircea Eliade: cea mai importantă bibliotecă românească se găseşte în depozitul Securităţii şi la Arhivele Statului (controlate de M.A.I.).
36. Ce vă spune azi un romancier ca Marin Preda?
Imposibila întoarcere e o carte formidabilă! Moromeţii sînt un roman excelent.
Atît. Cel mai iubit dintre pămînteni e un act de curaj şi cutezanţă, conţine şi lucruri foarte bune, dar e o lucrare pripită, nefinisată, neunitară. E o confesiune, un pamflet, un protest, un act disperat, însă e o operă literară neterminată.
37. Ghepardul lui Lampedusa respiră o poezie a vieţii şi a morţii. Prin ce a rămas romanul, şi după trei decenii de la apariţie, o capodoperă?
Nu încape îndoială că a rămas o capodoperă. Greu de precizat de ce. Precum spuneţi, e un amestec — proustian — de viaţă şi moarte, melancolie, eleganţă, boierie, calm, resemnare şi detaşare post factum.
Îmi aduc aminte că, în ’64, la ieşirea din închisoare, prima carte pe care am citit-o, după sfatul lui Alecu Paleologu, liberat cu cîteva luni înaintea mea, a fost Ghepardul: am citit-o cu încîntare şi emoţie. Filmul lui Visconti — tot primul film văzut atunci — m-a emoţionat şi el, mult; potrivit obiceiului meu — nu plîng niciodată din motive sentimentale, mereu însă şi de obicei în hohote cînd citesc ori văd o capodoperă — am plîns mai tot timpul filmului. A trebuit să-l revăd nu numai pentru bucuria de a revedea o capodoperă, ci şi pentru a-l „vedea” cu adevărat, nu prin perdeaua lacrimilor.
38. Cred că l-aţi cunoscut pe Mihail Sadoveanu. Sînteţi bun să-i faceţi portretul?
Să vă relatez trei scene autentice: 1) În fastuoasa casă, fostă a lui Richard Franasovici, din strada Pitar-Moşu în Bucureşti, M.S., preşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale, primeşte un ziarist căruia îi acordă un interviu. Li se serveşte un uriaş platou cu sandvişuri de tot felul. Sadoveanu le mănîncă pe toate, minus unul. Pe acesta, ultimul, îl rupe în două şi-i întinde gazetarului o jumătate grăind: vezi, sînt comunist, împart frăţeşte tot ce am. 2) În altă lumină: Într-o excursie cu pluta pe Bistriţa, toată lumea priveşte cu nesaţ peisajul. Sadoveanu joacă şah (ori table, nu mai ştiu) şi habar n-are de peisaj. Apoi însă scrie o admirabilă — amănunţită şi exactă — relatare a călătoriei! (Ăsta-i geniul!) 3) A tradus din Psalmi cu ajutorul unui ebraist: Moses Duff. S-au împrietenit. Duff dă de înţeles că după a lui părere artistul nu trebuie să „se vîndă” politicii. Sadoveanu, atunci, îi mărturiseşte: „Ce vrei, ce vrei, ce nu face omul pentru o pîine?” „Da, Coane Mihai, zice Duff, pentru pîine da, multe — n-are încotro, dar nu pentru o felie de cozonac.” (Scenă relatată mie de doamna Valeria Sadoveanu la Văratec.)
39. Arta romanului Iui Marcel Proust „ terorizează” şi azi conştiinţa estetică?
Trăim încă în „secolul lui Proust”. Chiar şi în noul val sînt elemente proustiene.
40. Sînteţi disponibil să răspundeţi la întrebările lui Hamlet?
Hamlet este un personaj actual şi politic (vezi Jan Kott). îşi pune întrebări pe care ni le punem şi noi în veacul nostru suprasaturat de politică şi de problema supravieţuirii într-o oarecare „Danemarcă putredă”. Hamlet nu e un „erou”, e un om cinstit dezgustat şi indignat de ceea ce vede, însă prea puţin dispus sa înceteze de a fi. Întrebările sale nu sînt propriu-zis filozofice, ontologice, sînt ontologico-politice. Le răspundem prin simplul fapt că trăim — ca şi el! El însă sfîrşeşte regeşte şi timp de cîteva clipe e „rege”, adică om adevărat, netemător de moarte.
41. Anna Karenina vă asediază din cînd în cînd memoria cu drama ei?
Da. Am scris în Intre viaţă şi cărţi cîteva rînduri despre A.K., care au avut darul să o emoţioneze pe redactoarea de carte, Geta Dimisianu, şi care i-au plăcut şi lui Lucian Raicu (păcat că ne-a părăsit: un critic foarte subtil şi inteligent). Mi-e foarte milă de sinucigaşi. Mă rog; pentru mîntuirea sufletului lor, deşi Biserica ne opreşte de la una ca asta. Eu totuşi mă rog.
42. Ce credeţi că va rămîne din opera de teoretician a lui Adrian Marino?
Greu de spus. Îmi pare informat, cult, inteligent şi onest; dar nu-i găsesc nimic cu adevărat original şi-l cred lipsit de acel suflu moral (în sens foarte larg), fără de care nu încape critica menită a dăinui.
43. Polemica de idei a dispăirut din presa noastră. Care să fie cauzele acestui fenomen?
Ce întrebare nostimă! Păi, iubite domnule Zaharia Sângeorzan, prima condiţie a polemicii de idei e libertatea absolută a presei. Oare nu ştiţi că presa noastră literară e admirabilă, putem zice, dar că nu o avem pentru că nu e liberă? Despre libertatea presei noi nu putem vorbi decît în limbajul lui Farfuridi, aşa încît polemica de idei o putem trata sub genericul: ce-i aia? cu ce se mănîncă?
44. Nu aţi fost tentat să scrieţi o Istorie a literaturii române?
Nu. Am vrut să scriu (în colaborare cu un prieten şi coleg aflat acum la Bruxelles) o Istorie a parlamentarismului român. Oricum, întocmai ca Ion Negoiţescu aş fi scris o istorie a literaturii unde ar fi fost prezenţi numai autorii mei preferaţi. Aşa a procedat francezul Kleber Hadens.
45. Transcrieţi-ne un aforism care să vorbească de identitatea dumneavoastră morală.
Un aforism? Nu ştiu. O vorbă românească însă, da: brînză bună în burduf de cîine. Pe plan creştin mi se potrivesc, poate, cuvintele tatălui copilului demonizat (de la Marcu, 9,24): „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.”
46. Aţi citit romanul Scaunul singurătăţii? Eu îl consider un mare eşec. Sînteţi de altă părere?
Spre ruşinea mea, nu am citit cartea!
47. Cehov vă creează melancolii, o poezie a duioşiei? Sau vă face să-l recitiţi pe Bacovia?
ÎI gust pe Cehov. Pescăruşul, Livada, chiar şi Unchiul Vania. Dar mult mai puţin Trei surori. Despre piesa aceasta a scris pe şleau A.I. Soljeniţîn (Ducă-se tustrele în fabrică dacă-s atît de ahtiate după muncă!). Proza lui scurtă, fireşte, o apreciez foarte. Nu-l socotesc a fi din aceeaşi „familie spirituală” cu Bacovia. Există unele tangenţe, dar îi văd diferiţi. Îl recitesc în orice caz pe Bacovia fără a fi nevoie să mă incite careva. Melancolia nu e unitară. Melancolia cehoviană e alta decît a lui Bacovia. Bacovia nu e un duios, e trist, adică aparţine altui registru al psihiei.
48. Recitindu-l pe Gheorghe Asachi, ce vă spune vocea lui?
Drept vorbind, nu. E un pionier, îl consider mai interesant şi personal decît pare la prima vedere, dar „nu-mi spune mare lucru”. Nici c-ar putea: e un pluralist, un spirit practic, nu-i un duh al intimităţii, o „voce” pe care să o poţi auzi în clipe de ameţeală.
49. Jertfa lui Avram Iancu nu ţine de o dramă shakespeariană?
Îi port lui Avram Iancu admiraţie, veneraţie, afecţiune. E, cu adevărat, un personaj dramatic, shakespearian. Fraza aceea care-i este atribuită („La ce bun să ne întîlnim? Un mincinos ca el — împăratul Franz-Iosif— şi un nebun ca mine?”) e vrednică de cel mai măreţ şi mai autentic stil shakespearian.
Drama lui Avram Iancu e copleşitoare. Nici o violenţă la el, nici un strigăt, nici urmă de ură. S-a refugiat în „nebunie” blîndă, în demnitate şi eleganţă şi-a cîntat din fluier. E una din figurile cele mai captivante, mai înduioşătoare, mai nobile ale istoriei românilor. Şi ce spirit organizator, ca militar diletant genial, ca şi — păstrînd proporţiile — un alt militar diletant: Cezar. (Altă figură militară pe care o admir şi îndrăgesc: Ecaterina Teodoroiu.)
50. Critica pe care o practicaţi, eseurile scrise, cărţile publicate pînă astăzi sînt probe ale unui mod original de a trăi şi dialoga cu literatura. Vă rog să vă formulaţi ideile despre critică. Şi cît mai cuprinzătoare posibil.
Cele mai sincere şi mai uimite mulţumiri pentru supremul compliment: mod original de a trăi şi dialoga cu literatura. Mai frumos compliment nici că poate fi. Dar idei despre critică nu am defel, aşa încît nu am ce formula şi ca atare mai puţin în mod cuprinzător. Scriu —pe cît posibil, pe cît îmi este îngăduit — detaşat şi voios, teorii nu am! Decît că mă străduiesc să fiu obiectiv, să mă exprim clar şi să nu mă prea repet şi să nu folosesc clişee care se reped potop asupra oricui scrie. Sintagmei lui Boileau (Chassez le naturel, il revient au galop) eu îi văd şi reciproca: chassez rartificiel, ii revient au galop.
Scrisul „sincer” este cel mai anevoios, ne pîndesc întotdeauna şi necruţător clişeele! Îmi pare că scriu totodată bătrî-neşte şi copilăros. Sînt, de aceea, mirat că sînt luat oarecum în serios, că sînt socotit „critic”, că s-au găsit oameni care să scrie despre mine. Sînt un diletant a cărui „originalitate” cred că provine din amestecul de bătrînesc şi copilăros.
57. Vă rog să definiţi metoda, arta critică a lui G. Călinescu.
Critica lui G. Călinescu o socotesc a fi amestec de impresionism, erudiţie, seriozitate, cumpătate de mici doze de subiectivism (nedelirant). G.C., critic, e mult mai obiectiv şi drept decît mulţi alţii consideraţi mai de încredere. De ţic-neală si chiar de nebunie dăm în Bietul Ioanide. În Scrinul negru şi în teatru. Nu în critică! E şi erudit, şi nepărtinitor, şi plin de bun-simţ. Adevărat este că despre Blaga şi Ion Barbu ar fi putut scrie mai cald şi cu mai multa înţelegere; altminteri însă e oricînd util si chiar necesar a-l consulta.
52. Cum vă explicaţi faptul că Nicolae Iorga a scris o operă care se identifică perfect cu o… literatură?
Pentru că asta a şi fost mai înainte de toate şi în permanenţă şi aproape exclusiv: un foarte mare scriitor, unul din cei mai extraordinari mînuitori — la nivel superior — al limbii române. După el vin Caragiale, Odobescu, Sadoveanu.
53. După 150 de ani de la naştere ce vă spun omul şi opera lui B.P. Haşdeu?
Se află în Escale un scurt text intitulat „Farmecul lui Hasdeu”. Scriu acolo că-l găsesc pasionant, viu, tumultuos, drept şi nedrept, depăşit, fantezist, dar şi „fantastic”, „formidabil”; nu-i un erudit, un scriitor, e un „număr de senzaţie”, o avalanşă, o „figură” cum puţine sînt.
54. L-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu? Cu ce imagine aţi rămas?
L-am văzut de-aproape o singură dată, era cu Eugen Simion la cafeneaua Capşa. E mult de atunci. Încă nu se îngrăşase, nu se buhăise. Era în plină formă. Un mare poet, fără doar şi poate, dar n-a evoluat urcînd.
Mie, cazuri ca Labiş, mort alcoolic la 21 de ani, ori Nichita Stănescu care, practic, s-a sinucis cu băutura îmi pricinuiesc o deznădejde, o supărare pe viaţă, o indignare, o tristeţe fără de margini, o revoltă. Eu, care numai puritan nu-s, simt că mă pîndesc la orice colţ de stradă ambuscadele Puritanismului. În amîndouă cazurile poartă şi Societatea o bună parte din vină.
55. Cred că aveţi un mare poet pe care îl recitiţi din vreme în vreme. Care este numele lui?
Nu unul, ci patru: Valery Larbaud, Lautreamont, Eminescu, Peguy.
56. Sînteţi bun să comentaţi această reflecţie aparţinînd lui Ion Brad: „Poezia rămîne ultimul adăpost, mai sigur decît cel antiatomic, în lupta împotriva morţii”?
Reflecţia trebuie lărgită, nu numai poezia, ci orice formă şi fel de literatură, muzică, artă — „cultură”. Asta-i de altfel arta: negentropie, făurire de informaţie, adaos de informaţie în univers.
Cultura este izvor de plus, asemenea hidrogenului de care vorbeşte Noyle: îşi face încontinuu apariţia de nu se ştie unde din univers. Poezia (arta, cultura) e plus de informaţie — adică viaţă, improbabilitate. Cultura nu-i „oglindire”. Ce prostie! E (Balzac) rivala vieţii, viaţă la un grad superior de intensitate, viaţă paralelă. Iată că a spus şi Ion Brad ceva frumos şi bun. Era timpul!
57. Viaţa şi opera lui Mircea Vulcănescu sînt pentru noua generaţie de scriitori aproape necunoscute. Sînteţi disponibil afectiv şi critic să ne vorbiţi despre această personalitate a culturii româneşti?
Sînt din nefericire prea bătrîn, prea şubrezit şi — deocamdată cel puţin — dăruit cu prea puţină sănătate ca să o fac aşa cum s-ar cuveni.
Nu încape îndoială că M. Vulcănescu a fost spiritus rector al epocii. Şi Nae Ionescu, nu zic ba, şi el, dar mai ales MV, mult mai „aşezat” decît Nae şi lipsit de acele ambiţii care pe Nae Ionescu mai întîi l-au prins în mrejele întinse, nu fără iscusinţă, de Carol II şi apoi l-au pierdut.
Mai tot ce este expus şi ipostaziat la Noica, Eliade, Cioran, Mişu Polihroniade, Dragoş Protopopescu, Herseni, Vojan, Acterian, Ţuţea… se află în germen şi esenţă la M.V. care a scris puţin şi a „lăsat” puţin, dar a inspirat, vitalizat, orientat, perspectivat întreaga generaţie. Era înzestrat cu o imensă putere de muncă şi foarte cinstit. Şi multilateral cult. S-a mulţumit a sta în umbră. (Cf. Lucian Herr, pentru generaţia lui Peguy, dar în alt sens.)
Ce a vrut? Cred că Schimbarea la faţă a României. Vedea lucrurile de sus, cuprinzător şi pînă-n adîncime. Caietele critice i-au consacrat un număr. Frumos, dar s-a spus prea puţin.
Poate veniţi odată la Rohia. Dacă Dumnezeu îmi va da viaţă şi sănătate şi dacă mă veţi găsi „en veine de confidences” şi în dispoziţie de hagealîc, s-ar putea să vă spun mai mult, nu în scris; sînt lucruri destul de confuze, de „gingaşe”.
58. Ideea de Eminescu (sintagma aparţine lui Lucian Blaga) ce vă spune in raport cu Blaga, Arghezi, Bacovia, Barbu?
Sa vă spun pe scurt de ce Eminescu e „altceva”. Pentru că avea caracter şi era dintr-o bucată; erau într-însul, ca-n orice om, şi binele şi răul (puţin), dar nu era morişcă.
Arghezi, Bacovia, I. Barbu, Blaga: mari poeţi. Nu ajunge! Barbu a umblat cu şoalda după ’44, pretinzînd că nu a fost ce a fost şi scriind — frumos de altminteri — ce nu credea. Pentru Arghezi, cuvîntul caracter face parte din altă galaxie. Întunecat suflet! Şi abject. Bacovia e o figură mai demnă şi mai curată, dar şi pe el îl învinovăţesc de teatralism şi destul de multă iscusinţă în arta de a-şi apăra interesele. Chiar şi Blaga — cel mai pur — s-a lăsat manevrat de pramatia de Carol II (un ticălos de mare clasă) şi de Veturia Goga (o şmecheră fără pereche). Ideea de Eminescu nu e o idee literară ori politică ori psihologică — e o idee etică.
59. Teatralitatea poeziei lui Emil Botta este o „înscenare” sau expresia unui fond tragic?
Dragul meu, orice operă de artă este sinceritate „înscenare”; „forma” însăşi nu-i înscenare? Dar pe Botta (E.) îl cred absolut sincer, fondul tragic e real; a fost un poet autentic, „teatralismul” apare în opera lui numai în doza minimă inerentă oricărei opere de artă.
60. Poemul Luceafărul se deschide critic si analizei hermeneutice?
Luceafărul poate fî interpretat în orice fel. E Faustul românesc. Cuprinde în sine totul. După cum Faust îl reprezintă pe Goethe in toto (inclusiv delirul, fantasmagoriile, ascunzişurile, ambiţiile), şi în Luceafărul se află cuprinse (doar cantitatea textului diferă enorm) filozofia, melancolia, basmul, autobiografia, raportul Popular-Cult, spovedania, viziunea…
Faust, cred, e adevăratul geamăn al Luceafărului. Şi Faust şi Luceafărul dau pe faţă pe autor.
Mărturisesc că mie unuia figura lui Eminescu îmi apare mai luminoasă, curată şi îmbietoare — din Luceafărul — decît a lui Goethe din Faust.
61. Ce valori morale descoperiţi timpului românesc din opera lui Mihail Sadoveanu?
Nu atît valori morale, cît virtuţi de caracter: sfatoşenia, bonomia, dragostea de viaţă, tihna, patriarhalitatea — tot ce este „dulce” şi fermecător în fenomenul românesc. Or fi şi altele: virtutea vitejiei, mituri (cum zice Al. Paleologu despre Baltagul); eu aceasta am reţinut ca specific.
62. Există azi în cultura românească modele care să fie urmate de tineri?
Noica, desigur. Şi, dintre bătrîni, Anton Dumitriu (deşi a făcut prostii gogonate, dar prostii, nu neruşinări). Apoi, cred, Eugen Simion şi Eugen Ionescu, neapărat: inteligenţă şi caracter! (din preaplin). Vintilă Horia, cel din Spania. Virgil
Nemoianu, de la Washington. Şi, desigur, alţii, nu-i ştiu pe toţi.
63. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Biblioteca?
A doua casă (casă în înţeles cald: cămin, home pe englezeşte).
64. Studiul critic vă satisface întru totul? Nu vă tentează o evadare în poezie, roman, teatru?
Ba da, ba da, ba da. Mă tentează. Dar îmi lipseşte talentul. Nu cred să mai am nici timp, nici putere. Şi-s bătrîn şi resemnat. Şi-s, acum, monah (Viaţa monahală e acaparatoare, ca orice iubire).
65. Ce va rămîne să dureze din dramaturgia lui Eugen Ionescu?
66. Poezia Anei Blandiana: ce cod moral propune dincolo de metaforă?
O sensibilitate totodată exquise (cum zic francezii) şi virilă în faţa răului, prostiei, ridicolului. O retracţie, o repulsie — urmată nu de fugă, ci de oprire-n loc şi împotrivire faţă către faţă.
67. Nu vă descoperiţi afinităţi cu eseistul Mihai Ralea?
Mă prea măguliţi.
68. Ascultaţi Johann Sebastian Bach?
Da. Muzica-mi este cel mai bun prieten acum. Din ce în ce mai bun. Pentru Eugen Ionescu (născut şi el în 1912): pictura. Pentru mine, muzica. Mozart, Haydn. Apoi Bach. Apoi Schubert, Wagner. Apoi preclasicii. Apoi toţi ceilalţi.
69. Rugul umilinţei nu naşte orgolii?
Să vă citez fraza (ultranostimă) a unui episcop francez:;„En fait d’humilite, je defie n’importe qui!” Lăsînd gluma la o parte: desigur, există primejdia naşterii orgoliului din umilinţă; desigur. Este de aceea nevoie de strictă supraveghere. Noica îmi zicea: fă şi tu ca monahii care în post îşi puneau o picătură de ulei în cartofi sau varză. Ca să nu se trufească, ca să se smerească, să-şi dea „ticăloşia”
în vileag. Astfel de „cedări” sînt salutare, profilactice.
70. Dacă aţi scrie un roman despre Unirea din 1859, ce rol le-aţi acorda lui Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu?
Să ştiţi că eu socotesc Unirea de la ’59 ca un exemplu de teatru colectiv. Toţi au jucat roluri de prim-plan, a fost un adevărat act obştesc sub o zodie binevoitoare. Cuza s-a nimerit a fi un om inteligent, cumsecade şi destoinic. Dar nu a jucat rolul principal. Nici „rezonerul” piesei, M Kogălniceanu, sforarul, păpuşarul, un soi de Mircea Vulcănescu şi el (însă oficial). Dar n-au „rezistat” mult nici unul, nici celălalt. S-au certat copilăreşte. Cuza a fost un „centru geometric” al momentului, a realizat în cîţiva ani ce nu au putut face cîteva secole.
K. îmi pare mai dramatic: în el a pîlpîit focul duhului naţional. Nu-s nedrept cu Prinţul? A fost o figură foarte onorabilă şi, cred, profund simpatică. Totuşi: vorba ceea, băiat foarte bun, dar cu slăbiciuni. S-au purtat urît cu el, urît!
71. Sunteţi un om cu imaginaţie: cum îl vedeţi dumneavoastră pe Mihai Eminescu străbătînd bulevardele Vienei?
Sînt sigur că-l încîntau. Sînt sigur că circula negrăbit. Sînt sigur că a gustat „die Gemiitlichkeit”. Că a intrat în cafenele şi le-a prins izul şi farmecul. Sînt sigur că nu se prea zorea, deşi avea foarte multe de citit şi nu-i prea plăcea să iasă din casă. Sînt sigur că le-a îndrăgit. Sînt sigur că a ştiut să fie nu numai un mare român, ci şi un „Weltburger”, un european, un domn, că a gustat din plin „civilizaţia” bulevardelor vieneze.
Dar era conştient de menirea lui. A intuit repede care e: aceea de poet român. Şi-a preluat rolul, i-a intrat în piele, l-a asumat. Nu s-a lăsat ademenit nici de o treabă atît de onorabilă ca aceea de profesor universitar.
Cinste clarviziunii sale şi capacităţii sale de a fi statornic în hotărîri.
72. Ce este o idee faţă de un mit?
Să luăm un exemplu culinar. Ideea e reţeta. Mitul e turta încă nescoasă din cuptor. Opera de artă e turta garnisită şi frumos aşezată pe farfurie.
73. Europa reprezintă un tip de spiritualitate sau o pregnantă culturală?
Amîndouă, fireşte.
74. Recunoaşteţi în opera lui Lucian Blaga un orizont eminescian?
Da. Blaga, dintre toţi, mi se pare cel mai apropiat de Eminescu.
Deşi a fost ambiţios, susceptibil, supărăcios, răsfăţat. (Şi mult prea temător după M.) Ceea ce Eminescu nu a fost! Dar orizontul mioritic se încadrează fără îndoiala în orizontul eminescian. Da, Blaga mai mult decît oricare altul. Eu unul îl admir mult, îi sînt foarte devotat.
75. Ce întrebări i-aţifipus lui Andre Malraux dacă l-aţi fi întîlnit?
L-aş întreba: Spune drept, că nu ne aude nimeni şi eu îs mormînt, nu-i aşa că statuile acelea din Cambodgia, la tinereţe, le-ai manglit?
76. Vă amintiţi de cărţile copilăriei?
Mi-au plăcut: Pickwick şi Oliver Twist de Diekens; Mizerabilii, Cei trei muşchetari; toate cărţile lui Alphonse Daudet; din Jules Verne: Ocolul lumii în 80 de zile, Copiii căpitanului Grant, Căpitan la 15 ani, Doi ani de vacanţă, Zînele din Valea Corbului de Nestor Ureche; Fraţii Karamazov; Cuore; Logodnicii lui Manzoni, Caravana lui Hauff (povestiri), Soli und Haber de Gustav Freytag; Viaţa la ţară; dinele din Baskerville; Cinq-Mars (Vigny),. GilBlas (Lesage).
77. Divinitatea este un simbol al iubirii sau un răspuns şi un refugiu al profeţilor fără operă filozofică?
Nu mă încumet să dau divinităţii o definiţie. în orice caz, nu una cu subînţelesuri psihanalitice.
78. Vreţi să definiţi contribuţia Ilenei Mălăncioiu la dezvoltarea literaturii române de azi? Ce admiraţi mai mult la ea?
Aferim, femeie! Curajoasă. Aspră. Le vede, le ştie, le spune. Şi cu suflet de muiere sensibilă, simţitoare. Suflet adînc, colţuros. Mare poetă.
Da, asta admir: o tărie inteligentă (foc) şi totodată accesibilă milei, duioşiei (indirecte). Am calificat-o: o Antigonă ducîndu-l pe Oedip de mină, dar o Antigonă cu suflet de Electră (şi de Ecaterina Teodoroiu).
79. Vă rog să definiţi originalitatea literaturii lui Borges.
Preţiozitatea + Erudiţia + Poe + Sălbăticie sud-americană + Rafinament european + Manierism. Eu cred că a fost un mare scriitor. Mai curînd un pitoresc, un subtil, un mare manierist.
80. Nu credeţi că opera lui Al. Philippide ar trebui restituită conştiinţei estetice de azi?
Ba da. Şi a lui Mircea Stf^imj/ (proză). Şi a lui Const. Fânteneru (neapărat). Rună treabă a făcut Valeriu Râpeanu republicîndu-i pe C. Antoniade, A. Dumitriu, P. P. Negulescu. Mai sînt cei din Franţa (Lupaşcu, Drăghicescu…), apoi Theohari Antonescu, Bădărău, Mihai Codreanu. Da, şi Philippide, cum de nu?
Nu credeţi că vol. I din La Medeleni sau Le Paradis general ar putea fi hit-mi în librărie?
P.S. Philippide face poezie filosofică, întocmai ca Blaga. Dar Blaga, deşi filozof, e cald, Ph. prea puţin.
81. Ce redescoperiţi astăzi în poemul naturii „Echinocţiul de primăvară „?
E un echinox rece, ploios, jilav, morocănos. Nu-mi este spre entuziasm. îmi caut, meschin, zgribulit şi moşnegeşte, refugiul în căldura camerei mele dăruită cu o sobă de nădejde şi-n multele lemne, crăpate din vreme şi stivuite în apropierea ei.
82. Sînteţi de acord cu etica lui Seneca?
Pe stoici îi respect, dar nu-i iubesc. Sînt amarnici şi înţelepţi. Respect însă, din plin.
83. Morala iezuiţilor a creat subterana dostoievskiană?
Eu nu sînt un adversar al iezuiţilor. În polemica lor cu janseniştii, sînt întru totul de partea lor. Cazuistica a fost o lucrare liberală şi generoasă. O condamnă numai cei care nu-s informaţi. Dostoievski, cred, nu pe ei i-a avut în vedere, ci spiritul totalitar în sine — şi inchiziţia, născocire a domi-nicanilor, nu a iezuiţilor! Să nu uităm că, în cazul Galileu, iezuiţii sînt cei care i-au luat apărarea şi au propus foarte judicioasa soluţie a ipotezelor ştiinţifice.
84. Vă rog să analizaţi această reflecţie despre Carte aparţinînd lui Octavian Paler: „ Scrierea unei cărţi e ca un lung deşert străbătut. „
Da, desigur, aşa e. Aşa-i cu orice lucrare, orice operă, orice săvîrşire. Opera are un caracter soteriologic. Spusa lui Octavian Paler îmi aduce aminte de „perioada de mlaştină” de care vorbea Codreanu în „Cărticica şefului de cuib”. Ultima carte a lui Octavian Paler, Viaţa ca o coridă, mi s-a părut slăbuţă.
85. Care sînt „învăţăturile” care pot fi trase din Epistolarul prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu?
Învăţătura principală — i-am scris şi lui Andrei Pleşu — constă în evidenţierea naivităţii, susceptibilităţii, copilăriei, neseriozităţii scriitorilor. Doamne, cît îs de copilăroşi, de supărăcioşi, de atenţi la epitete, la fleacuri, de irascibili (din te miri ce). Dau dovadă de egocentrism exacerbat, de maha-lagism, de o mundanitate vecină cu a ţaţelor de mahala. Apar cu totul şi cu totul imaturi.
86. Cum vă apare din aceste scrisori C. Noica?
Meritul cărţii constă în aceea că-l reprezintă pe Noica aşa cum a fost: cinstit, nobil, curat şi, adeseori, foarte uman, înduioşător.
87. Mai recitiţi Cel mai iubit dintre pămînteni? Vreţi să definiţi moralitatea personajelor?
Mărturisesc: nu am recitit cartea (v-am mai spus, parcă, lucrul acesta). Mi se pare foarte curajoasă, dar nefinisată şi publicată (nu fara temeinice motive, desigur) în grabă. E un document uman şi istoric de primul ordin, un lucru cuntnu se poate mai onorabil, splendid, dar ca operă de artă suferă mult din cauza grabei. Iar partea „filozofică” e extrem de naivă. E o spovedanie, curajoasă şi foarte onorabilă însă impactul ei e legat de timp, de moment. Nu o pot reciti, cum aş reciti o carte bine închegată. Personajele n-au moralitate. De unde s-o aibă? De unde să izvorască? Din noianul de minciuni? Ăsta e mesajul cărţii: că oamenii nu mai au moralitate; nu mai ştiu ce este aceea. Li se descoperă numai următor unei catastrofe, unui cutremur lăuntric — ori cînd au intrat în semi-comă. Minciuna a devenit reflex. Trăim în lumea de dincolo de oglindă, într-o infra-irealitate.
88. Ce reprezintă pentru dumneavoastră Cecillia Metella?
Un somptuos monument funerar.
89. Sînteţi convins că Roma şi-a creat mitul prin arhitectură si cruzime?
Arhitectura romană nu mi se pare decît anostă şi solemnă. Mitul roman nu e un mit al cruzimii, ci al forţei şi al ordinii — ceea ce e cu totul altceva. Asprimea romană nu depăşeşte nivelul general de cruzime al vremurilor acelora. Drumurile (şoselele), da, fac parte din mitul roman, în care cred că mai intră stoicismul (în sens larg), disciplina, juridismul şi -— în sensul cel mai nobil — civismul.
90. Fiinţa rostitoare creează un destin prin operă?
Opera, ca şi moartea, preface viaţa în destin. Opera e victorială, dătătoare de sens, ea este devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul rostul.
91. În ce ar consta celebritatea scriitoarei Marguerite Yourcenar?
A scris, fără îndoială, două cărţi excelente: Memoriile lui Hadrian şi L ‘ceuvre au noir. O desăvîrşită stilistă, cu o ţinută spirituală de impecabilă demnitate. La Academia franceză cred că au ales-o pentru că ştia foarte bine greceşte — asta i-a dat gata pe academicienii francezi -— minus Eugen Ionescu: s-a opus alegerii ei!
92. Ce înseamnă azi un scriitor total?
Unul care spune adevărul, tot, care nu se lasă covîrşit şi abătut din cale de sloganurile la modă, felurite în felurite locuri. Scriitorul, de altfel, nu e ţinut a fi „total” (lucru şi foarte greu şi foarte vag), ci onest, liber şi curajos. Scriitor total nu e numai Balzac pentru că a trecut în revistă mai toate secţiunile societăţii din vremea sa, ci este şi Lautreamont; scriitorul total este acela care spune tot ce are pe suflet, care se exprimă nereticent, neîngrădit, care „dă drumul” firii sale în întregime. Nu există fireşte reţete care să stea la îndemîna artistului, însă există două principii sine quibus non: să facă numai ce-i place lui, să-i placă ceea ce a făcut; şi să nu-i pese de nimeni şi de nimic.
Lucrarea de artă seamănă oarecum cu actul sexual: în acele momente insul nu se mai gîndeşte decît la sine şi la fiinţa parteneră (cum ar veni: opera), de altceva nu se sinchiseşte. Oare Laforgue sau Rimbaud sau Emil Botta nu-s poeţi deopotrivă de „totali” ca Victor Hugo ori Vasile Alecsandri? „Totalitatea” nu-i funcţie de extensia (cantitatea) operei sau de varietatea temelor, ci de intensitatea dezvăluirii totale a „sufletului” ori „suflului” ori „persoanei” autorului.
Nichita Stănescu ar fi putut deveni un poet total, dar a murit prea devreme şi, din nefericire, i-au dăunat băutura, protocronismul şi adulaţiile. Nu cred că mizeria, mansarda şi persecuţiile favorizează geniul poetic, deloc nu cred aşa. Se poate ca băutura ori viciul (Baudelaire, Verlaine) să nu co-rupă talentul, dar sînt şi cazuri (cum a fost al lui Nichita) cînd succesul şi laudele n-au fost spre zidire (cum se spune în limbaj călugăresc). Poet total şi poet naţional devii de la sine, nu luînd tu singur o hotărîre în acest sens şi apucîndu-te să compui texte pe placul presei guvernamentale. Păcat, deoarece Nichita a fost fără doar şi poate un poet adevărat, un poet de mare talent şi imense posibilităţi.
93. Răstignirea lui Hrsitos nu este primul roman absurd? Vreţi să-i definiţi semnificaţiile?
Găsesc întrebarea dumneavoastră foarte logică şi întru totul nescandaloasă. Da, moartea lui Hristos — deopotrivă crudă şi inexplicabilă — ţine de „literatura neagră”.
Lumea crede că Vechiul Testament e nemilos şi straşnic, iar N. T. blînd. E o eroare: N. T. se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvîrşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică, dacă e deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o „aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a
cunoscut suferinţa pînă la capăt şi a băut paharul amărăciunii pînă la fund.
Da, găsesc formula dumneavoastră excelentă şi ortodoxă: e primul roman absurd, negru. Cu adaosul — esenţial! — că sfîrşitul romanului nu-l constituie moartea pe cruce, ci învierea.
94. Vă rog să analizaţi acest fragment aparţinînd lui Albert Camus: „Nu morala, ci împlinirea. Şi nu există altă împlinire decît aceea a iubirii, adică a renunţării de sine şi a morţii în faţa lumii. Să mergi pînă la capăt. Să dispari. Să te topeşti în iubire. Nu eu voi mai crea atunci, ci puterea iubirii. Să te pierzi. Să te dezmembrezi. Să te nimiceşti în împlinirea şi în pasiunea adevărului.
Iată un text absolut creştin. Creştinismul nu este nici el un simplu moralism oarecare, ci un mod nou de trăire. Textul lui Albert Camus — ca şi multe ale lui Dostoievski — e un text evanghelic. Camus a fost un artist curat, cinstit şi inteligent. Pe el nu l-au putut îmbrobodi. Textul nu-i de mirare. Un om ca el nu putea să nu afle, pînă la urmă, că totul se rezolvă înjuhire.
95. Ce înţeles, înţelesuri descoperiţi acestor fraze: „Mă simţeam destul de zeu pentru a pogorî printre fiicele oamenilor”? (Goethe).
Înţeles de semeţie şi fală. E dat naibii, grija lui cea mare este să dea impresia că tot ce face, voit face, slobod face, din condescendenţă şi mărinimie. în loc să spună: mi s-a făcut de dragoste, clasicizează, profesoral şi plin de superbie: Mă simţeam… Infatuarea nu e numai masculină, ci şi literară şi apologetică. Drept vorbind, mi se pare emfatică şi ridicolă draparea aceasta în togă şi în veşmînt olimpic pentru a anunţa lucruri fireşti, umane, triviale (de mă pot exprima astfel). Aşadar: infatuare, pompă, retorică. (Dar le zice bine! ce-i al lui e al lui! Şi lucru curios: în poezie e simplu, popular, şugubăţ, sfătos, la mii de mile depărtare de retorică!)
96. Trăim azi sub teroarea mediocrităţii?
Da, da, da, de trei ori da. Nu teroarea KGB, nu teroarea poliţienească, nu, ci dubla teroare: a preţului de cost şi a neiertătoarei, vigilentei, neobositei mediocrităţi. Mediocrii au alcătuit liga lor de neînvins al cărei scop e să bareze drumul oricărui cît de mic talent. Ăsta e „tăvălugul”, de care s-a tot vorbit în Occident.
97. Istoria nu se ascunde în „regia” minciunii, dedublării?
Rostul adevăratului istoric acesta este: să dezvăluie ce stă camuflat sub minciună, să decodeze sloganurile, să descopere ce stă ascuns.
Modelul istoricului va să fie Procopiu din Cezareea cu a sa Istorie arcană. Marele istoric e un detectiv, sensibil la microsemnale, un clinician iscusit, un distrugător de „regie”. (Vă felicit. Sînteţi în mare formă. îmi puneţi numai întrebări incitante şi formulaţi adevăruri care dovedesc o minte extra-lucidă.)
98. Ce vedeţi în ochii profetului care a străbătut deşertul?
O fericită oboseală şi o poftă nebună de a glăsui.
99. Martorii sînt mai buni ca vinovaţii care au deconspirat conjuraţia împotriva lui Hristos?
Mărturisesc că nu înţeleg întrebarea. Vă rog să o formulaţi mai limpede. Mă încurc, nu pricep!
100. Recitind opera lui Shakespeare, ce actualitate îi descoperiţi?
Shakespeare e prea complex, adînc şi puternic pentru a nu fi mereu actual, în orice timp. Dar piese ca Hamlet, Lear ori Macbeth (ori şi Iuliu Cezar sau Coriolan) sînt îndeosebi actuale, „arzătoare” în acest sălbatic, absurd şi dement veac al nostru. Jan Kott a scos în evidenţă nebunia politicului ajuns atotstăpînitor. Lear şi Macbeth descoperă străfundul însetat de putere şi absolutism al omului. Lear nu mai rabdă laudele, oricît de neruşinate, îi trebuie neapărat hiperbolele, hosanalele, prosternarea, idolatrizarea. Lear e imaginea omului căruia nu-i mai ajunge puterea, căruia îi prieşte numai zeificarea.
La Shakespeare dăm de cruzime, nu la bietul Artaud. De aceea şi este azi mai „actual” ca oricînd — deşi „mai actual tot atît de caraghios ca şi mai „splendid” —, adică mai lesne de înţeles. Absurdul, nebunia, cruzimea îi erau perfect accesibile — iar noi le vedem cu ochii, le trăim. Pentru noi tema pare cu adevărat a fi (v. Macbeth) „full of fury and sound”. El le-a prevăzut. Orice mare scriitor e, într-o oarecare măsură, un profet, un „văzător”.
Părintele Nicolae Steinhardt 
Un răspuns la „Întrebări şi Răspunsuri: 1 – 100”