RSS

Întrebări şi Răspunsuri: 101 – 200

05 Mar
din „Monahul de la Rohia: N. Steinhardt RĂSPUNDE LA 365 DE ÎNTREBĂRI”
Editura Humanitas

101. Recitesc pe Albert Camus. Redescopăr multe idei, reflecţii de o extraordinară originalitate. Vă propun să le priviţi cu ochii dumneavoastră. Să le judecaţi din perspectiva actualităţii: „ Ce cuget eu mai presus de mine însumi şi sînt fără să pot dejîni? Un fel de înaintare anevoioasă către o sfinţenie a negării — un eroism fără Dumnezeu — omul în sfîrşit pur. Toate virtuţile omeneşti, inclusiv singurătatea faţă de Dumnezeu. „
Vrea să se poarte ca un creştin, fără a fi ţinut să creadă în Dumnezeu si Hristos. Mă rog, de atei ca el să tot avem parte. Pentru unul ca el, lucrul este, poate, posibil. Dar pentru ceilalţi toţi? O morală atee este şubredă, primejdioasă, cu totul supusă instabilităţii. Pentru mase e o simplă iluzie, arhidovedită ca atare.
Între un aristocrat al spiritului şi un mare civilizat ca A. C. şi un creştin deosebirea este minimă. Doar şi pastorul Dietrich Bohnhoffer ne-a învăţat că trebuie să ne purtăm bine şi creştineşte chiar daca Dumnezeu nu ar fi — etsiDeus non daretur. Acesta, domnule Zaharia Sângeorzan, e adevăratul creştin (de ordin superior) care se poartă creştineşte nu de frica iadului sau pentru răsplata raiului, ci din dragoste pentru Dumnezeu care s-ar putea să nu „existe”. N-are a face. Dacă, pe patul de moarte fiind, mi s-ar dovedi cu argumente irezistibile că nu Hristos e adevărat, ci altceva, eu tot cu Hristos rămîn (Dostoievski).
Repet: Un A. C. se poate eventual lipsi de forma credinţei, dar pentru ceilalţi morala laică e o iluzie şi o bazaconie.

102. Tot din Camus: „Ajuns la absurd, căutînd să trăiască în consecinţă, un om constată întotdeauna că lucrul cel mai greu de menţinut pe lume este conştiinţa. Aproape întotdeauna, împrejurările se împotrivesc. Este vorba să trăieşti luciditatea într-o lume în care disper-siunea este lege.”

Tocmai că fraza aceasta confirmă cele spuse de mine mai sus. Nu toţi oamenii au conştiinţa aceea fermă pe care o presupune morala laică. Morala ateistă e şubredă, e o iluzie, deoarece nu toţi oamenii au o conştiinţă. Toţi au două picioare, nu toţi o conştiinţă.

103. Din Camus: „Să te desprinzi de toate. În lipsa unui pustiu, ciuma sau mica gară a lui Tolstoi”.
Camus e un creştin fără voie sau fără să o ştie. (Ca medicul fără voie sau ca domnul Jourdain.) Desprinderea se poate produce şi în lume, se poate ivi şi în lume distanţarea, degajarea, detaşarea (cum zice Bhăgăvăd Giţă). Exemplelor date de dumneavoastră le-aş adăuga: închisoarea.

104. Nu ştiu dacă l-aţi cunoscut pe Mihai Ralea. Vreţi să-i faceţi un portret?
Mihai Ralea dovedeşte că inteligenţa şi cultura nu ajung. A fost, fără îndoială, un om foarte inteligent şi foarte cult şi plin de talent. Nu ajung acestea. I-au lipsit: conştiinţa — distanţa— eleganţa. Omul acesta elegant, distins, cult s-a purtat de fapt în viaţă şi cu viaţa lui ca un bădăran, un malo-tru zic francezii. Ataşamentul absolut faţă de comodităţile şi rafinamentele vieţii materiale a prefăcut pe acest literat, pe acest om de cultură într-o paiaţă. Prin el morala laică şi-a dovedit neantul.

105.  Este autentic Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni?

Autentic feste, dar — sper să mă pot face înţeles — nu este. Romancieriul nu a izbutit să-l creeze. E un port-idei, nu e un personaj real. Păcat, păcat că romanul a fost lucrat la repezeală şj dat publicităţii sub formă de ciornă!

106.  Trupul şi sufletul îşi creează o morală în raport cu condiţia umană, cu viaţa, cu destinul, cu istoria. Aş dori să o definiţi.
Fiecare îşi rezolvă cum ştie problema personală a relaţiilor sale cu marile categorii: viaţa, destinul, istoria. Totul este ca rezolvarea să nu fie în raport de dependenţă cu istoria etc, ci cu principiile imuabile ale conştiinţei morale.

107.  Bunătatea nu interzice umilinţa?
Se împacă de minune întru dreaptă socoteală. Bunătatea se împacă de minune şi cu inteligenţa. A crede că inteligenţa presupune negreşit şiretenie, răutate etc. e o prostie, o prejudecată „machiavelică” (în sens caragialesc).

108. Nu aveţi nostalgia de a călători la Roma? Ce aţi privi, judeca, admira?
Ba da. Ce aş privi? Pieţele, fîntînile, palatele, pinii, cîrciumioarele din cartierele populare (ca şi Al. Paleologu). N-aş judeca, n-aş admira. Occidentul, acum, nu~i de admirat, e de plîns. Căci e pierdut, doomed zic englezii. îmi amintesc cuvintele Domnului: „Nu pe Mine să mă plîngeţi, fiice ale Sionului, ci pe voi.” Cancerul încă e lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care ştie) încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate, deocamdată neexteriorizate?

109. Mai recitiţi pe Ioan Slavici? Sînteţi de acord cu principiile lui morale?
Ca scriitor, pe I. Slavici îl socotesc de mîna a doua. (Exceptînd Popa Tanda, o mare izbîndă.) Morala lui e morala de uz comun, niţel îmbîcsită. Şi e la Slavici ceva „vulgar”, „trivial”, „neelevat”. E cel puţin impresia mea.

110.  Tot din magnificul Camus: „Egoismul cumplit şi devorator al artiştilor. „
Da, există un egoism cumplit al artiştilor. Am avut prilejul să-l întîlnesc. Altminteri, probabil, nu se poate; creatorii nu cunosc decît creaţia. Restul pentru ei nu există. N-au nici timpul, răgazul să se ocupe de altele. Totuşi, Suares a spus: nu există artişti mari, există numai oameni mari. Se cuvine să înţelegem: o doză de egoism e firească şi necesară, artistul nu are timp de palavre, de gentileţe etc. (Cezar Petrescu: mă tot invită toţi la masă, iar eu am de scris!)

111. Vreţi să definiţi originalitatea filosofiei lui Constantin Noica?
Originalitatea constă în stabilirea raporturilor intime şi tainice dintre gîndire şi cuvinte. Noica, aşadar, se încadrează în marele curent contemporan al filosofiei care-şi pune problema capitală a raportului limbaj-cugetare. Iar devenirea întru fiinţă e o formulă creştină: devenirea întru perfectul creştin. Şi Noica e un soi de Camus, un „moralist” căruia nu-i trebuie credinţa.

112. Ideile au o memorie, dar destinul?
Ortega ne pune în gardă: necunoaşterea trecutului ne face să repetăm erori grosolane din vechime. Destinul, recunosc, e inventiv, asta-i iscusinţa lui: camuflează trecutul şi da aparenţa noutăţii absolute unor scenarii „fumate”. Ne purtăm destinul în noi? Sîntem predestinaţi? Ursiţi? Problemă teribilă. Eu cred că asta mai ales e creştinul în stare a face: să înfrîngă predestinarea psiho-fiziologică.

113. Eugen Ionescu a păstrat cu sine, în fiinţa sa, în operă, un orizont specific românesc, restituit conştiinţei literare franceze?
Eugen Ionescu e un mare scriitor de limbă franceză (nu-i mai puţin un mare stilist — în alt fel — decît Cioran ori Proust), dar e un român. Orizontul lui specific (am spus-o) e al dreptei socotinţe româneşti, al înţelepciunii şi clarvi-ziunii unui popor pe care nu-l duci cu muia, care le vede.

114.  Ce vă spune un cer înstelat privit de pe pămîntul Rohiei?
Îmi spune: cît este de neprevăzută soarta omului! Un prieten, fost diplomat, fiu de magistrat superior, din înalta şi înstărita burghezie, îmi spunea nu demult: ar fi crezut cineva în 1930 că voi fi pensionat ca muncitor necalificat ori că tu vei fi osîndit pentru favorizare de legionari şi că-ţi vei petrece anii din urmă ca monah? A, spune cerul înstelat, voi, oamenii, nu ştiţi nimic, pe voi „norocul vă petrece”, adică imprevizibilul.

115.  Ce-a mai rămas durabil ca moralitate, ca mod de a fi al ţăranului român?
Din cîte văd la Rohia şi în Maramureş, din stilul de viaţă a rămas destul de mult. Dar valorile morale sînt prăbuşite. Şmecheria şi aici îşi întinde acum stăpînirea. Minciuna. Morala a fost înlocuită cu: „descurcă-te!” Iată noua lege: descurcă-te! O fi stîngismul boala copilăriei comunismului. O fi imperialismul faza finală a burgheziei. Un lucru e cert! Că faza finală a marxismului e şmecheria generală!

116. Iubirile lui Balzac… i-au condiţionat voinţa creatoare? În ce mod?
Nu cred să-l fi influenţat prea mult. E o maşină de scris. Nici chiar Hanska. Totul se învîrteşte în jurul scrisului. Totul se transformă în scris. Vaca mănîncă iarbă, dar se preface în carne de vacă şi în lapte. Dar cît e de puternici Artistul adevărat e mereu puternic.

117.  Vă rog să definiţi stilul critic al lui Alexandru Pa-leologu, Dan Hăulică şi Mircea Zaciu.
Al. Pal.: eleganţă ironică. Hăulică: preţiozitatea (de ordin superior). Zaciu: soliditatea informaţională, nepărtinirea. Acestea, grosso modo.

118. Marea vă provoacă inima şi imaginaţia să navigaţi prin lumea deşertăciunilor? Sau vă asediază cu noi valuri de scepticism?
Marea mă trece într-o stare de contemplatio absolută. Mă duce la unio cu Dumnezeu. Ca să vorbesc în stilul misticii catolice.

119.  Cred că aveţi oricînd o idee critică despre poezia Anei Blandiana. Vă rog să o comunicaţi sub zodia sincerităţii.
Sincer vorbind: o admir mult. E o vitează. E o Poetă. Dar şi-a format şi ea o morală conformă cu Timpul şi cu Istoria, scrie şi ea proză.
Asta n-ar trebui: poeţilor ar trebui să le fie interzis a scrie proză, care e un soi de invitaţie la compromis.

120. Aş dori să analizaţi poezia lui Adrian Popescu din perspectiva înţeleptului de la Assisi.
Grăieşte cel din Asiza: poetul A. P. e însufleţit de cele mai bune intenţii. Dar trebuie să iubeşti totul, chiar ce nu este de iubit. Şi ar mai adăuga poate: Am fost şi eu prea încrezător… E atît de greu să ştii ce vor oamenii… Mila sălba-tică de care vorbeşte, am încercat-o şi eu… Am izbutit oare să o prefac în pură iubire?

121. Ascultaţi clopotele de la biserici. Ce voci mai ascund şi cu ce semnificaţii?
Da, le ascult. Le ador. Clopotele din tinereţe, din copilărie, m-au chemat spre Hristos. Clopotele zglobii şi dulci de Crăciun, clopotele grave şi înfiorătoare ale Paştilor. Clopotele lui Poe. Ale lui Galaction. Avem clopote bune la Rohia. Cele din satul vecin, Boiereni, sînt superbe, pot rivaliza cu cele mai glorioase din Răsărit şi din Apus. Binecuvîntat fie Sf. Paulin de Nola, iniţiatorul lor, zice-se.

122. Genialitatea lui Mircea Eliade îşi trăia amplitudinea numai din enciclopedism?
Mircea Eliade datorează mult enciclopedismului şi hărniciei, dar şi talentului său de mare scriitor; nuvelele lui sînt splendide, Noaptea de sînziene e un roman excepţional, o frumuseţe a literaturii române. Şi chiar în opera lui ştiinţifică se simte pretutindeni artistul.

123. Poezia patriotică este tezaurul sacru al neamului românesc. Are ea astăzi un alt statut estetic, moral?
Poezia patriotică, la noi, a decăzut, vai, groaznic! A devenit lozincărie. Nu-i de mirare că Eugen Simion, contestatar, a declarat că poezia patriotică română cea mai frumoasă este: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată…”
Felul cum este maltratată, terfelită poezia patriotică la noi e o ruşine, o durere, o rană deschisă, un blestem…

124.  Gabriel Liiceanu e un adevărat filozof sau e un rostitor de frumoase paradoxuri, de verbe întemniţate în retorica orgoliilor nemăsurate?

Înclin spre partea a doua a întrebării. E foarte profesoral, foarte doctoral. Prea din cale afară de didascalos, de Herr Professor. Exact contrariul lui Noica, mereu amen, gentil, modest.

125.  Care sînt cele şapte păcate capitale?
1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila.

126. Am meditat mult la sinuciderea lui Petre Andrei. Ce minte lucidă, ce spirit realist! Şi delirul verde l-a aruncat în moarte. Cum vă explicaţi vulnerabilitatea învăţatului?

A încurcat-o şi el. S-a lăsat prins în cursă de ticălosul de Carol II. Numai că era din altă stofă decît Ralea. Sinuciderea lui a fost un act nobil, singura ieşire din încurcătură. Dumnezeu să-l ierte!

127.  Vă reamintiţi de casele lui Balzac din Comedia umană? Ce le era specific, unic?
Da, fiecare e alta. Ca şi la Mauriac. Da, aşa era pe vremuri, fiecare casă cu individualitatea ei… Şi la Dickens… E greu să crezi aşa ceva în epoca blocurilor uniforme şi a oraşelor-dormitoare. Oamenii vor trăi în cazarme. Asta îi aşteaptă. Ce păcat, ce urgie! Casa era „dublul” omului. Eu am trăit în epoca istorică a oamenilor care trăiau în case. Acum e altă epocă — nenorocită — şi vor fi alţi oameni, vai de mama lor!
O fi fost el, Karl Marx, grozav şi deştept nevoie mare, dar la asta nu s-a gîndit: ce le rămîne de făcut tinerilor dintr-un oraş ori un cartier-dormitor-cazarmă? Doar acestea: violul, furtul şi goana după casete porno şi de violenţă. Biserici nu au, nici cafenele, nici cofetărioare, nici berării (şi doar dumnealui deloc nu-i displăcea berea!), nici grădini; nimic, decît şirurile implacabile de aşa-zise blocuri (de fapt cocioabe suprapuse). Şi atunci, fireşte, se folosesc de ce le stă la îndemînă: violul, furtul, impertinenţa, bişniţa. Cîrciumile? Da, vai, punînd în vînzare băuturi pe care nici cei mai neruşinaţi şi mai haini cîrciumari armeni ori jidovi nu ar fi îndrăznit să le facă muşteriilor lor.
Asta-i faza finală a marxismului, după cum se pare că imperialismul e faza finală a capitalismului.

128. Nu aţi dori să scrieţi un Tratat despre sinceritate?
Nu sinceritatea este esenţialul, cum crede Gide, ci buna purtare, morala, chiar de cere un efort. Sinceritatea nu e o scuză. în artă însă nu e ca în morală: acolo sinceritatea este esenţială. Altfel e lozincărie şi kitsch.
Totul se complică datorită intervenţiei masive, pustiitoare a minciunii. Oare nu vedeţi, nu simţiţi că trăim în minciună, pînă la gît, pînă la marginea buzei? Că ne-a invadat, ne-a cotropit? Că oxigenul, carbonul şi hidrogenul au fost înlocuiţi de minciună?

129.  Ziua a opta nu este privilegiul moraliştilor?
Ziua a 8-a e a artiştilor, a contemplatorilor, a elitei, a tot ce ţine de „dincolo”. E a lui Hristos. A 7-a e ziua de odihnă a trupurilor, a bietelor trupuri (Sonia Larian). A 8-a e a surplusului, Artei, Sfinţeniei…

130.  Setea unui zeu nu era şi setea lui Dostoievski de a face din umilinţă o religie a dezmoşteniţilor?
La Bistriţa, în noiembrie, am definit arta (cultura) ca „smerenie semeaţă”. Umilinţa creştină (a lui Dostoievski) e drum spre îndumnezeirea omului (în sens creştin, nu nietzscheean). Chenoza lui Hristos. Nu e religia dezmoşteniţilor, e virtutea elitei spirituale.

131. Să ne imaginăm că aveţi în faţa dumneavoastră Biblioteca N. lorga. Toate cărţile şi articolele scrise de acest Shakespeare al istoriei româneşti şi universale. Aş dori să faceţi o antologie din această vastă operă. Ce cărţi şi studii aţi reţine pentru ea?
Fără a şovăi prea mult: Oameni cari au fost, însemnările de călătorie, O viaţă de om aşa cum a fost. Mai toate articolele din Neamul românesc şi multe din conferinţe, discursuri, cugetări (puternice mai toate). M-aş călăuzi mai ales după convingerea mea că avem de a face cu un mare scriitor, cum şi spuneţi, asemuindu-l cu Shakespeare. Sînt fiinţe „infinite”: Goethe, Platon, Shakespeare, lorga, Dostoievski.

132  Memoria luiN. lorga nu era „cosmică”?

Ba da, ba da. Era şi „fenomenală” (întocmai ca a lui Mircea Eliade) — dar şi cosmică, depăşind atît fruntariile ţării, cît şi ale disciplinelor cărora s-a consacrat. Repet: la lorga dăm de infinit, de infinitudinea cosmosului. De o sete universală şi o aptitudine (vocaţie) de participare la elanul vital însuşi.

133. Prozatorii de azi nu ar trebui să-l recitească pe Gustave Flaubert (mai ales cel din Corespondenţă…)?
Bună idee, foarte bună. Eu însă rămîn la ideea mea, la părerea mea — fără a dispreţui cîtuşi de puţin formidabila corespondenţă! — Doamna Bovary e capodopera lui şi, totodată, romanul-model. Aşa încît ar trebui să fie neapărat citită şi Doamna Bovary. I-ar vindeca pe mulţi prozatori de astăzi de numeroase neputinţe, beteşuguri, obsesii şi pervertiri ale scrisului.

134.  Ce părere aveţi de raportul dintre istorie şi literatură?
Am mai atacat tema aceasta în Incertitudini literare, capitolul intitulat (cred): Istorie, Stendhal, Preda. Istoria şi literatura se împacă foarte bine, se interferează chiar. Orice roman oricît de contemporan şi de pur analitic e, prin forţa lucrurilor, şi un fragment de istorie. Se vede clar că aşa e la Proust.
Şi există nenumărate romane istorice de toată frumuseţea: Război şi pace, Cinq-Mars, Logodnicii, Zodia cancerului, Adam şi Eva, Mizerabilii, Quo vadis, Ultimele zile ale oraşului Pompei,.. De parcă Ferrero, Mommsen ori Toynbee nu se citesc ca nişte autori de romane?

135. Romanul modern este o reconstrucţie a Bibliotecii?
De multe ori, vai, da. Sînt şi excepţii fericite: Numele trandafirului. Ori Doktor Faustus al lui Thomas Mann. Orbirea lui Canetti. Biblioteca e prezentă la Nabokov, însă filtrată. Aceasta-i condiţia: să fie filtrată, cît mai invizibilă, cu totul neagresivă, neaflătoare în treabă; discretă, mascată. La Anatole France era discretă uneori, băgăreaţă alteori.

136.  Iubiţi înţelepciunea unui fir de grîu?
Cum de n-aş iubi-o? Nu-s doar şi eu — păcătosul, urîtul, oropsitul — nu-s doar, totuşi, om şi eu, român (prin adopţiune, dar cu înflăcărare) şi creştin? Sfînta Scriptură descoperă înţelepciunea în cele mai neaşteptate locuri.

13 7. Ideile au un destin sau o virstă istorică?

Răspunde Musil: ideile trăiesc atîta vreme cît se crede în ele, cîtă vreme se bucură de credit. Apoi pier, dau faliment ca şi băncile care şi-au pierdut creditul. Totul e credinţă. Ideile au aşadar şi ele viaţă, viaţă limitată,
vîrstă, moarte.
Spengler şi Toynbee au expus problema pe larg. Eu unul cred că aceasta chiar este adevărata istorie: evoluţia ideilor. Nu cred că ideile sînt un produs al materiei şi economiei, ci, dimpotrivă, ordinea socială şi economică este o consecinţă a ideologiei.

138. Poezia este o conjuraţie a zeilor?
Nu cred că Arta se împotriveşte religiei. Nu împărtăşesc părerea clericilor care osîndesc arta sau o privesc cu suspiciune. Arta (Blaga zice: cultura) e calea noastră spre cunoaşterea lui Dumnezeu cel neapropiat (Blaga zice: ascuns). Arta e mai degrabă un dar decît o conjuraţie a zeilor. Sau, dacă-i vorba aşa, e mai degrabă o conjuraţie a oamenilor. Repet ce am spus în repetate rînduri: arta este nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu (Kandinsky).

139. Fiinţa istoriei naţionale este inima adevărului rostit?
Fiinţa istoriei naţionale nu poate fi rostită decît pe calea adevărului. Şi reciproc: adevărul se poate formula valabil şi substanţial numai în cîmpul magnetic radiant al fiinţei naţionale. Nu putem iubi o fiinţă naţională sulemenită şi artificială. Dragostea nu se sperie de adevăr. Prin chiar faptul rostirii în limba ţării dovedim că-i sîntem indisolubil legaţi, că ne exprimăm prin şi întru ea.

140. Experienţa de viaţă a scriitorului este un concept depăşit?
Nu există răspuns categoric la aceasta întrebare. Depinde. Istoria literară oferă răspunsuri şi negative şi pozitive. Oricum, mă feresc de scriitorii ferecaţi în biblioteci. „Mais on aura tout vu.” Nu, nu pot afla un răspuns ferm, se poate şi asa si asa.

141.  Viaţa este o respiraţie a geniului?
Întrebarea mi se pare a reprezenta un simplu joc de cuvinte. Şi nici nu o prea înţeleg. (A mai fost o întrebare căreia nu i-am răspuns deoarece nu am înţeles-o. Pe la nr. 120, cred. Rog să fie repetată, clarificată.)

142. Aş dori să analizaţi poemul Cărţile de Mihai Eminescu.
E o poezie de mare nobleţe, mărinimie şi smerenie. Tot cu privire la Shakespeare: am scris că Voiculescu (în Ultimele sonete închipuite) a dovedit că a ştiut să-l iubească pe genialul Will mai mult chiar decît pe sine însuşi. El de fapt urma pilda lui Eminescu.
Eminescu a înţeles perfect universalitatea lui S. Tot astfel Hugo, şi el citat de mine: iubea la S. totul: „La S. admir totul, ca o brută.” Iar Eminescu iubeşte şi el toate cele: şi furtuna şi cruzimea şi moliciunea şi linul şi răul şi binele şi greşeala şi dulceaţa şi blîndeţea şi visurile. Iubirea ce i-o poartă lui S. dovedeşte imensa smerenie a poetului („M-ai învăţat ca lumea s-o citesc”) — iar poetul, ca orice artist autentic, nu se poate să nu fi fost mîndru şi con-ştient de valoarea sa.

De reţinut este, neapărat, caracterul panteist al poemului, un soi de nedistincţie etică, o acceptare a lumii (prin S.) în totalitatea ei, bună şi rea. E un poem nietzscheean. Şi foarte inteligent: aşa şi este S.: atotcuprinzător, la el sînt toate cele: caraghiosul şi tragicul se împacă foarte bine. (De unde şi biata indignare a lui Voltaire.) Şi tainic: cine-i înţeleptul cu ajutorul căruia dezleagă problema morţii lumii: Buddha? Hristos? (Ori Schopenhauer?) Şi cine-i cel de-al treilea maestru care-l ţine viu pe poet? E iubita? încurcătura provine şi din faptul că ambele substantive sînt în româneşte de genuri diferite (nu în limba engleză). E iubirea în sine, ca atare? E daimonul său? Geniul său (în dublu înţeles)? E, oare, iarăşi, Domnul? (Deşi nu pare verosimil, dar nici de necrezut!) E, pur şi simplu, dragostea în forma ei cea mai trupească, mai simplă, mai „tare” decît toate ştiinţele şi toate cărţile şi decît poezia chiar?

Părerea mea sinceră (şi îndrăzneaţă) este ca avem de a face cu o stratagemă poetică (un truc!): poetul nu se referă la nimeni anume, la nimic precis, ci a recurs la un sfîrşit enigmatic spre a mări farmecul poeziei (ca şi sonetul lui Arvers). S-a retras îndărătul dreptului său sfînt şi indiscutabil (de poet) de a nu lămuri, de a lăsa lucrurile neexplicate, de a nu rezolva nimic.
Cine oare poate să-i „adoarmă în braţă”? Ori daimonul şăgalnic ori iubita „copilă” ori — cine ştie? — Pruncul Iisus? Mie mi-ar conveni să trag spuza pe turta mea şi să propun soluţia din urmă. Dar nu o fac! Rămîn la părerea de mai sus: e un artificiu poetic de mare clasă şi totodată filozofic: lumea e taina, poezia e mai presus de orice taină. S. e mare, îl adoră, mai mare însă e Taina Lumii acesteia. Dar, zice Al. Paleologu: ce tot umblăm cu abţibilduri? Cine să-i adoarmă în braţă de nu Veronica Miele? Ce mai încoace şi încolo, maestrul de-al treilea, neîntrecutul, înţeleptul cel tainic e nimeni altul decît Veronica Miele. Asta e, de ne place ori ba!

143.  Ce vă spune azi ca valoare estetică şi stilistică Bunavestire a lui Nicolae Breban?
Nicolae Breban e un scriitor interesant, dar inegal. Atacă probleme majore, spirituale, existenţiale. Dar, stilist, vai, nu e! Estetic vorbind, nu contează, limbajul, stilul, exprimarea sînt adeseori insuportabile. Nu tot aşa, însă, etic! Breban e unul din puţinii noştri autori cu adevărat atraşi de marile probleme ale omului şi misterele vieţii.

144.  Ce definiţie critică ar merita eseul modern?
Sînt atîtea soiuri de eseuri moderne! O definiţie unică nu le poate cuprinde. în general, eseul modern e foarte cultural, erudit, influenţat de structuralism şi paninteligenţă. Influenţat cum? Şi-n bine şi-n rău.

145.  Criticul Paul Zarifopol Vă rog să-i definiţi metoda, originalitatea operei

E mai presus de orice un inteligent şi el. Un rafinat, dar şi adînc. Al. Paleologu a dat în vileag acest caracter „adînc” al unui om ce părea numai deştept şi cult. A greşit, măcar o dată: nu l-a înţeles deloc pe Vasile Pârvan. Dar e, hotărît lucru, degajat, cunoscător, captivant. Pare uneori frivol, însă nu-i. Ci elegant şi dispus a scrie numai pentru oameni deştepţi, avizaţi. Mi-este dor de oameni ca Zarifopol şi Ralea — eseişti ai inteligenţei, subţirimii şi profunzimii nepedante.

146. L-aţi cunoscut pe Petre Pandrea? Vă rog să-i faceţi un portret
Nu l-am cunoscut îndeajuns de bine pentru a risca un portret. A fost un om cinstit. Totuşi niţel versatil. Vrednic de respect. A ştiut să sufere. Inteligent şi cult, desigur. Nu peste un anume nivel (foarte onorabil). împrejurările i-au fost neprielnice. Ar fi putut „da” mai mult. Viaţa nu prea l-a iubit. Şi poate că şi el a fost oarecum timid în raport cu asperităţile ei. O! de-am avea mulţi ca el! N-am fost mereu de acord cu el, suferea şi el de boala încrederii în superioritatea continuă a stîngii — dar mereu l-am respectat şi simpatizat.

147.  Ce credeţi că rămîne din poezia Mariei Banuş?
Numai cartea ei dintîi, Ţara fetelor—îndrăzneaţă, cam prea deşucheată, dar autentică şi, fără îndoială, talentată. Şi frumoasele traduceri din Rilke. Altminteri viciată pînă la os de ştii dumneata ce.

148.  Cred că aţi purtat de-a lungul timpului un dialog cu Laurenţiu Fulga. Ce îl caracteriza ca om, ca scriitor?
Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu m-au certat că-l admir pe Fulga ca scriitor. L-am apreciat ca scriitor. L-am apreciat şi ca om de ispravă. Se schimbase întru totul, se lămurise şi — lucru rar şi nobil — procedase în consecinţă. Nu-şi punea botniţă la gură. Şi a fost foarte curajos, foarte. A făcut mult bine. Mie unuia mi-a fost de mare folos, s-a purtat cum mai nobil, mai curajos, mai drept nici că se putea, Oameni ca el, care ştiu să vadă, să se dezmeticească, să-şi recunoască greşeala şi sa acţioneze în consecinţă sînt vrednici de toată admiraţia şi gratitudinea noastră, a tuturor. li păstrez admiraţie şi recunoştinţă. Nu s-a „lămurit” numai pentru sine. A şi făptuit şi vorbit. Domnul a făcut şi din el „o făptură nouă”.

149. Prinţul Lampedusa e un model de scriitor care ar trebui urmat si la noi în sensul artei narative?
Desigur. Dar cine se va încumeta şi cine va izbuti? Poate că A. E. Baconsky ar fi fost omul potrivit. Imitaţia nu mi se pare bună în sine. Cred altceva: că n-ar strica să fie citit cît mai mult, ca şi Eco, Flaubert, Michaux, Baudelaire (proza), Zarifopol, Nabokov. Lecţia: dezinvoltură, exigenţă (faţă de sine), nestereotipie. Excelente două eseuri ale lui Nabokov: despre Puşkin, despre Tolstoi. Le-am citit de curînd. Să nu ne ferecăm în limite strimte. Să des-chidem larg ferestrele şi uşile. Aşa au făcut întotdeauna înaintaşii. Libertate, dar nu numai măruntă şi circumspectă. Nu dementă, nu, dar vie şi înfiptă.

150. Vă rog să actualizaţi aceste sintagme şi idei ale lui Nicolae Iorga: „Drumurile istoriei acestei naţiuni trec prin inima lui Eminescu. „
Iată o frază minunată a lui Iorga, încă una, e un specialist în formule puternice, aidoma lui Blaga. Fenomenul Eminescu: perfecta identitate dintre poet şi neamul său. Cazurile sînt rare: nici la Goethe identitatea nu e desăvîrşită cu neamul său. La ruşi: Tolstoi? Mai curînd Puşkin. Cazuri certe sînt Shakespeare, Cervantes. La francezi n-aş şti să spun cu certitudine că nu greşesc. La români rezonanţa dintre Eminescu şi neam ţine de ordinul surprizelor biologice şi spirituale. Şi, deci, rezonanţa dintre scriitor şi istoria poporului român. Eminescu a recapitulat-o, a restituit-o în valorile ei cele mai tăinuite cu o uşurinţă şi o naturaleţe care tin de miracol. Eminescu a făcut din istoria roma-nilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevărului istoric autoritate şi prestigiu de mit.

151. Nu vă este dor de Constantin Noica?
Ba da. Foarte. N-am minţit cînd am spus că lui, după bunii mei părinţi, îi datorez cel mai mult în lumea aceasta.

152. Inima este un profet pentru scriitor?
Nu mai puţin decît mintea. Nu mai puţin. Şi nu mai puţin decît ochii. Există doar — neîndoielnic — şi ochii cugetători ai inimii. Poetul, de altfel, e profet. Orice adevărat artist e şi profet.

153.  Timpul — ce înţeles îi acordă Proust?
Timpul pentru Proust e Parametrul Principal. (Ca atare şi ca Durată.) El e de fapt Personajul Central, într-un anume sens joacă în opera proustiană acelaşi rol ca Spiritul Absolut în sistemul lui Hegel. Timpul, la Proust, e şi Vrăjmaşul, Consumatorul, cel ce-i mănîncă şi-i deformează pe oameni, Batjocoritorul, Inamicul nr. 1, Stricăciosul, Adversarul (iar Satan aşa se traduce: adversarul).

154.  Centenarul morţii lui Eminescu: cu ce sentimente îl aşteptaţi?
Cu spaimă şi simţăminte de umilinţă. Ştiu că se va scrie mult şi frumos de către mulţi. Eu unul însă, atît de sărac în eminescologie, nu voi avea ce spune. Am trimis totuşi un text revistei Steaua: „Poetul şi neamul său. întru întîmpinarea centenarului morţii lui Eminescu”. Nişte banalităţi. Am scris şi o mică prefaţă la Eminescu — abisul ontologic de Svetla-na Paleologu, cumnata lui Alexandru Paleologu, care-i în Elveţia. Cartea ei, în româneşte, foarte caldă şi gîndită îndelung, a fost tipărită (foarte prost) în Danemarca. Şi prefaţa aceea nu cuprinde altceva decît sfîşietoare banalităţi. Mă simt gol, ruşinat, netrebnic în faţa lui Eminescu. Mă izbăveşte poate, măcar în parte, iubirea.
(Singurul lucru de care nu mă ruşinez e un text micuţ — o amintire — intitulat „Adîncu-i luminîndu-l”.)

155. Aş dori să ne vorbiţi de memoria acestei veri trăite de dumneavoastră la Rohia.
Au fost zile reci şi zile de caniculă. Am fost foarte bolnav şi am fost şi sănătos. Am lucrat mult la bibliotecă, am redactat fişe cu duiumul. Am izbutit să încheg volumul destinat Cărţii Româneşti (planul pe ’90), l-am trimis editurii, are — probabil (dacă va fi publicat) — să fie o carte postumă. A venit aici un băiat din Bistriţa, Ioan Pintea, un băiat bun, care m-a supus unui lung dialog („Cinci zile cu N. St.”). Nu cred să aibă sorţi de publicare.

156. Imnele Maramureşului. Orizontul lor de idei, de teme, de simţire românească formează un fond de originalitate? Cum va evolua Ioan Alexandru? Nu credeţi că Imnele îl îndepărtează tot mai mult de retorica poe-ziei moderne?
Imnele, aveţi dreptate, îl îndepărtează de retorica poeziei moderne şi de primele lui poezii, acelea necreştine, dar deloc mediocre.
Ioan Alexandru e pe cale de a deveni o instituţie. E, neîndoielnic, un mare orator, un predicator de clasă superioară, un dascăl de factură naeionesciană. Poeziile sale imnice nu-s de dispreţuit, dar — fireşte — sînt „de gen”. Să nu uităm că şi Claudel a scris ode. Dar că ale lui Ioan Alexandru sînt limitate, sînt variaţiuni pe o temă dată.

157. Cum vă explicaţi că Octavian Goga nu are pînă în prezent un studiu critic memorabil care să-i definească amplitudinea vocii lirice?
Cu Goga cred că se petrece un fenomen explicabil: critica actuală pune accentul pe existenţial, pe ontologic. Cărţile de critică sînt în primul rînd menite a da criticului posibilitatea să se exprime pe sine şi să exprime angoasele lumii, să facă din autorul comentat (psihanalizat) o voce a ome-nirii în căutare, suferinţă, perplexitate, sarcasm şi uimire. Dar Goga e un poet extravertit; e un liric, dar în relaţii strînse, în dialog, cu exteriorul. Monologul interior e mai rar (doar în Umbra zidurilor). Cu „adîncurile” ciudate ale eului (cele atît de preţuite acum), mai puţin.
Va trebui să vină un critic destoinic şi capabil să extragă din poezia aceasta — socială, naţională, patetică şi refractară inconştientului — sensurile ei existenţiale, tăriile ei lăuntrice.

158. Poezia este o liturghie a umilinţei ajunsă metaforă?
Definiţii valabile sînt multe. Nici aceasta nu-i nevrednică de atenţie. E chiar dintre cele frumoase. Dar misterul nu poate fi definit. Ca şi Răul în lume, ca şi Sîngele, ca şi Viaţa însăşi. Poezia nu încape într-o singură definiţie. Sînt multe, deopotrivă exaltante şi necomplete.

159. Literatura clasică va rezista secolului XXI? Prin ce?
Cred că va rezista. Literatura clasică e atemporală. Nimic nu o poate desfiinţa. Capodopera scapă de sub acţiunea Timpului. E un corp închegat. E un moment cristalizat, deşi trecător. E scoasă din flux.

160. Adrian Păunescu a „dispărut” din presă… S-a refugiat oare în bibliotecă?
Bine ar fi. Şi mai bine ar fi să se refugieze în Negrabă, Adăs-tare şi Smerenie. Nu-i prost, nu-i netalentat, nu-i nesimţit!
Dar — ca şi pe Ioan Alexandru — îl paşte dublul pericol al Agitaţiei şi al Instituţionalizării.

161. Fariseii iubesc oare măştile sau orgoliile de a le purta?
Nu cred ca fariseii să se fi considerat pe ei înşişi drept purtători de măşti. Dimpotrivă, cred că se considerau sinceri şi drepţi. Există o sinceritate a făţărniciei. Făţărnicia le era instinctivă, o practicau dezinvolt, împăcaţi. (Dar roşi de invidie.)

162. Roma lui Nero nu a renăscut sub alt chip?
Că bine ziseşi, dragul meu.

163. Satul — un mit condamnat să dispară?
Vai şi amar de noi şi sărac de maicile noastre dacă vor dispărea (cum şi este foarte probabil, cum şi este sigur) satele. Pieirea satelor va fi o catastrofa egală cu Glaciaţiunea Quaternară şi va depăşi cu mult cutremurele cele mai rele. Veţi vedea: urgie mai năprasnică nu ne-a lovit nicicînd. Hunii, gepizii, tătarii, turcii, pînă şi Carol II au fost tot atîtea flori la ureche.
E o sinucidere. Prin asfixiere, prin uscăciune, prin sterilizare, prin sluţire, prin emasculare. Ce n-au izbutit, de-a lungul veacurilor, să facă liftele străine românilor, îşi vor fi făcut ei înşişi prin stîrpirea satelor.

164.  Ce v-a impresionat mai mult în critica lui Şerban Cioculescu?
Acurateţea documentară. Puterea memoriei. O bună dispoziţie continuă. O curiozitate neobosită. Un foarte agreabil amestec de zeflemea şi melancolie. O hărnicie, o vivacitate. Şi două nobile admiraţii: pentru I. L. Caragiale, pentru Tudor Arghezi.
Păcat că la cărunteţe a feştelit iacaua cu hosanale politice uimitoare: să vezi şi să nu crezi. Deh, îşi face Timpul rîs de noi. Avut-a Proust dreptate deplină.

165. Metafizica unui poem de Lucian Blaga „rivalizează” cu ideea de „sistem”filozofic?
Un poem izbutit, un poem viu şi nemăsluit — cum sînt ale lui Blaga — face desigur cît un „sistem” filozofic sortit evanescenţei, oricît de scorţos, greoi, complicat, prolix ar fi.

166. Romanul „textualist” trăieşte din memoria bibliotecii?
Romanul textualist trăieşte mai ales din fumuri culturaliste şi din vanitate şi orgolii. Trăieşte şi din consumarea nedigerată şi neasimilată a bibliotecilor.

167. Ce destin cunoaşte azi limba latină?
Să nu vă mire cîtuşi de puţin dacă va cunoaşte o palingenezie. Dar cred că, totuşi, zarurile au fost aruncate: engleza pare a fi cîştigat partida.

168. Trăieşte şi scrie la Sibiu un om de mare cultură: Antonie Plămădeală. Eu îl consider un învăţat din familia lui Nicolae Iorga. Ce aduce el nou faţă de contribuţia istoricilor de profesie?
Tare mă bucur că l-aţi „zărit” pe Antonie Plămădeală. Da, e o figură formidabilă. Strălucit de inteligent, harnic la culme, cărturar. Talentat, nobil. Păcat că nu l-aţi auzit la înmormîntarea lui Noica. M-a năucit, m-au trecut fiorii. Ce-aduce în plus? Ceva fără preţ: căldura creştină, mărinimia creştină. Suflul moral. E un creştin adevărat: inteligent foc, deschis, neînchistat în mărunţişuri. Cumetria Noica – Plămădeală le-a fost de mare priinţă amîndurora. Au învăţat mult unul de la altul, s-au completat. (Ca eroii cărţii lui Ignazio Silone: Pîinea şi Vinul, preotul şi partizanul.)
Vă felicit: aţi ştiut să-l remarcaţi pe Antonie Plămădeală şi să-l apreciaţi la justa lui valoare. Repet, aceasta îl înalţă şi-l deosebeşte: o viziune creştină largă, care înnobilează, care dintr-o dată schimbă atmosfera, o saltă (sus de tot), deasupra simplei erudiţii şi chiar deasupra fluenţei naraţiunii şi puterii de sintetizare a evenimentelor.

169.  Via Appia Antica: o înîîlnire posibilă cu Dante… Care ar fi prima întrebare pe care i-aţi adresa-o?

I-aş adresa două: „Nu credeţi, messire, că amintirea faptelor plăcute şi zilelor bune, în zile de urgie, poate fi nu numai pricină de cumplită amărăciune, ci şi izvor minunat de mîngîiere?” „I-aţi băgat chiar pe toţi în iad? N-au mai rămas şi unii pe care i-aţi trecut cu vederea? Vă pare rău de omisiuni?”

170. Moara, ca oglinda vieţii ce curge, nu merită să i se creeze un „tratat(( de metafizică?
Prilej de metafizică, iubite domnule Zaharia Sângeorzan, sînt toate cele. Nu numai moara; toate curg. Schubert a cîntat moara. Don Quijote s-a luptat cu zbaterile ei. E unul din obiectele magice ale lumii noastre. Stă şi ea, ca multe altele, la intersecţia dintre Lume şi Metalume. O mulţime de obiecte-satelit roiesc în jurul omului, laolaltă cu el, în Spaţiul Intermediar. Moara, ca şi omul, e şi duală. Adesea, Morarul e dinspre diavol, iar moara însăşi macină nu numai bune. Dar moara acţionată de o apă curgătoare se numără printre Fermecaturi şi Gingăşii: e un compendiu de metafizică binevoitoare pentru uzul oamenilor de bunăvoie.

171. Lev Tolstoi: s-a gîndit oare cu adevărat la umilinţele lui Dostoievski?
Cred că da. Avea o pildă şi mai senzaţională a puterii lui Dostoievski de a cuceri şi înfrînge sufletele recalcitrante. La comemorarea lui Puşkin, următor cuvîntării lui, Turgheniev a plîns şi s-au îmbrăţişat. Dacă alde Turgheniev a fost biruit şi s-a cutremurat, n-ar fi de mirare să fi fost înduplecat şi orgoliul lui Tolstoi.
Dostoievski a izbutit să săvîrşească o minune: să doboare mîndria şi complicaţiile psihice (mai bine spus ar fi: psihanalitice) ale clasei celei mai sofisticate şi mai inabordabile de oameni: scriitorii. Numai Hristos putea realiza una ca asta. Dostoievski, întocmai ca apostolii, a lucrat şi a vindecat în numele Lui.

172.  Un călugăr nu este cel mai autentic spirit critic disponibil să scrie din nou Biblia?
Să scrie din nou? Nu. Să-i dea mereu viaţă, fiecare în felul sau, de fiecare dată în noutate, prospeţime şi fervoare, da.

173.  Cu toate infernalele suferinţe, injustiţii, umilinţe, catastrofe morale care s-au năpustit cu furie şi violenţă asupra lor, evreii din România nu au încă o Istorie pe măsura tragediei pe care au trăit-o. Care să fie motivul adevărat al acestei absenţe?

Nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură. Nu oricine e vrednic de tragedia pe care o trăieşte. Nu oricine ştie să-i corespundă, să-şi asume rolul. Li se cere victimelor o măreţie, o capacitate corespunzătoare loviturii sortite lor.
Se vede că evreii nu o au. Felul cum s-au purtat la noi după ’44 dovedeşte că nu au fost, vai, la înălţimea cuvenită. Au ratat prilejul unic şi minunat de a-şi dovedi înţelepciunea şi mărinimia. Nu laşitatea mă supără. Frica e normală. Nu putem cere oamenilor fapte de eroism.
Dar sîntem îndreptăţiţi să pretindem oamenilor să nu facă exces de zel. Le putem cere mai puţină conştiinciozitate.
Evreilor, după 1945 şi mai ales după ’47, asta le-am reproşat: o conştiinciozitate fanatică, absolută, imbecilă. Mai cu seamă românilor le-aş cere mai puţin zel: un popor domol, înzestrat cu darul ironiei, care niciodată nu a pus mare preţ pe coinciderea formei cu fondul. Lor le putem cere sa aplice ordinele alene, iavaş-iavaş iată bacalîm, cu rea şi leneşă voinţă. Asta da, asta eram în drept a le cere. Cînd colo! Viteză maximă, străşnicie, polonic, vigilenţă absolută, denunţuri cu nemiluita.
Vai, românii s-au molipsit de la jidani, i-a apucat şi pe ei eficienţa, conştiinciozitatea, aplicarea necruţătoare a tuturor gugumăniilor şi absurdităţilor. Am devenit mai riguroşi, mai regulamentari, mai disciplinaţi decît germanii! Vai nouă, popor mereu ferit de excese, mereu predispus către soluţii tranzacţionale, băşcălie, relativitate. Asta-i nenorocirea, că ne-am pierdut bunul-simţ, indulgenţa, superficialitatea, împăcarea cu forma fără fond. Asupra acestui punct cred că Maiorescu a greşit: n-a înţeles cît de preţioasă şi blîndă poate fi o civilizaţie a formei care nu ia fondul în tragic.
Din senin ne-au lovit zelul şi conştiinciozitatea! Mai atrag atenţia asupra unui punct important: Sîntem mereu înclinaţi a pierde din vedere că terorizaţii, cu vremea, ajung mai răi, mai netrebnici, mai inventivi în abjecţie decît teroriştii. Ei dau mai mult decît li se cere, mai mult chiar decît teroriştii cutează să le ceară ori şi-ar închipui că pot cere. Terorizaţii devansează cererile cele mai îndrăzneţe ale teroriştilor şi-i incită a fi mai răi decît sînt. Acesta-i un punct esenţial, eu am avut prilejul să-l descopăr la anchetă şi în viaţa de puşcărie (unde mulţi deţinuţi
ajunseseră mult mai răi şi mai periculoşi decît administraţia).

174. Paul Celan şi-a văzut moartea în propria-i regie. Să-l fi terorizat cîntecul ei nefast pe care n-a reuşit în ora fatală să-l transforme în poezie?

Orice sinucidere e un eşec, o nepricepere, o carenţă, o neputinţă de a transfigura eşecul în poezie. Cioran e de altă părere. Rămîn la a mea. Sinuciderea e o mare ispită. A-i rezista presupune din partea unui poet o mare favoare poetică; e un test.
Pentru omul de rînd, imensul curaj de a îndura suferinţa. în toate cazurile, sinuciderea e achiesarea la eşec.

175. LL. Caragiale: clasicul român cel mai solicitat astăzi de critică. Cum se justifică această redescoperire?
Se justifică prin aceea că, în sfîrşit, lumea a înţeles că LL. Caragiale nu e un simplu dramaturg de mare talent şi un prozator sarcastic, ci un scriitor abisal de talie mondială. Unul din marile merite ale lui Eugen Ionescu este de a ne fi revelat prin teatrul său caracterul abisal al operei lui I.L.C. Eugen Ionescu, faţă de I.L.C, a mers — vorba lui Celine — pînă la capătul nopţii.

176. Mai recitiţi Numele trandafirului? Rezistă el ca artă literară?
Am citit Numele trandafirului de trei ori: în franceză, engleză şi română. Versiunea cu mult cea mai bună mi s-a părut cea englezească. Da, cred cu fermitate că romanul „rezistă” ca operă de artă literară.

177. E.M. Cioran: ce carieră ar fi făcut în America?

Poate o carieră mai puţin strălucită decît în Occidentul european. Aici mai ales scepticismul, dezabuzarea, ateismul, scîrbirea generală au prins. Cioran a scris potrivit cerinţelor, aşteptărilor şi secretelor aspiraţii ale publicului descumpănit din Vestul Europei. Ce ironie! El, autorul aprig şi furios al Schimbării la faţă a României, el devine exponentul paroxistic al Decadenţei şi Greteil

178. Ce dialog aţi purta la Rohia dacă ar trăi V. Voiculescu?

Aş căuta să precizez raporturile sale cu ortodoxia, care nu-s deloc simple şi clare. V. Voiculescu nu a fost un adevărat ortodox. A fost un spiritualist, da, desigur, dar compozit, cu elemente indianiste, extrem-orientale, gnostice, mitice. îl iubesc mult, îl apreciez neşovăitor, dar asupra ortodoxismului său am nevoie de lămuriri. Asta aş discuta cu el, cu acest remarcabil poet, povestitor, creştin neconformist şi om de treabă. L-am cunoscut în puşcărie şi l-am respectat.

179. Frecventarea, recitirea capodoperelor literaturii universale nu vă creează un sentiment de dezabuzare spirituală?

Deloc! Cîtuşi de puţin. Nu sînt de acord cu E. M. Cioran. Citirea şi recitirea capodoperelor îmi creează un sentiment de exaltare şi bucurie, sînt pentru mine căi de contact cu absolutul.

180. Parisul dumneavoastră are chipul operei lui Balzac?
Mai degrabă al unor scriitori minori şi duioşi ca Alexandre Arnoux, Francis de Miomaudre. Ori al lui Jules Romains, pe care-l iubesc mult. Ori al unor memorialişti ca Ludovic Halevy, Leon Daudet — şi Proust!

181. Ce „ efect” produce invidia literară? Cum se manifestă ea astăzi?
Efecte dezastruoase. Viaţa literară se pustieşte, se mercantilizează. Vezi cazul lui Eugen Barbu, autorul a două capodopere (Groapa, Săptămîna nebunilor). Zavistia îl corupe, îl infectează, îl nenoroceşte, îl distruge. Nu i se poate cere
scriitorului să fie un sfînt (deşi…), dar nici o lepră nu-i este îngăduit a fi. Păcat!

182. Cunoaşteţi foarte bine literatura religioasă românească. Vreţi să ne schiţaţi o tablă de materii cu numele cele mai prestigioase care au scris literatură religioasă?
Las la o parte vechile izbînzi: Antim, Dosoftei, Milescu. Recomand citirea Bibliei din 1688. Recomand Ortodoxie şi românism, splendida lucrare a lui Dumitru Stăniloae. Ori Iisus Răscumpărătorul, de acelaşi. Cărţile lui Antonie Plămădeală, om cu totul excepţional, totodată istoric de seamă, vioi şi creştin de calitate superioară. Recomand articolele teologice ale lui Valeriu Anania, poet şi dramaturg mediocru, dar strălucit teolog. Găsim gîndire teologică vrednică de toată atenţia la Nichifor Crainic, Nae lonescu şi Vasile Pârvan. Revista Gîndirea e doldora de pagini teologice. A nu-l uita pe Tit Simedrea. La această întrebare, adaug două volume utile: 1) Ilarion V. Felea, Dumnezeu şi sufletul în poezia româneascăcontemporană(Cluj, 1937), 2) Pan M. Vizirescu, Poezia noastră religioasă (Cluj, 1943).

183.  Ce spaţiu aţi rezerva lui Eminescu, Goga, Arghezi, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Damian Stănoiu, Nichifor Crainic, V. Voiculescu şi — de ce nu? — şi lui Ioan Alexandru — într-o posibilă Istorie a literaturii religioase româneşti de la începuturi pînă azi?
Spaţii importante, desigur. Galaction a scris De la noi, la Cladova şi cîteva povestiri de mare sensibilitate şi farmec. Damian Stănoiu a debutat cu volumele Călugări şi ispite şi Necazurile Părintelui Ghedeon, care-s pline de haz, gingăşie şi curăţie. Apoi, vai, a lunecat în hăul trivialităţilor, stupidităţii şi literaturii de senzaţie la nivelul editurii I. G. Hertz. Pentru Arghezi recomand Marele Alfa al lui Alexandru George şi amintirile lui Valeriu Anania. A nu se uita Timotei Mucenicul al lui D. D. Pătrăşcanu, nuvelă lipsită de răutate (ceea ce nu e cazul la Calistrat Hogaş).

184. Ce înţelegeţi dumneavoastră prin conceptul de literatură religioasă românească?
Îi dau un înţeles foarte larg (de nu, Eminescu ar fi în afară). Toţi autorii citaţi mai sus şi numeroşi alţii îşi află locul în literatura religioasă română. Autorii profani sînt acei care mai ales exprimă sentimentul religios al unei naţiuni, adeziunea ei la Misterul fascinant şi cutremurător. Autorii de specialitate pot fi „interesanţi”, chiar adînci, dar revelatori sînt prozatorii şi poeţii mireni. La ei palpită duhul credinţei, acolo se află esenţa vie. Las, fireşte, deoparte — cu totul — searbădă literatură dulceagă şi pilduitoare.

185.  Ce e religios ca literatură în opera lui Mircea Eliade?
Opera literară a lui Mircea Eliade e toată impregnată în taine şi-n fantastic, adică în elemente de bază ale gîndirii religioase. Fantasticul său — am scris — nu e un fantastic pur, ca al occidentalilor, ci un quest, o dibuire a tainelor finale, o cercetare metafizică a marilor probleme. Credinţa pe care ne-o înfăţişează Eliade e simplă— vezi O fotografie veche de 14 ani, textul poate cel mai profund credincios şi ortodox scris vreodată în limba română. Iată, cred eu, textul fundamental, dovada irecuzabilă, irezistibilă a religiozităţii şi înţelepciunii poporului român. Citiţi O fotografie cu mare atenţie şi tremur.

186.  Cunoaşteţi cîteva capodopere din literatura religioasă românească?
Mă repet: Ortodoxie şi românism de Dumitru Stăniloae, O fotografie veche de 14 ani, Potirul lui Crainic, cîtiva Psalmi ai lui Arghezi, De la noi, la Cladova. Să nu-i dispreţuim pe Lascarov-Moldoveanu, pe Stere Diamandi. Popa Tanda e o mică izbîndă a literaturii religioase. Cruciada copiilor a lui Blaga şi Anno Domini de Ion Marin Sadoveanu sînt piese religioase. Religioase sînt: Moartea lui Fulger şi Creanga de aur. În închisori s-au scris multe şi frumoase poezii religioase — unele de mare frumuseţe (Crainic, Gyr, Mandinescu…). Le ştiam mai pe toate pe dinafară, le învăţasem chiar în primele luni de detenţie. Le-am uitat, vai, pe cele mai multe. Ele ne-au consolat, au fost una din principalele noastre consolări şi incantaţii, închisoarea ne-a dovedit puterea soteriologică a poeziei.

187.  Ce rol acordaţi experienţei de viaţă cînd e vorba să valorificaţi critic o capodoperă?
Cred, o dată cu Milan Kundera, că orice capodoperă (el se referă mai ales la roman) este o meditaţie asupra vieţii. Capodopera e strîns legată de viaţă (în înţelesul mai precis). Capodopera „în aer” e o iluzie. Divina Comedie ori Ham-let ori Mizantropul ori Demonii ori Castelul implică o serioasă experienţă a vieţii.

188. Poezia este respiraţia lui Dumnezeu pe pămînt?
Printre alte definiţii şi aceasta-i valabilă.

189.  Memoria inimii dumneavoastră păstrează o disperare a sufletului care s-a transformat într-o reflecţie fără putinţă de a fi vulnerabilă?
întrebarea mi se pare, voit ori nevoit, încîlcită. Orice memorie e alcătuită din disperare, căinţă, reflecţie, neputinţă şi o vulnerabilitate care uşor se poate transforma în invulnerabilitate (eul se închide în sine). Memoria inimii e lucru complex şi gingaş: e disperată — de cele mai multe ori —, dar cuprinde şi ciudate fonduri consolatoare, zîmbete şi o silă de sine nu neapărat iremediabilă. Sîntem cu toţii vulnerabili; poate că singurul lucru invulnerabil în fiinţa noastră e memoria.
Adică nu! e şi ea vulnerabilă, fragilă, uşor se preface în durere şi pustiu.

190. Frumuseţea s-a născut din dispreţul pentru haos sau e pedeapsa divinităţii de a fi muritori?
Amîndouă (formulări) sînt acceptabile. Eu unul împărtăşesc părerea lui Dostoievski: frumuseţea ca ipostază supremă, desăvîrşită a dumnezeirii. (Dar luaţi aminte: pentru Dostoievski şi ucenicii săi valorile morale sînt frumoase!)

191.  Cum vă imaginaţi că va fi anul 2000?
Groaznic. Ca triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriştilor, fanatismului fundamentalist. Ţările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violenţă, brutalitate, neruşinare şi înrobirea popoarelor civilizate bolnave de an-gelism şi laşitate.
Un coşmar de pe acum în curs de înfăptuire. Asta cît priveşte statele. Cît priveşte indivizii, ei se vor împărţi în două clase; a purtătorilor de revolver şi a nepurtătorilor. Primii vor fi oameni liberi (în sens feudal), ceilalţi vor deveni iobagi. Curajul şi arma vor fi criteriile: resemnaţii, fricoşii, sedentarii vor constitui noua clasă servilă. Vor fi şi asociaţii de oameni liberi (bande, gang-uri) care vor juca rolul noii nobilimi, noilor stăpîni.

192.  Golgota inimii, conştiinţei vă ameninţă în alianţă cu scepticul moralist care îşi asumă timpul calendaristic?
Totul ne ameninţă. Timpul mai ales. Golgota e pretutindeni, ne aşteaptă — kafkian — la orice colţ de stradă şi-n orice fracţiune de Timp.

193. Moartea ca destin; ce nume să-i mai dăm ca natura ei să devină o simplă pedeapsă aşteptată de noi?
Moartea e pedeapsă, nu e destin. Dumnezeu n-a creat moartea. Ale firii sînt viaţa şi învierea. Moartea a intrat în lume prin diavol şi păcat. Aşa ne învaţă Biserica şi Sf. Părinţi, aşa cred.

194. Prin ce credeţi că este poezia lui George Coşbuc modernă, actuală?
Poezia nu cată a fi modernă, actuală. Modernitatea şi actualitatea ei se tot schimbă. Poezia, ca să nu moară, n-are nevoie să corespundă modelor care-şi succedă una alteia. Poezia valabilă va să fie perenă, să străbată aşa cum e (cu temporalitatea ei) veacurile. Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger rămîn valabile, deşi nu-s deloc „actuale”.

195. Melancolia poetului e un preludiu al morţii?
De bună seamă. Dar melancolia e şi formă a vieţii. însăşi vremelnicia vieţii o creează. Fiinţele veşnice nu ar cunoaşte melancolia. Zeii nu o cunosc. Melancolia e un efect al vremelniciei (Proust).

196. Mai recitiţi pe Marin Preda? Dar pe Antim Ivireanul?
Predau lecţii la candidaţii la examenul de admitere în seminarul teologic. A trebuit să-i recitesc pe Marin Preda şi pe Antim. Antim e un „modern”; sincer şi dur. Am recitit cu plăcere Moromeţii, Cel mai iubit — a fost o lectură şoc, teribilă, dar am citit cartea anevoie. E un act nobil: de curaj, nu este o operă desăvîrşită. Imposibila întoarcere e plină de viaţă şi antren. Restul?… Deh…

197.  Ce valori literare există în Biblia din 1688?
E scrisă într-o limbă de mare suculentă, vioaie, puternică şi captivantă. O bună lecţie de limbă română.

198.  Cum se înnoieşte limba română azi?
Prin împrumuturi — vai, vai —- de la limbajul ţigănesc, şmecheresc, bişniţar, videocasetar, gestionar, totul cu iz de peiorizare, pîngărire, corupţie şi sărăcie lucie (limbaj de oropsiţi).

199. Există în Psalmii luiArghezi un fond religios? Ce simbolizează el?
Neîndoielnic că există. Ce simbolizează? O credinţă frîntă şi înfrîntă de reziduurile unui suflet hain şi mehenghi. Dar uneori şi pline de frumuseţe şi de capacitate răscolitoare.

200. Ce vă face azi fericit?
a) Cîte o vorbă bună spusă mie spontan.
b) Ne-boala.
c) Amintirea clipelor fericite de altădată (Anti-Dante).
d) De la Cioran citire: răbdarea cu demnitate a singurătăţii şi părăsirii de către Ceilalţi.
e) Rarele clipe de credinţă totală, fierbinte.
f) Clipele de civism absolut, conform dublei devize: curva asta de lume, curul ăsta de trup.
Anunțuri
 

2 răspunsuri la „Întrebări şi Răspunsuri: 101 – 200

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: