RSS

Întrebări şi Răspunsuri: 201 – 250

05 Mar
din „Monahul de la Rohia: N. Steinhardt RĂSPUNDE LA 365 DE ÎNTREBĂRI”
Editura Humanitas

201. Vreţi să analizaţi poezia religioasă a lui Eminescu? Vă satisface întru totul analiza ei de către profesoara Roşa del Conte?
Nu mă satisface.
Nu-l consider pe Eminescu ca pe un mare poet religios. E un mare poet filozofic, cosmogonic, metafizic… Acestea toate implică, indirect, şi elementul religios. Dar nu-l văd pe Eminescu ca pe un poet religios propriu-zis.

202. Vă rog să comentaţi acest poem al lui Ioan Alexandru:
„ Veniră oşteni în retragere peste călugării Mănăstirii
Numai piele şi oase cîţiva maramureşeni
Candele sîngerînd în peşterile privirii
Voi sunteţi rugătorii seminţiei acesteia
Pînă-ntre stele împrăştiate
De nu veţi nimeri dintr-un foc frunza acelei
Crengi acolo vă vor fi căpăţînile spînzurate
Cel mai stors dintre ei de post şi priveghi
În chilie apucă arma
În metania mîinii
Şi ciurui frunza cu picătura de diamant
A focului rugăciunii
Prin aura ei întrezăriră-n amurg întîiele Ninsori de pe Ineu şi Pietrosul Iartă-i Doamne pe cei prin care am fost ispitiţi Pentru păcatele noastre să ne putem aduce Prinosul.”
Poemul e superb.
Vrea să zică: forţa morală e aceea care biruie materialita-tea, silnicia, violenţa: mai abitir ca forţa fizică. Dovadă că-i aşa am avut cele văzute în puşcărie: au rezistat nu voinicii, atleţii… ci firavii înzestraţi cu tărie morală. Ăştia ne vor salva, în cele din urmă… drepţii neştiuţi de nimeni, oameni gen Matriona, cei setoşi de credinţă, metafizică şi valori neutilitare. Doar ei vor avea puterea să tragă şi, poate, să ne mîntuie.

203. Ce simbolizează Mielul în poezia lui Ioan Alexandru?
Pe Hristos, desigur. Dar şi forma de civilizaţie poate cea mai blîndă, mai umană, civilizaţia pastorală. Oaia ca mijloc de circulaţie mai blînd decît corabia, calul, cămila. Civilizaţia românească în esenţele ei cele mai bune e mai ales pastorală. Tot ce este mai bun, mai blînd, mai îmbietor, mai rafinat la români e de obîrşie pastorală (Eminescu).

204. Ce orizont de idei şi de sentimente redescoperiţi azi în Corbul lui Edgar Alan Poe?
Corbul e, pentru mine, cea mai frumoasă poezie din cîte s-au scris vreodată. Simbolizează misterul vieţii omeneşti, tot ce este sfîşietor, ireparabil, pierdut, de nedesluşit în viaţa omului căzut din paradis. Alte splendori: Luceafărul, Mistreţul cu colţi de argint.

205. Viziunea deşertăciunii lumii creşte cu vîrsta, cu scepticismul, cu neputinţa de a depăşi limitele biologice?
Da şi nu. Creşte şi încrederea în putinţa de a-i învinge barierele. Deşertăciunea numai întru cît ne priveşte pe fiecare din noi. Are loc un efect de „repetiţie”, mai sîcîitor decît deşertăciunea.

206. Vă rog să analizaţi aceste reflecţii ale Prinţului Andrei din Război şi pace: „Dragostea este Dumnezeu şi a muri înseamnă, pentru mine, un fragment al acestei iubiri, o reîntoarcere în Marele Tot, în sursa veşnică. „
Frumos spus, foarte frumos. Nu concep însă, creştineşte vorbind, moartea ca o reîntoarcere în Marele Tot. Aceasta-i concepţia indiană, asiatică. Concepţia creştină est autrement fantastică şi grandioasă: dobîndirea vieţii veşnice, de către cine o merită. Insul rămîne, individualizat, legat de Dumnezeu prin iubire. Deci nu o contopire anonimă, o dispariţie, ci sta-tornicirea într-o relaţie de tip eu-tu, în dragoste deplină. Dar sîntem oare capabili de a iubi deplin?

207. Experienţa dumneavoastră de viaţă, spirituală, erudiţia, cunoaşterea lumii, destinul ca formă a descoperirii şi înţelegerii sacrului, divinităţii, credinţei, toate vă îndreptăţesc să ne spuneţi cum se naşte o idee, un principiu, ce originalitate dobîndesc în faţa conştiinţei critice din moment ce există ca operă?
Nu am încredere în „idei”. Mi se arată ca izvorul multor nefericite şi odioase „ideologii”. Lectura lui Arthur Koestler şi, recent, a lui Andrei Tarkovski m-a întărit în această convingere. Să ne ferim de idei, de ideologii, produc îndeobşte totalitarisme. Opera de artă, cred, nu cuprinde atît „idei”, cît mai ales viaţă, învăţăminte, viziuni ale lumii, meditaţii asupra lumii prin personaje imaginare (cum spune Kundera pe care l-am citat într-un text trimis revistei Familia — numai Domnul ştie de va apărea!).
Credinţa mea nu o datorez vreunei idei, ci harului şi aspiraţiilor sufletului meu. N-a stat la baza ei nici o idee.

208. Mai recitiţi filozofia lui Hegel? Nu vă sperie labirintul ei?
Nu o mai recitesc. îmi ajung rezultatele ei. Deşi Noica ne îndemna mereu, pe noi prietenii şi ucenicii săi, să nu încetăm de a citi ori reciti Fenomenologia spiritului. Mărturisesc: mă uimea entuziasmul lui pentru această carte (importantă, nu zic ba), entuziasm care mergea pînă la stări de euforie. A fost, pentru el, un sesam-deschide-te în prezenţa vieţii şi a cugetului. Nu pentru mine. Nu-l recitesc pe Hegel. Ajunsu-mi-a citirea; greoaie, mie. Şi-l respect, dar nu-l iubesc.

209. Vocaţia religioasă se moşteneşte sau e o iluminare care se produce pe neaşteptate?

Judecînd potrivit experienţei proprii: e o iluminare. Nu însă neapărat bruscă. Se poate ivi ca o evoluţie discontinuă, cu scăpărări. Nu cred că se moşteneşte. Nu putem generaliza, stabili modele. Dumnezeu se manifestă în cele mai diferite moduri. Şi foloseşte cele mai diverse tactici. „II fait”, cum ar zice francezii, „fleche de tout bois”, în conformitate cu firea insului respectiv. Ca şi Sf. Pavel, e „diplomat”, e „abil” — spre a cuceri şi apoi a blagoslovi.

210. Ce înţeles daţi dumneavoastră spovedaniei la catolici?
De ce la catolici? Are unul şi acelaşi sens la catolici şi la ortodocşi şi la psihanalişti. E un excelent act de liberare, de-fulare, liniştire. E o minunată lecţie de smerenie. Cei care spun: de ce m-aş spovedi eu unui pîrlit de popă? greşesc, nu se spovedesc preotului, ci lor înşişi. Spovedania e o instituţie terapeutică.
Sistemul ortodox (faţă către faţă) mi se pare superior celui catolic (după perdea) tocmai că e mai dur, mai neplăcut, mai umilitor. E şi o minunată probă pedagogică, aidoma duşurilor reci obligatorii în şcolile englezeşti.

211.  Care a fost poziţia lui Michelangelo faţă de Roma catolică?
Intru cît îmi pot da seama şi mă pot pronunţa (deşi e riscant) cred că a fost dublă, duplicitară: a) o venera în calitate de creştin; b) o folosea în calitate de artist. Cred că la el au existat perfect paradoxal şi antinomic credinţa şi liber-tatea artistică absolută. Antinomic şi totuşi nu contradictoriu. De altfel şi papii pentru care a lucrat erau fiinţe complexe în sinea cărora arta şi credinţa, fastul şi entuziasmul, orgoliul şi veneraţia coexistau surprinzător.

212.  Vă amintiţi de un critic dintre 1900-l944 căruia nu i-afost valorificată opera? Poate cunoaşteţi şi alte nume nedreptăţite.

Unul neîndeajuns de apreciat mi se pare că a fost Mihai Ralea.

213. Poemul Omul negru de Serghei Esenin (traducerea lui George Lesnea). Nu doriţi să-l analizaţi din perspectivă existenţialistă?
Omul negru. Un poem de toată frumuseţea şi puterea, un poem splendid, mai că l-aş aşeza pe undeva în preajma Corbului. Omul negru, fireşte, e diavolul (care vine la Serghei Esenin precum a venit la Ivan Karamazov şi la Adrian Leverkuhn atunci cînd şi ei se aflau la mare ananghie). E diavolul său personal, analog şi contrar îngerului său păzitor, care vine să încheie socotelile finale. Mai bine zis e conştiinţa în pragul Marii Treceri, aceea care pe toţi ne ia la întrebări cînd nu mai e de şagă. Hristos o numeşte în Evanghelii „pîrîş”, sfatuindu-ne să ne împăcăm cu ea înainte de a fi ajuns în faţa judecătorului spre a nu fi aruncaţi în temniţă (citeşte: iezerul de foc).
Poemul e de mare sinceritate şi smerenie, nobilul poet se mărturiseşte vinovat, se recunoaşte chefliu, beţiv, pătimaş. Spovedania e completă şi candidă.
Vrednice de remarcat sînt versurile:
„Acest om trăit-a-n ţara Care-o stăpîneau scîrbavnici, Prefăcuţi şi mari mişei.”
Aceasta este „spovedania unui învins” a lui Esenin. Poemul e şi o minunată şi excelentă lecţie de purtare pentru orice om în preajma morţii. Cum trebuie să ne purtăm? Cît priveşte sufletul, cu teamă şi cutremur, cu umilinţă şi zdrobire de inimă. Cît priveşte însă trupul şi părăsirea lumii, în cu totul altfel. Iată cum:
„Cînd te bîntuie tristeţea,
Cînd pierzi toate, cînd te doare,
Cînd te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vînt,
Să te-arăţi tăcut şi simplu,
Să zîmbeşti cu nepăsare —
E cea mai înaltă artă dintre cîte-s pe pămînt.”
În faţa morţii, dublă atitudine: în faţa lui Hristos: călugăr smerit, în genunchi, proskinesis şi topire. în faţa lumii ce urmează a fi părăsită: numai mîndrie, curaj, sfidare, dispreţ, vitejie ostăşească, bravadă şi temeritate. Diavolul, pînă la urmă, se dovedeşte a fi fost o nălucă, personificarea propriei conştiinţe. Poetul alungă şi zdrobeşte năluca, dar întocmai ca în Portretul lui Dorian Gray devine el însuşi Acuzatorul său.

Nu ne putem nimici conştiinţa. E singurul adversar pe care nu-l putem nimici.
învins, dezamăgit, trădat, însingurat — „nimeni nu-i cu mine” — singur cu el şi cu înfrîngerea lui — „bolnav de tot, bolnav peste măsură’6 — se predă, se zdrobeşte („oglinda zace spartă-n bucăţi”); şi-şi află, cred, mîntuirea în suferinţă, în aflarea adevărului, în recunoaşterea erorii săvîrşite — şi, mai ales, în curaj şi demnitate. Nu cred că diavolul, oricîte ar avea trecute în catastiful său, va pune mîna pe poet, pe derbedeu, pe răzvrătit. S-a mîntuit prin suferinţă şi sinceritate şi prin cunoaşterea adevărului. (Cunoaşterea totală şi brutală a adevărului este o lucrare soteriologică şi purificatoare.) L-au îmbolnăvit, l-au înşelat, l-au omorît, dar sufletul nu i l-au pîngărit. Chefliu, curvar, huligan, beţiv, derbedeu — aces-tea-s fleacuri şi floare la ureche. De astea să se sperie Hristos? Aida de! Il en a vu bien d’autrcs! Hristos, sînt sigur, va privi numai la curăţia sufletului, la buna-credinţă, la crunta dezamăgire. La sufletul îndurerat şi însingurat pe care diavolul nu l-a putut ispiti cu marile păcate: făţărnicia, trădarea, cruzimea.
Ce nobil şi minunat poem, iubite domnule Sângeorzan, ce lecţie practică de creştinism viu, nu bucheresc şi ipocrit, de creştinism existenţial, de creştinism conform cu învăţătura vie a lui Hristos, la care ne invită să luăm aminte şi Kierke-gaard şi Jacques Elul. Hristos Cel viu, Fiul Omului. Uite o poezie, o poezie ca aceasta ne scaldă, ne purifică, ne apropie de Hristos.

214. Ce vă mulţumeşte, nelinişteşte la tinerii care dau examen la Institutul de Teologie? Sînt ei profeţii de mîine? Au atîta har ca să devină pentru a viaţă ruguri aprinse ale credinţei în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu într-o lume terorizată de iarna atomică?
Mă nelinişteşte (şi amărăşte) faptul că foarte mulţi tineri socotesc preoţia ca pe o profesiune, mai avantajoasă decît celelalte. Nu tu condică, nu tu ore fixe… Vocaţia celor mai mulţi e funcţionărească şi calculată, hedonistă, pragmatică. Nu a tuturor, har domnului! Sînt şi unii cu adevărat chemaţi, mai ales dintre cei care tind spre călugărie. Pentru ei se poate cu adevărat vorbi de ruguri aprinse. Nu cred că există în lumea contemporană situaţie mai fericită (şi mai ferită) şi mai vrednică de invidie decît aceea de preot de ţară într-un sat liniştit, într-o regiune frumoasă, cu oameni de treabă. în lumea de azi, un asemenea sat cuminte e un colţ de rai, un liman, o rezervaţie a Domnului. (De vor mai fi sate.)
Cunosc în judeţul Năsăud (comuna Mocod) un sat curat, cu oameni evlavioşi, cu un preot tînăr, cinstit, febitor de carte, rîvnitor şi calm, o grădină de om. îmi evocă România aşa cum era în vremea tinereţelor mele, aşa cum am deprins a o îndrăgi: o formă paradiziacă a condiţiei omeneşti. Mulţi merg la Seminarul teologic ori la Institut din spirit gregar, ca oile, convinşi că preoţia e o treabă mai uşoară, mai rentabilă (precum şi este).
N-are a face, Dumnezeu îşi are aleşii Săi, pe care-i cunoaşte. Nu neapărat numeroşi. Ei întreţin flacăra, ei nu lasă focul să se stingă. De dragul lor păzeşte Dumnezeu lumea. Nu-s nici cu totul puţini, sînt îndeobşte neştiuţi şi aşa modeşti şi ascunşi ce se află sînt „oamenii lui Dumnezeu” în lume. (Să ne aducem aminte şi de Matriona lui Aleksamdr Isaievici, mireancă, dar cu suflet înduhovnicit.) Iar iadele lucrării lor se răspîndesc tainic în lume.

215. Iubirea lui Dumnezeu este un fragment de divinitate cu faţa descoperită?
„On ne saurait mieux dire.” Felicitări pentru această fericită formulare. într-adevăr (vorba lui Adrian Păunescu), a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a îndrăzni să-ţi îndrepţi ochii cugetători ai inimii către El, stînd cu faţa descoperită, încre-dinţîndu-te Lui, nădăjduind, cu şi fără teamă, oricum fără şovăială, fără falsă pudoare, cu temeritate, cu (zice Frangois Mauriac) nebună nădejde, cu inima doldora de emoţie şi fericire.

216. Memoria zeilor să fie ultima respiraţie a poeziei?
Deloc. Poezia e viaţă, prospeţime, împrospătare. îşi poate îngădui să-i dea uitării pe zei. Poezia îşi creează zeii ei, mereu neaşteptaţi. Zeii poeziei sînt nemuritori. Cîtă vreme oamenii vor avea sensibilitate va fi poezie.

217.  Ce şanse îi acordaţi lui Mîşkin într-un roman de azi, unde el ar deveni vocea conştiinţei?
Mîşkin, dintre toţi eroii lui Dostoievski, mi se pare că ar fi cel mai uşor acceptat într-un roman modern. Pentru că nu este „moralist” şi predicator, pentru că ştie să tacă fiind totodată o fiinţă prin esenţă participatorie. Apoi e „dezarmat”, e copilăros, e stîngaci şi stingher, la el cunoaşterea nu a omorît naivitatea şi-i înfrăţit cu suferinţa. Şi nu transmite celor din jur impresia că e mai bun ca ei.
Dar astea sînt vise, dragul meu. Adevăratul erou dostoievskian potrivit unui roman de azi nu-i altul decît Piotr Stepanovici Verhovenski.

218. Satul, moralitatea lui ancestrală— nu vă îndeamnă să scrieţi un tratat de etică cu note critice din literatura clasică şi contemporană, avînd ca temă civilizaţia ţărănească?
Acum, în preajma monstruoasei şi imbecilei crime a distrugerii satelor, nici că se poate să fie treabă mai bună, mai urgentă, mai stringentă decît a scrie un asemenea tratat. E o datorie, pe care nu ştiu dacă scriitorii o vor îndeplini. Eu unul sînt prea îmbătrînit şi şubrezit ca să mă pot înhăma la asemenea lucrare — şi doresc să mă consacru cît mai mult vieţii monahale.
Vom îngădui să piară civilizaţia ţărănească şi se va vedea că e ca şi cum am fi extras oxigenul din atmosferă, înlocuin-du-l cu azot, amoniac şi oxid de carbon. Se vorbeşte de păstrarea mediului înconjurător, dar se distruge tocmai spaţiul verde şi rodnic fără de care va fi numai pîrjol, paiantă, ste-rilitate, uscăciune şi cucută.

219. Heidegger — ce moştenire filozofică cu adevărat originală a lăsat mileniului III?

Cred că ideea-i centrală e a fiindului, das Seiende. O dată cu el încep oamenii să ştie ce înseamnă fiinţarea şi să fii. Heidegger, ca şi Einstein, ne scoate din categorii abstracte şi ne descoperă prinşi între fiinţă şi nefiinţă, între viaţă şi moarte, între două incertitudini: Spaţiul şi Timpul. Condiţia omenească apare la el mai echivocă şi mai nesigură ca oricînd. Şi mai inexorabilă: căci fiind de cine e legat? De moarte. A nu pierde din vedere că Heidegger, întocmai ca Platon, e şi un mare scriitor, un artist. Şi aceasta va contribui la perenitatea operei sale.

220.  Ce este realismul? Cum îşi trăieşte destinul în romanul psihologic?

Realismul constă, pentru scriitor şi artist, în a nu asculta decît de el însuşi şi de viaţă (aşa cum i se arată, cum o vede şi o simte el). Orice altă metodă de lucru e romantică ori scelerată. (Scelerată, desigur, de vreme ce aşa-zişii realişti au îndrăznit să numească realistă o literatură absolut imaginară.)

221.  Cîntarea Cîntărilor anunţă pe Orfeu?
Îi anunţă pe Orfeu, pe Dante şi pe Petrarca, pe Francisc din Asisi şi pe Hristos.

222. Mozart şi Esenin?
Nici că se poate apropiere mai nimerită, mai inteligentă, mai încîntătoare. Da, Esenin e un mozartian, un pur, un înger în trup de huligan, un cinstit şi o jertfa. Esenin, ca şi tînărul erou din Căinţa, ia asupră-şi vinovăţia. Ca şi Mozart, trans-cende binele şi răul şi se refugiază în paradiziac, O dată cu Esenin intrăm în lumea culpei asumate, adică a nevinovăţiei. Esenin este o fiinţă mozartiană, e tîlharul cel bun de pe cruce, e un produs şi el al civilizaţiei rurale (ea îl va fi trezit, îl va fi ferit de afundarea în abjecţie), pentru el poezia a devenit o catharsis, vaietul lui prevesteşte, cred, mîntuirea.

223. Magicul e teritoriul metaforelor care refuză să fie oglinda poeziei?
Magicul (vraja) e ipostaza rea a poeziei. Metaforele sînt deviate, sucite, răsucite, oglindesc ambiţii şi voinţa de putere, sînt folosite în scop interesat, li se răpeşte caracteristica lor mozartiană şi principală: absoluta dezinteresare.

224. Unde se ascunde azi Hristos, de lumea nu-L vede, nu-L cheamă, nu-L recunoaşte, nu-L  ascultă?
Nu se ascunde, dragul meu, e aici, printre noi, veşnic prezent. Noi sîntem cei care ne ascundem de El, care nu-L vedem. Lumea e aceea care nu vede, nu cheamă, nu ascultă. împărăţia cerurilor, a spus, nu e nici aici, nici acolo, e înlă-untrul nostru. în sarcina noastră va fi să-L căutăm şi să-L aflăm. Dacă gîndim că vom da de El în cutare punct ori cutare colţ de stradă nu-l vom întîlni în veci. Grija noastră, şansa noastră, stă în a ne deschide ochii… A ni-i deschide larg.

225.  Vă rog să construiţi o sintagmă unde o idee să fie memoria destinului care aţi fi dorit să vă recunoască.
Memoriile pe care unii dintre noi — vîrstnicii, mai ales — le scriem nu sînt altceva decît încercarea de a îndrepta asprimea destinului, de a da vieţii noastre un oarecare sens, o oarecare nobleţe, o oarecare putere, de a răpi destinului ceva din cruzimea lui şi nevolniciei noastre ceva din laşitatea ei.

226. în vechime, istoria îşi crea zeii, dar fără să-i terorizeze. în lumea modernă, istoria se identifică aproape întru totul cu condiţia umană. Cum suportă conştiinţa exilul şi coşmarurile istoriei?
Aceasta-i întrebarea principală pe care şi-a pus-o mereu generaţia trăiristă, din tinereţe şi pînă la cărunteţe. I-a fost dat să cunoască (bine) şi exilul, şi coşmarul istoric. Le cunosc şi eu, chiar acum: şi „exilul interior”, şi coşmarul istoriei pe care, zi de zi, trebuie să-l înfrunt. Niciodată oamenii nu au trăit mai implicaţi în istorie ca de la 1914 încoace. Eliade: teroarea şi absurdul istoriei. Noica: să ieşim din istorie. Bun sfat, dar greu practicabil. Păltinişul a fost o întîmplare, o raritate, un ghelir, o şansă realizată în ciuda probabilităţilor (una la douăzeci de milioane). Esenin a izbutit să iasă din istorie. Asta-i problema: cum să ne ferim conştiinţa de asalturile nemiloase ale istoriei? Asta-i artă, asta-i dexteritatea, asta-i esenţa: păzirea ei necontaminată de ispitele istoriei, de tristeţile nimicitoare ale exilului.

227. Asediul noutăţilor ideilor critice dintr-un tratat de estetică vă blochează intuiţia, impresiile în aspiraţia dumneavoastră de a le pune la îndoială originalitatea?

Îmi displac profund tratatele de estetică. Deşertăciune a deşertăciunilor. Nu cred în originalitatea ori rostul ideilor critice „noi” pe care se complac să le etaleze. Aşadar nu izbutesc să mă blocheze. Trec pe lîngă ele.

228.  Ce admiraţi mai mult în poezia lui Bacovia?
Ceea ce admiră mai toată lumea: autumnalul, ploaia, melancolia ploilor de toamnă (care la el nu-s numai melancolie, ci şi putere, stihie, zeitate). Ca în vestitul roman al lui Elemir Bourges: Les oiseaux s’envolent et lesfeuilles tombenî. Bacovia — din acest punct de vedere, al toamnei, al lacustrului, al ploii stihiale, pe toţi îi întrece, chiar şi pe Verlaine.

229. Vă rugăm să comparaţi feminitatea Nataşei Rostova cu cea a Emmei Bovary.

Tocmai că doamna Bovary — spre deosebire de Nataşa Rostova — îmi pare lipsită de feminitate! Nu e o pasionată, aparţine speciei de oameni care nu ştiu ce să facă din şi cu viaţa lor. Păcat strigător la cer, va fi sancţionat cu moartea. Dar Flaubert nu e numai drept, e şi milos: sinuciderea i-o acordă din milă, ca să dea niţică demnitate unei biete vieţi atît de irosite. Emma Bovary îşi înşală soţul din plictis, prostie şi nepricepere. Adulterul e pentru ea un drog. Poate că principala ei lipsă aceasta este: lipsa de feminitate.

230.  Sint sigur că aţi citit Minima moralia (Andrei Pleşu). Aţi descoperit în aceste texte „ modelul Noica „? Ce idei originale aţi intuit în eseurile lui Andrei Pleşu?
Minima moralia e o lucrare noiciană, tară îndoială. (Cu citate clasice care l-ar fi mulţumit pe Noica.) însuşirea cărţii stă în lipsa de originalitate a soluţiilor: autorul se supune întru totul moralei, se încadrează în rînduială, conform învăţăturii şi îndemnurilor lui Noica. Mai presus de orice, Noica asta preţuia: intrarea în ordine, de aceea îl şi bucurase călugărirea mea: am intrat şi eu într-o rînduială.

231.  Care arfi fost destinul de scriitor al lui Boris Pasternak astăzi?
Cred că ar fi fost un gorbaciovist înflăcărat. Deşi nu cred că ar fi fost privit fără suspiciuni. Se pare că se va tipări Doctor Jivago, o carte minunată (Al. Paleologu o adoră), dar în romanul acesta de dragoste sălăşluieşte şi o tărie, un nucleu de oţel — despre care mă întreb dacă este pe placul (adevărat) al gorbacioviştilor.

232.  S-a stins la Paris filozoful Ştefan Lupaşcu. Ce vă leagă de fiinţa lui, ce a adus nou filozoful român în istoria ideilor contemporane?
Lupaşcu e un sintetizator. A cuprins cu mintea tot ce este nou şi semnificativ în ştiinţa contemporană. Asemenea unui mare artist a trasat un portret exact şi întreg al cosmosului văzut de vremea noastră (un cosmos în care se manifestă viaţa şi gîndirea).
El nu a descoperit elemente ori fapte, ci din datele care i-au stat la dispoziţie a elaborat (propus) legile cele mai probabile, cele mai probabil în vigoare. A înţeles şi explicat (cu vervă şi putere) sistemul de funcţionare a vieţii şi uni-versului.
Există un univers Lupaşcu, după cum există un univers new-tonian ori un cosmos de Sitter. Lupaşcu, de mă pot exprima astfel, e un fiziolog al univer-sului, al funcţionării sale. Ne-a deschis ochii asupra faptului acestuia ajuns acum evident, că viaţa şi lumea sînt construite pe, cu şi în sisteme. Nimic nu poate fiinţa dacă nu are la bază un sistem anume, un anume sistem de sisteme.

233. Asceza nu vă provoacă melancolii, nu vă creează în inimă ofîntînă a iubirii pentru tot ce este viaţa-viaţă?
Aşa-zisa asceză monahală (la Rohia’cel puţin nu este din cale afară de straşnică) nu-mi provoacă nostalgia vieţii-viaţă; mă consolează, mă fereşte de oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viaţă! Viaţa — în ipostaza ei actuală — îmi provoacă melancolia, tristeţea, indignarea, amără-ciunea, repulsia. Sărăcia aceasta, pustiul acesta, iureşul acesta steril, agitaţia aceasta fără rost, năpastele acestea care curg gîrlă… să-mi fie dor de ele? să le jinduiesc? Atît de orb, de pervers mă socotiţi? Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient.
Dar viaţa de altădată? Nici după aceea nu jinduiesc. îi port o duioasă, naivă recunoştinţă, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a cunoaşte o epocă istorică unde viaţa încă nu se prefăcuse în infern totodată grotesc şi teribil.

234. Cred că lumea îl imită pe Marin Preda! Ce vă spune azi numele lui? Are discipoli?
Despre Marin Preda v-am mai scris, cred. Nu-mi dau bine seama ce anume din opera sa va dura. Moromeţii sînt, desigur, o carte excelentă. Cel mai iubit e un act de mare curaj, însă e şi o lucrare nefinisată şi ambele îşi datorează în parte succesul faptului că sînt în contrast vădit cu ceea ce există pe piaţa literară în momentul apariţiei lor. Valoare polemică are şi Imposibila întoarcere, act de curaj, de cinste şi ea. Lecţia lui Preda este clara: a vorbi sincer şi aprig şi ponderat, a nu căuta efecte ieftine.
Toţi scriitorii de astăzi îi sînt oarecum discipoli. Dar — şi aici mi se pare că e punctul nevralgic — Preda nu-i un scriitor al cărui scris biruie, fascinează. E obiectiv, cinstit, excelent observator; mai ales nu-i farsor. Dar nu-i nici unul din acei prozatori care cuceresc irezistibil. O bună parte a operei e ternă. N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit: îi apreciez mult atitudinea scriitoricească, probitatea artistică, felul admirabil cum a evoluat.

235. Există elemente sacre în opera cronicarilor?
Cronicarii au fost oameni politici, dregători. Au avut adversari şi prieteni, au scris adeseori cu părtinire. Nu le-au lipsit, fireşte, caracteristicile clasei sociale din care făceau parte. Au fost, totuşi, deopotrivă, şi altceva: memorialişti, scriitori (ca Retz, ca Saint-Simon). Nu există operă literară (măcar că nu-i de ficţiune) în care să nu apară o anumită doză de puritate, de bucurie artistică, de har, detaşare şi foc. Potrivit talantului, se-nţelege.
Cronicarii, întrucît sînt scriitori (deci: artişti), sînt puri, în ciuda preocupărilor, viziunilor şi motivelor politice şi pasionale care abundă în cronicile lor. Luînd pana în mînă şi scriind (cu vădită plăcere, cu grijă, cu răbdare, cu drag) au devenit artişti şi s-au împărtăşit din puritatea Artei. Ba şi din obiectivitate! (V. portretul lui Ştefan la Ureche.) Şi desigur că au gustat din bucuria (pură) a folosirii pricepute a graiului.

236. Să nu cunoască oare cultura românească o vocaţie faustică (Noica)? Eminescu nu este o naturăfaustică? De ce nu şi V. Pârvan, Lucian Blaga, G. Călinescu?
Greu este a răspunde. Mai întîi nu ştiu prea bine ce se înţelege prin natură faustică. Setea de cunoaştere? Uşurinţa în stabilirea unei legături cu diavolul? Pofta de „viaţă-viaţă”, de cele trupeşti? Viziunea făptuitoare, activă a vieţii {Faust 11)1 Enciclopedismul? Neastîmpărul, clocotul (definiţia lui Spengler cred că aceasta este)?
În înţelesul cel mai larg (şi mai nedefinit) al termenului nu încape îndoiala că şi Eminescu şi Pârvan şi Blaga şi Noica şi G. Călinescu pot fi consideraţi faustici. Vă mărturisesc că pentru mine calificativul „faustic” nu echivalează neapărat cu un compliment suprem. Nu acesta, cred, e supremul compliment ce se poate aduce unui artist, unei spiritualităţi, unei opere, unui popor. Sînt altele mai de preţ, aş zice. Poporul român, spre pildă, nu este — din fericire — faustic. Noica da, deşi nu pe de-a-ntregul. Nici Eminescu! Mai curînd Călinescu şi poate Pârvan. Dar termenul în sine e vag, destul de greu de mînuit, de distribuit.

237.  Ce înseamnă pentru dumneavoastră Unirea de la 1918?
Ce înseamnă pentru oricare român, un moment de împlinire şi dragoste. O clipă de fericire. Ardealul (ca şi Iorga folosesc cu drag numele acesta, socotit de unii maghiarizant) — au jnduit-o şi Mihai Viteazul şi Rareş şi Ştefan — e veriga prin care îndeosebi românii sînt legaţi de Occident. Fără de Ardeal sîntem amputaţi. 1918: unul din puţinele (vai) momente în care Istoria se înduplecă, iese din absurd şi ne învoieşte a făptui drept.

238. Aş dori să4 judecaţi pe Mircea Vulcănescu cape un teoretician al specificului naţional.
Asta a şi fost. Definiţie mai bună nici că se poate. Asta a urmărit şi într-o oarecare măsură a izbutit: să afirme specificul naţional. A facut-o mai ales introductiv şi indirect: prin Nae Ionescu, Mircea Eliade, C. Noica, Tr. Herseni şi toată generaţia trăiristă. Al cărui mentor a fost, mai mult poate decît Nae Ionescu. El e Spiritul din Umbră. Şi istoria şi filologia şi economia le-a conceput numai prin viziunea specificului naţional. În înţelesul cel mai bun al termenului (neşovin, neexagerat, nesuperficial), a fost un reprezentant de seamă al Etnocraţiei. Rostirea filosofică românească a lui Noica de el a fost inspirată.

239.  Ce pierde România literară prin absenţa rubricii Anei Blandiana?
Enorm. Ana Blandiana e o prezenţă fermecătoare. România literară pierde rubrica Farmecului (= Creaţie + Curaj + Curăţie + Spunerea lucrurilor fără emfază, dar cu o francheţe dezarmantă + Imensă Sensibilitate).

240.  Vreţi să faceţi o microantologie lirică N. Labiş?

Pentru a răspunde am citit ori recitit volumul Nicolae Labiş (BPT, 1964).
În prealabil însă: moartea la 21 de ani — în stadiu de alcoolism avansat, a unui poet de mare talent — e o ruşine şi o mare vinovăţie pentru societatea în sînul căreia a trăit. Ce m-a reţinut? Moartea căprioarei, Meşterul şi cîteva versuri de mare simplitate: E un maestru al simplicităţii (ca şi Esenin):
„M-am născut iarna, la Sfi Andrei Se lasă seara limpede şi bună Alunecînd cu vîntul prin copaci
E-o dimineaţă — parcă niciodată Nu mi-a fost dat o alta să privesc
Sau:
„Deci a venit şi toamna cu palele-i tristeţi Şi curg încete frunze şi-s paşii mai înceţi
Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub ţest.”
În stilul anilor nebunatici (Cocteau, Apollinaire):
„Eu sînt spiritul adîncurilor
Trăiesc în altă lume decît voi
În lumea alcoolurilor tari…”
N. L. e un excelent pastelist — v. d. ex., la p. 213: „Ziua mai curge, dar rău încîlcită în stuh…”
Am mai remarcat: Odihna lăutarului, Arthur Rimbaud („încîlcit ştrengar”), Singular şi Plural, Ştefăniţă Vodă. Ca şi Esenin, a evoluat, a înţeles. Dacă nu murea… în mare parte, volumul la care mă refer a devenit ilizibil. E limpede însă că a fost Poet şi că repede s-a lămurit, bietul băiat minunat.

241. Aţi citit cartea lui Al. Dobrescu — Introducere în opera lui Titu Maiorescu? Ce impresii de lectură aţi avut?
Deh! Are şi el dreptate, vorba rabinului. Mă tem însă că a prea pedalat în tonalitatea demitizării. Cartea nu-i de osîn-dit, însă de considerat cu mult calm şi multă cumpătare. Autorul nu a izbutit să ni-l facă pe Maiorescu odios ori ridicol ori nesuferit ori să-l compromită. Defecte, slăbiciuni, scă-deri? Desigur. Ei şi? Dacă socotim cartea drept un imbold la calmă reconsiderare şi la potolirea unor aprecieri didactico-panegirice, e acceptabilă. Nici vorbă totuşi „să marşăm” la o încercare de „desfiinţare”. Oricît s-ar strădui cineva cu oricît talent şi erudiţie (şi Al. D., cît priveşte talentul polemic şi denigrator, nu e nici Bloy nici Arghezi), Maiorescu nu poate fi compromis, ci numai reevaluat cu dreaptă socotinţă.

242.  Rohia este paradisul dumneavoastră?
Nu. Este locul unde îmi dau silinţa să-mi construiesc un paradis.

243. Prin ce se înnoieşte azi romanul românesc?
Prin abordarea tărîmului psihopatologic (Paler, Buzura, Săi-cudeanu, Breban…) şi formelor paradigmatice ale absurdului (Agopian, Şt. Bănulescu). De asemenea, prin reconsiderarea societăţii dinainte de ’44 (Horasangian şi mai ales Gabriela Adameşteanu; pe aceasta o socotesc a fi o mare prozatoare şi o urmaşă a lui I.L. Caragiale). Să nu uit: mai e şi romanul mitic (ex. Ov. Moceanu).

244.  Cînd l-aţi descoperit pe Liviu Rebreanu?
În fragedă tinereţe: cu Ion, cu Adam şi Eva şi Catastrofa. Rebreanu a scris şi multe pagini convenţionale, „slabe”. Dar şi lucruri magistrale: cele menţionate mai sus.

245.  Ce vă spune rugul lui Savonarola?
îmi spune foarte mult. Mă vindecă total de ispitele Fanatismului şi Fundamentalismului. Am scris în RFR (1947, cred) un articol despre cartea lui Ştefan Zweig, în jurul unui rug (în original: „Castillio gegen Calvin”). Orice fel de tiranie, absolutism şi fundamentalism (care-i totuna cu nebunia logică) îmi repugnă profund. Nu numai inchiziţia catolică şi-a ars ereticii ei, ci şi protestantul Calvin pe ai lui. Savonarola a fost şi el un Tiran, un Fanatic, un Khomeini al sec. XV. L-au ars şi pe el — serve him right! zic englezii (în româneşte: bine i-au făcut).

246. Vă rog să analizaţi această poezie aparţinînd lui Giuseppe Ungaretti:
„ Ce cînt s-a înălţat azi-noapte
şi a împletit
cu ecoul cristalin al inimii
stelele
Ce sărbătoare izvora
din nunta inimii
A fost
un lac de întuneric
Acum muşc
ca un copil sînul
spaţiul
Acum sînt beat
de univers.”
Alegeţi numai poezii frumoase. Şi a lui Ungaretti e de mare frumuseţe. Analiză? Dar poezia e atît de simplă, de clară, de fascinatorie! Nu numai casa părintească ori satul ori urbea natală ori Ţara, ci Universul tot ne poate cuceri, îmbăta, umple de Extaz şi stîrni în noi receptivitatea poetică. Cosmosul e al nostru, sîntem ai lui, sîntem fiinţe pămînteşti, dar şi cosmice.
La Ungaretti apare (potrivnic lui Sartre, cel din Greaţa) bucuria de a fi într-un univers care nu e gol. Ne putem îmbăta nu numai cu vin, cu Iubire, cu Frumuseţe, cu Poezie, cu Lucrurile simple etc., etc. Ci şi cu Spectacolul Cosmic.
Firmamentul kantian trece, la Ungaretti, de la registrul etic la cel estetic. E o beţie pură, gratuită, ţine de înfiorare, de Splendoarea lumii: cît de bine îi completează Ungaretti pe Sf. Maxim Mărturisitorul şi pe Hans Urs von Balthasar cu a lor Liturghie Cosmică!
De vreţi neapărat o analiză, apoi asta e: poezia lui Ungaretti e un scurt şi prea frumos tropar în cuprinsul Liturghiei Cosmice. Ca şi în Mioriţa, avem de a face cu un imn al nuntirii cosmice. Ungaretti îl proslăveşte pe Hristos, Cel ce a spus: Eu sînt Alfa şi Omega, pe Hristos aşa cum L-a conceput Teilhard de Chardin: Mîntuitor cosmic.

247. Iarna nu vă aminteşte de Roma lui Nero?
Iarna nu-i prea uşoară la o mănăstire de munte. Mai cu seamă cînd se arată geroasă (ca aceea de faţă). Dar se realizează o asprime exaltantă şi monahul începe să realizeze că duce aievea viaţa aspră monahală pe care şi-a dorit-o. De Roma lui Nero? Da, întrucît e năpastă (iarna) — şi chiar pentru bieţii oameni de prin blocuri neîncălzite. Insă focul e cald! Mai degrabă îmi evocă povestirea lui Boissonade: „Zece mii de ani într-un bloc de gheaţă”. Nu uitaţi că vă vorbeşte un bătrîn, iar bătrînii iubesc căldura (eu unul mă împac de minune cu ea oricît ar fi de „excesivă” şi urăsc —-trupeşte şi mintal — frigul).

248. Metafora şi-a epuizat în poezia de azi lumea revelaţiilor?
Voi parafraza pe Mallarme („Jamais un coup de des n’aboliră le hasard”): niciodată Timpul nu va izbuti să stoarcă (epuizeze) puterea revelatoare a metaforei în poezie.

249. Voinţa de a face din mit un personaj nu defineşte o criză a epicului modern?
Dacă mitul e tratat ca personaj ori ca Temă, se manifestă cu adevărat o criză. Nu tot aşa dacă mitul apare ca ambianţă, punct de reper şi plan de referinţă. Luaţi aminte la felul cum Ov. Moceanu realizează atmosfera mitică, cum „lucrează în mit”: nimic ostentativ, forţat. Romancierilor dornici de a stabili contactul cu miturile cred că le-ar prinde bine să-şi repete cuvintele lui Gambetta: „Pensons-y toujours, n’en par-lons jamais.”

250. Deschid o carte ce aparţine dr. Antonie Plămădeală: „Eu mă voiam însă călugăr şi nu mă mai interesa nimic după ce renunţasem la viaţă. Cred că bravam puţin, fiind în sinea mea speriat de ceea ce făceam, de monahism. Ziceam că voiam să încrestinez un nume păgîn. Poate chiar să-l sfinţesc! Cîte nu poate cugeta un tînăr care se aruncă în riscul total! Şi cine ştie dacă socoteala mea va fi fost cu totul greşită! Totuşi, hotărîrea lor de a-mi refuza dorinţa a fost de mai bună-cu-viinţă. Dorinţa mea era, ce e drept, cam excentrică. Sub mantie m-a luat părintele Daniil Tudor care încercase să mă iniţieze în isihasm încă din primii ani ai studenţiei. Eram clientul bibliotecii lui, un adevărat tezaur de vreo 8 000 de volume, toate legate în pînză albă, majoritatea în franţuzeşte, aceasta fiind limba pe care o stăpînea el cel mai bine după română. Era scriitor şi ziarist; fusese, sub numele de Sandu Tudor, directorul cîtorva reviste literare între cele două războaie mondiale, prieten cu Zaharia Stancu şi cu toată generaţia în creştere din vremea aceea. „Aş dori să ne vorbiţi de Sandu Tudor şi de Daniil Tudor.
L-am cunoscut puţin pe Sandu Tudor, un publicist aprig şi netemător de o proză jurnalistică de scandal. Fapt e că a mers pînă la capăt cu o vocaţie cu totul alta, cu vocaţia sa mistică. S-a călugărit (Agaton) şi apoi sihăstrit (Daniil). A îndurat multe, a suferit mult. A fost mai întîi un „mundan” (foarte) care cu adevărat a devenit, cum zice apostolul Pavel, „o făptură nouă”, un monah intransigent şi total. Convertirea, în cazul lui, s-a produs la gradul necruţătoarei fierbinţeli. îi găsesc multe puncte comune cu părintele Calciu D.; Sandu Tudor a venit la călugărie din „lume”; C. la preoţie şi martiriu din infernul puşcăriilor şi al „reeducării” la care a participat din plin. Părerea mea este că acei cinci ani de închisoare suplimentară (prima condamnare i-a dăruit 16) şi i-a căutat cu dinadinsul spre a ispăşi teribila participare la „reeducare”, acţiune demonică: a întrecut cu mult imaginaţia lui Dostoievski şi tot ce-şi poate închipui mintea omenească în coşmarurile ei cele mai îngrozitoare. Dumnezeu să-l odihnească pe bietul Sandu Tudor, mort ca un martir, un sfînt şi un erou; şi să-i dea sănătate, linişte şi puterea de a uita şi a se ierta neînfricatului R Calciu D. S-a izbăvit, primul, sînt sigur, se va izbăvi celălalt, ca şi un alt mare „mundan” mort ca martir, erou şi sfînt: uimitorul, incredibilul Brîncoveanu.

Anunțuri
 

Un răspuns la „Întrebări şi Răspunsuri: 201 – 250

  1. 251

    14 August 2008 at 12:38

    Vreau sa fiu calugar ce trebuie sa fac…?? Ma gindesc sa ma duc in Grecia pe Athos (deoarece acolo este muzica bizantina)…..

    Pot eu sa ma duc acolo sa le spun ca vreau sa fiu ca ei si gata? s-au trebuie ceva de adus,un document ceva…..

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: