RSS

Întrebări şi Răspunsuri: 251 – 300

05 Mar
din „Monahul de la Rohia: N. Steinhardt RĂSPUNDE LA 365 DE ÎNTREBĂRI”
Editura Humanitas

251.  Ce credeţi că mai este actual, autentic, durabil în Viaţa lui Iisus de Ernest Renan?
Numai partea literară, poetică. E o carte osebit de frumoasă — limba şi stilul de mare puritate — şi plină de poezie. Atîta tot. Altminteri, e o lucrare simplistă, nulă.

252. Metafizica suferinţei există în fiinţa poetului ca o fatalitate sau ca un destin provocat?

Deopotrivă, gîndesc. Are loc aici un prea subtil joc de bună- şi rea-credinţă (v. Sartre). Wilde spunea că trebuie să alegem întotdeauna soluţia cea mai tragică. Suferinţa la mai toţi scriitorii autentici e simultan adevărată şi provocată. (Ca la mai toţi nebunii: sînt nebuni cu adevărat, dar o fac şi pe nebunii: Eric IV.) Şi partea cea mai nostimă (şi mai teribilă) este că poţi suferi cu adevărat, provocîndu-ţi totodată — ostentativ, artificial, teatral — suferinţe imaginare. Cine poate stabili graniţe precise între buna- şi reaua-cre-dinţă, între sinceritate şi simulacru? Răspunsuri mai precise veţi găsi la Pirandello şi la Sartre (a înţeles şi expus problema cu măiestrie).

253. Biserica să fie inima raţiunii dialogînd cu Divinitatea?
Cît de frumos vă exprimaţi şi cît de pătrunzător vedeţi! Definiţia e splendidă. Îmi aduceţi aminte de minunata sintagmă isihastă: ochii cugetători ai inimii. Biserica, instituţie-în-lume, nu poate să nu raţioneze. Partea ei nelumească este însă inima. Aşa încît nici că se poate mai dreaptă, mai exactă, mai ştiinţifică exprimare decît: Biserica e inima raţiunii în dialog cu Dumnezeu. Definiţia ar fi subscrisă de Pascal şi de Sf. Augustin.

254.  Cum arată, cum se desfăşoară ziua dumneavoastră de meditaţie, de rugă, de rememorări, de scris?
Viaţa monahală, spre deosebire de ce se crede, e tare activă. Aproape că nu mai rămîne timp pentru lectură şi vis. Sîntem constrînşi să facem simultan cel puţin două lucrări, spre pildă să citim şi să medităm, să umblăm (lucrăm, spălăm) şi să ne rugăm, să vorbim şi să proiectăm. (Ca Mozart care compunea o lucrare nouă în vreme ce — mecanic — îşi transcria muzica făurită în prealabil, tot mintal.) Mă scol la 4 1/2, niciodată după 5. Sînt maniac: fac gimnastică, mă spăl — nu de mîntuială, îmi aerisesc şi potrivesc odaia (pentru nimic în lume nu aş lăsa-o, la plecare, în dezordine, vraişte, cu patul nefacut), mă rog pe scurt. Apoi: liturghia. înapoi în cameră: scriu ori citesc. Apoi la bibliotecă, unde am neîncetat de lucru. Dau cărţi cu împrumut. La 12 bat clopotul. Dacă vin oaspeţi străini, o fac pe ghidul, uneori şi pentru români. La 5 e vecernia, masa de seară: devreme. Niţică lectură, meditaţie, odihnă. La 10 slujba de noapte (miezonoptica), slujba monahală specifică. Nu ajung să mă culc înainte de 12, nu depăşesc aşadar decît cu aproximativ un ceas recomandarea monahală: cel mult 4 ore de somn. Duminica şi în zilele de sărbătoare stau la biroul mănăstirii şi primesc pomelnicele credincioşilor, ascultîndu-le păsurile şi sfătuindu-i. Timp mult îmi ia şi pregătirea predicilor (predic din cînd în cînd, cu mare plăcere şi în stil cam neconformist!). Oblojirea şubredei mele sănătăţi (în frunte stau: o veche şi vrăjmaşă colită şi o destul de recentă, dar acută angină pectorală, unde mai pui că sînt şi specialist în accidente: arsuri, căderi, degete zdrobite…) e şi ca tare cronofagă. Mai primesc şi o vastă corespondenţă căreia, fireşte, va să-i răspund. Mai sînt şi grijile gospodăreşti, întreţinerea curăţeniei şi ordinii în cameră, a curăţeniei trupeşti… După cum vedeţi, viaţa călugărească nu e totuna cu trîndăvia şi toropeala.

255. „Exilul” de la Păltiniş al lui Constantin Noica a fost oare forma cea mai pură de a se înţelege pe sine, de a face din numele lui şi un mit?
A fost o necesitate sinceră şi o aspiraţie firească pentru filozof (căruia lungi perioade de singurătate îi sînt absolut necesare); un vechi vis; dorinţa, chemarea de a întemeia un soi de „şcoală”, de „portic”, de „liceu”, „academie”, un loc de adunare şi refugiu pentru discipoli; un soi de aristotelic motor imobil, o sihăstrie care să fie şi un far, un focar; a fost şi ce bănuiţi dumneavoastră (am văzut mai sus cît de şubrede sînt fruntariile dintre buna- şi reaua-credinţă); cine ştie, cine poate să precizeze, să dea verdicte, să stabilească diagnostice sigure? Care-i gînditorul, care-i filosoful (ori şi artistul) care să nu vrea să facă din el însuşi un mit? Nimic însă calculat, de proastă calitate, de fals la Noica: avea neapărat nevoie de un loc unde să fie singur cu sine şi să-şi scrie opera. Aceasta este explicaţia cea mai apropiată de adevăr: nevoia unui loc retras unde să-şi poată completa opera şi să scrie ce socotea de datoria lui să scrie înainte de a muri {Devenirea întru fiinţă. Ontologia, Logica).

256.  Vă rog „traduceţi” aceste adevăruri ale lui Constantin Noica: „Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tînăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-şi dea măsura. Pe urmă vei spune celui trecut de 40 că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60 trebuie să-i spui (dacă a reuşit ori nu, şi cine reuşeşte cu adevărat?) că e bine sase gîndeascăatunci cînd scrie la cititorul care nu s-a născut încă. „

Traducerea: pe cel angajat în cultura umanistă se cuvine sa-l duci cu muia, aidoma medicului aflat în prezenţa unui pacient bolnav de o boală incurabilă; îi tot dă soroace şi-l tot amînă. Cînd însă se îngroaşă gluma (adică artistul a împlinit 60 de ani ori zilele pacientului sînt numărate), se cade a grăi adevărul şi a spune scriitorului să nu mai scrie de florile mărului ori din interes ori ca să fie pe placul stăpînirii, ci cu gîndul la posteritate şi la reputaţia sa postumă, cu alte cuvinte, să fie în sfîrşit serios; iar bolnavului: să-şi facă testamentul şi să se îngrijească de cele sufleteşti.

257.  Tot din Constantin Noica. Ar fi necesar astăzi un Calvin? „ Universalul lamento. Peste tot în lume, şi bineînţeles la noi, oamenii de astăzi se vaită: de ceea ce au, de ceea ce nu au şi mai ales de ceea ce ar putea să vină, de parcă ar fi femeia cu copilul în albia de pe sobă, de unde ar putea să cadă. Dacă ar exista un Calvin astăzi, i~ar duce în piaţă pe unii dintre ei şi i-ar flagela. „
Ăsta-i Noica în forma lui cea mai puţin agreabilă, în forma-i autoritară şi fanatic platoniciană. Nu zic că n-are şi niţică dreptate — deloc nu zic: sînt şi amatori de veşnice văicăreli şi nemulţumiţi de profesie în lumea aceasta. Dar a-i osîndi pe românii de astăzi, care se plîng că nu au ce mînca şi găsesc alimentarele pustii şi nu au căldură şi lumină ş.a.m.d. nu mi se pare nici drept, nici de bun-gust. Iar de Calvin să nu aud!
Va să zică: sînt buni de flagelat cei care se plîng (o! discret, cu teamă) că nu au minimul necesar. Noica a fost un om bun şi amabil. Dar avea clipe dintr-aces-tea de autoritarism statal şi de necruţare. Pasajul citat exprimă un astfel de moment de criză, de insensibilitate. Aşa li se întîmplă — nu rareori — filosofilor obişnuiţi a judeca în abstract şi în pură logică, fără a confrunta logica pură cu realitatea. Săvfrşesc adesea nedreptăţi strigătoare la cer. Berdiaev: ,problema pîinii este pentru mine, ca ins, o problemă materială, într-adevăr. Dar problema pîinii aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală.” Iată vorbirea dreaptă!
A spune occidentalilor că se văicăresc prosteşte şi din răsfăţ şi neruşinare e lucru drept. Milosz îi spunea tînărului american  care credea că între orăşelul lui (unde dispunea de un apartament cochet cu baie şi tot confortul, de o maşină proprie şi de un supermarket supraîncărcat) şi un gulag nu e nici o deosebire — că e un idiot. Aşa e! Dar a spune că românii anilor ’80 merită să fie biciuiţi pentru că îndrăznesc să spună că nu găsesc cele strict trebuincioase unui trai întru totul modest e o dovadă de insensibilitate crasă ori de poză ori de fals idealism. Iată diagnosticul meu: spusa lui Noica reflectă o maladie specifică filozofilor: falsul idealism. Pîinea aproapelui meu e o datorie spirituală, nu se cade să-i tin flămîndului cursuri de idealism şi să-l acuz că e materialist si rob nîntecului! Şi cu atît mai puţin să-l insult şi să-l batjocoresc aruneîndu-i sentinţa: vrednic de flagelare. Ba mai şi punînd tărăşenia sub egida odiosului Calvin! Hristos nu a fost idealist, a înmulţit pîinile, peştele şi vinul, s-a îngrijit ca oamenii care-l urmaseră timp de 3 zile să nu plece acasă nemîncaţi. Hristos a fost materialist şi nu a socotit vrednici de osîndă pe cei care mănîncă şi beau cînd le este foame şi sete.  A nu se confunda necesarul cu excesul.
Există în viaţa monahului şi a puşcăriaşului momente cu adevărat grele, cînd trebuie să înfrunte Realitatea aşa cum e; suferinţa te copleşeşte, te încolţeşte, te aşază cu spatele de zid şi trebuie să te alegi, să te declari. Există în asemenea momente în care deznădejdea pare a fi singura soluţie şi numai strigătul necontrolat îţi poate uşura angoasa, există şi o fericire exaltantă dacă în loc de a urla spui: îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut om şi nu m-ai înzestrat cu liberul arbitru. Pot îndura, pot răbda. Nu cîrtesc, nu mă vait, nu mă dau bătut, mă ţin tare, sfidez Realitatea, o fac de ruşine şi de ocară, nu degeaba m-ai făcut om.

258.  Retorica lui Adrian Păunescu: un vulcan în erupţie. Unde se ascunde însă retorica transcendenţei?
Păunescu e un vulcan în erupţie, e versatil, e nesigur, e retoric şi grandilocvent. Dar nu e numai atît. E şi sincer, e şi cald şi e capabil să se entuziasmeze pentru dreptate şi să rostească adevărul făţiş. Nu e numai „o forţă”, e şi grăitor de adevăr şi cunoaşte compasiunea şi sfînta mînie. (Mi-a pomenit numele în chip atît de fantastic în recentul volum într-adevăr încît nu pot vorbi cu totul nepărtinitor:  sînt zdrobit, am amuţit, mă cutremur.)

259.  Beethoven vă asediază cînd sînteţi melancolic sau cînd vă pune în faţă o oglindă a tinereţii?

Să vă fac o mărturisire: îl admir pe Beethoven, îl ascult cu evlavie. Dar nu-mi este, în toată puterea cuvîntului, prieten. Mă asediază ori consolează ori euforizează mai ales Mozart. Şi Haydn, cîţiva preclasici, Schubert, Wagner, Mozart.

260.  Mă adresez destinului tragic al lui Mircea Vulcănescu. Care sînt ideile ce-i vor supravieţui?
Toată opera lui Mircea Eliade şi a lui C. Noica dovedeşte supravieţuirea ideilor lui Vulcănescu. E viu. L-au omorît, dar nu l-au ucis.

261. Povestirea şi-a pierdut reputaţia, a intrat în criză?
Cred că e o criză temporară. Povestirea ţine de firea omului. Nici noul val, nici structuralismul nu au desfiinţat pe Tol-stoi, pe Balzac, pe Turgheniev, pe Flaubert, pe Dostoievski, pe Alexandre Dumas ori pe Pierre Benoit. Omul simte nevoia să i se povestească. E o nevoie apriorică.

262. Mai recunoaşteţi azi pe Anna Karenina pe un peron de gară?
Nu. Desigur nu. E o figură a trecutului. Publicul peroanelor se tot schimbă.

263. Stareţul unei mănăstiri ştie că e sau că poate deveni un Zosima?
Cine ştie? E atît de prins de treburi, de administraţie, de construcţii…
Să nu exagerăm: mai sînt stareţi care-şi doresc (şi se străduiesc) să-i semene lui Zosima. Părerea mea este că ar fi foarte bine să se revină la sistemul conducerii duale: stareţ şi egumen. Egumenului îi revine toată administraţia, iar stareţul să fie numai duhovnic şi îndrumător spiritual. Unui singur om, în iureşul actual, îi este peste poate de greu să exercite amîndouă atribuţiile. Iar amîndouă sînt necesare şi legitime.

264.  Orizontul fiinţei religioase trăieşte din scepticism sau din umilinţă?
Din umilinţă, desigur. Dar în fiecare om sălăşluieşte o doză de scepticism tenace. Totul e să fie ţinut în frîu. În fiecare om e şi un strat adînc de orgoliu şi de voinţă de putere. Totul e să fie sever ţinut sub control.

265.  Ce este un ateu? A trecut el prin tunelul necredinţei? Sau e un învins ce a suportat nenumărate eşecuri?

Poate fi si una si alta. Cardinalul Ottaviani: ateul nu e un eretic, un blestemat, ateul e un nenorocit. De altfel, ateul pur, ateul ca atare nu există. E o fantasmă,
o figură de stil. Orice om are zeii săi, idolii săi, credinţa sa (credinţa necredinţei sale). Idolul egoistului este el însuşi. Lui Mircea Eliade îi revine meritul de a fi dezvăluit şi exemplificat universalitatea şi apriorismul religiozităţii omului.

266. Memoria este şansa noastră de a ne judeca viaţa, destinul moralitatea, izbînzile, eşecurile, suferinţele, orgoliile. Cu ce memorie ar trebui să fie înregistrat un istoric, un scriitor de azi ca să ne dezvăluie tragicul din conştiinţă?
Cu ce memorie? Cu memoria tuturor suferinţelor celor din jur. Adevăratul (şi poate singurul) memorialist al veacului al XX-lea este Aleksandr Isaievici Soljeniţîn care a scris Arhipelagul Gulag, Divina Comedie a timpului nostru şi cartea pătimirilor de obşte.

267.  Martin Heidegger: „Numai un Dumnezeu ne poate încă salva. ” Vă rog să interpretaţi acest adevăr, această făgăduinţă sau utopie…
Cred că Heidegger s-a exprimat metaforic şi „filozofic”. Adevărata formulare este: numai Dumnezeu ne poate încă salva.
Dar Dumnezeu vrea să ne rezolvăm noi problemele noastre lumeşti. Cu ajutorul Lui, dar noi înşine. Nu ne putem lăsa numai în grija Lui. Aceasta ar fi o falsă evlavie. Ajută-te şi cerul te va ajuta, zic francezii. Dumnezeu le-a dat păsărilor aripi, însă ele trebuie să zboare.
Octavian Paler a scris despre nişte călugări care se rugau. Brusc, curentul electric s-a întrerupt. Unul dintre călugări s-a ridicat si s-a dus la tabloul de siguranţă. Ceilalţi au rămas în rugăciune, rugîndu-se pentru lumină. Paler îi elogiază ca pe nişte adevăraţi credincioşi. Greşea. I-am scris atunci, arătîndu-i că singurul credincios e cel care s-a dus să verifice siguranţele. Ceilalţi sînt falşi evlavioşi, care-l ispitesc cu neruşinare pe Dumnezeu. Ce-ar fi vrut ei? Să coboare Hristos cu liţă din cer şi să le rezolve mica lor problemă gospodărească?

268. Nu am descoperit o nouă întrebare, şocantă, neliniştitoare ca un verb eminescian, ci un poem copleşitor de frumos şi de adevărat:

„Numai o vară mai acordaţi-mi, Amarnicelor! Şi o toamnă ca să mi se pîrguie chitul, Pentru ca inima mea, bucuroasă, de dulce joc îndestulată, să-mi poată muri,
Sufletul, care-n viaţă zeiescul său drept nu şi l-a Căpătat, nici jos nu-şi află odihna, în Orcus. Însă cum mie divinul, ce-n inima mea Zace, Poezia, mi-a reuşit,
Bine-ai venit, deci, linişte din lumea duhurilor! Mulţumit voi fi, chiar dacă-al corzilor sunet Nu mă-nsoţeşte~n adînc; căci odată-am trăit Ca Zeii, şi mai mult nu rîvnesc”
(F. Holderlin, Către Parce)
Aveţi darul alegerii versurilor frumoase. Acestea, ale Iui Holderlin, sînt dintre cele mai frumoase din cîte mi-a fost dat să citesc vreodată (şi am citit multe în viaţa mea). Sînt splendide, covîrşitoare! Le-am învăţat fireşte pe dinafară şi umblu ca nebun prin chilia mea (care-i o cameră destul de confor-tabilă) recitîndu-le cu nesaţ şi glas înalt. Versul întîi (Nu-mai o vară mai acordaţi-mi, Amarnicelor!) e la aceeaşi înălţime şi putere ca şi versul eminescian biruitor (Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…). Şi ce abil şi măreţ e reflexivul din versul patru: „să-mi poată muri”! şi ce sinceră şi dem-nă şi legitimă e trufia din „însă cum mie divinul, ce-n inima mea/ Zace, Poezia, mi-a reuşit” (obs. dativul). „Odată am trăit cu zeii, şi mai mult nu rîvnesc.” Aici e tema, miezul: spre mîngîiere, justificare şi fiinţare ne-pieritoare ajunge o clipă de Absolut, mai mult nu trebuie pentru ca maya să fie înfrîntă şi viaţa aceasta deşartă şi iluzorie să-şi fiinţeze un rost.
Sînt în viaţa aceasta deşartă, totuşi, clipe inimitabile şi incomparabile. Cu ajutorul lor ne răbdăm bătrîneţele, eşecurile, şi cu ele plecăm Dincolo. Ele, spre deosebire de ce crede Dante, ne consolează în mizeria noastră cea mai deplină. Ele ne sînt cîrjă şi izvor de apă vie, izvor nesecat. Nu cred că ne amărăsc şi mai mult, cum afirmă Dante. Cioran îmi spunea la Paris (v. Escale în Timp şi Spaţiu): îi ajunge credinciosului, spre a se justifica, să fi avut senzaţia contactului direct cu dumnezeirea un singur ceas într-o viaţă întreagă, ba şi o clipă, o fracţiune de secundă, o nanosecundă. Ajunge, e prea destul. Dar acea secundă ori nanosecundă e indispensabilă. Aşa şi Holderlin: din amarnica lui viaţă au rămas acele cîteva zile (ori cîţiva ani ori cîteva cea-suri) de cotrăire cu zeii, de condiţie zeiască. A fost oarecare vreme Poet, creator — şi prea destul; anii de întuneric şi nebunie sînt anulaţi, toţi.
Îmi aduc aminte, versurile acestea ale lui Holderlin, de două ziceri din Scriptură. Ascultaţi-le:
Iov 10,20-21: Lăsaţi-măpuţin, ca să-mi plîng durerea, mai înainte de a pleca în pămîntul întunecos şi acoperit de umbra morţii.
Psalmul 38, 18: Lasă-mă ca sa mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.
Avea nevoie, înainte de a se produce despărţirea sufletului de trup, de cîteva momente de linişte şi reculegere. De aceea şi consideră Biserica „moartea năprasnică”, „moartea urîtă” — subită — ca un rău, ca un blestem. Dar ne putem oare dobîndi o asemenea perioadă (oricît de scurtă) de relaxare? Îmi aduc aminte că răposatul meu tată, fie iertat, îmi spunea: tu vei avea mereu treabă, cînd îţi va fi dat să mori ţi se va părea că laşi treburile nerezolvate şi că nu-ţi poţi îngădui să mori.
Dar, dragul meu, vei fi silit să laşi — oricînd va veni femeia cu securea — toate baltă şi nerezolvate. Fii deci mai puţin obsedat de treburi şi socoteli şi drumuri şi programe de lecturi.
Pe tema aceasta — a netimpului disponibil spre a muri — Ion Caraion a scris o poezie frumoasă şi puternică unde a atacat această caracteristică a omului faustic. Nu mai ţin minte în care volum al său (unul din ultimele). Iar eu am scris un comentar publicat în Steaua (în chiar anul plecării lui din ţară). Articolul meu din Steaua avea un titlu (văd că l-am uitat) în care figura cuvîntul agendă, agendă cu treburi şi însemnări de om ocupat. Articolul i-a plăcut mult lui Caraion, lucru rar, căci avea un caracter dificil şi orgolios. Moartea ne surprinde mereu nepregătiţi nu numai din punct de vedere eshatologic, ci şi cu treburi nerezolvate, pendinte, urgente, cu agenda încărcată. Doar adevăraţii monahi (ori adevăraţii yoghini) se leapădă de aşa-zisele treburi, tocmai pentru a fi mereu şi oricînd gata să moară (cu valiza făcută, cum ar veni) — încinşi, cu toiagul în mînă, pregătiţi de drum, le spune evreilor Vechea Lege, în seara de Paşti —, fără de griji şi responsabilităţi!
Am atîtea de făcut, zice omul profan şi faustic; oare de moarte îmi arde mie acum, oare am eu vreme să mor? Oare nu-mi este încă agenda supraîncărcată?
Şi Holderlin, la alt nivel fireşte, cere o păsuire, un răgaz; nu ca secunda cerută călăului de sărmana doamnă Dubarry, înspăimîntată, pe eşafod, ci ca o perioadă de scurtă odihnă, de contemplare a operei săvîrşite, spre a putea muri în calm şi demnitate; nu în iureş, în agitaţie, în forfoteală; nu ca pe garotte, unde oroarea executării se datorează şi multiplicităţii mişcărilor, manevrelor.
Liniştitoare e numai senzaţia operei împlinite, a talantului rodit. (V. citatul din Nietzsche la care adesea se referea la sfîrşit Noica: casa de fier golită de omul creator; moartea nu va găsi nimic într-însa, adică în trupul mort, giuvaerele au fost scoase, omul şi-a rodit talantul, a creat, îşi poate deci face rîs de moarte ca de răufăcătorul păcălit care dă lovitura la o ladă de gunoi. Comorile au fost scoase: opera adică — ori faptele bune şi frumoase pentru cei neînzestraţi cu vreun talent.)
Ajungă-ne deci o cît de scurtă clipă de contact cu Fericirea, cu Absolutul, cu Beatitudinea, cu Dumnezeu, dar să fie,
să fi fost!
Să nu ne găsească moartea cu mîinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pămîntului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumătatea de talant ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat. Mauriac zice că putem trăi şi fără a fi însoţiţi de muzica clipelor inimitabile şi incomparabile; ea la un moment dat dispare, ca fanfara cînd trece de colţul străzii; ne revine sarcina (nu lesnicioasă) de a ne-o făuri noi înşine, din resurse proprii, spre a trăi mai departe de amintirea şi închipuirea ei. Numai să fi existat asemenea clipe de nemurire în Timp, de contact cu ceea ce este Dincolo. „Căci odată am trăit ca zeii, şi mai mult nu rîvnesc. Trăit-am oare măcar foarte vremelnic ca zeii, prin opere sau prin fapte bune?” That’s the question!
Geniile trăiesc îndelung ca zeii; noi să fim fericiţi şi mai mult decît mulţumiţi dacă ne va fi fost dată o nanosecundă de contact. Ea ne va fi scos din animalitate, maya şi lumescul jalnic şi negru al existenţei brute. Vă mulţumesc mult pentru a fi citat poezia lui Holderlin.
Se impune să-i aflăm negreşit originalul. Fericit cine poate muri „îndestulat” şi este îndreptăţit să ceară o toamnă de pîrguire şi contemplare a creaţiei sale, dar fericit şi acel, nespus mai modest, care nu şi-a bătut joc de minunatul dar al dispunerii — vremelnice — de verbul a fi.
O! de ne-ar însoţi în clipa „despărţirii” al „corzilor sunet”! Nu sunetul glorios şi falnic care-l va fi însoţit pe Holderlin ori pe altul ca el, ci o muzică blîndă şi îngăduitoare, nu una stridentă şi batjocoritoare.
P.S. După cum nu sînt un adevărat scriitor, nu sînt, vai, nici un adevărat călugăr. Din care pricini? Mai întîi că sînt prea ocupat, împrăştiat, cu prea multe treburi. (Uitai să adaug la programul meu zilnic faptul că dau lecţii de limbi străine ucenicilor mănăstirii şi că-i pregătesc — cu sau fără succes — pentru examenul de admitere la Seminarul teologic.)
Apoi, simt încă -— ceea ce nu-i deloc conform cu spiritul monahal — nevoia de afecţiune, de niţică atenţie, de o vorbă bună, cînd şi cînd. Nu mă pot descotorosi întru totul de această lumească şi ridicolă nevoie de puţină simpatie şi căldură. De o vorbă, de o vorbuliţă bună. Ridicol, stupid, abject! Deşi, deşi…
Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit El vorba bună a bunului tîlhar cu făgăduinţa extraordinară:
Astăzi, cu Mine, în rai?! In vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legămînt mai zăceau încă în iad!
Oare ce făcuse tîlharul cel bun? Îl desferecase pe Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? NU! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar cîte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun.
Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de liniştire şi tihnă spre a putea întîmpina cum se cuvine dulcea, duioasa Sărbătoare a Naşterii Sale. Şi, în general, să ne acorde un mai acut simţămînt al vremelniciei şi deşertăciunii aşa-ziselor noastre treburi preaomeneşti (pentru ca, apoi, cîndva, cînd va fi să fie, să putem muri îndestulaţi de dulcele şi teribilul joc al acestei vieţi).

269. Revine în circulaţia valorilor actuale numele lui Paul Zarifopol. O ediţie de texte (Eseuri I, II, 1988) a provocat cîteva reacţii critice. Vă rog să ne vorbiţi de moralistul Zarifopol, de amplitudinea ideilor sale, de orizontul intuiţiilor originale, de vocaţia lui neobişnuită în a defini un fapt de viaţă socială şi politicăprintr-o experienţă estetică.
Cu privire la Paul Zarifopol sînt de oarecare vreme în polemică (destul de vie) cu Al. Paleologu. Crede (şi-mi tot spune) că felul cum l-am pomenit pe Zarifopol în textul meu despre Vasile Pârvan (publicat în Viaţa românească şi reprodus în Critică la persoana întîi) dovedeşte că nu l-am citit cu atenţie şi că nu l-am înţeles; că l-am nedreptăţit în mod flagrant şi că l-am citit superficial.
Vă recomand să citiţi interesantul text al lui Al. Paleologu (citat de mine în notă în eseul menţionat mai sus, în volum). Al. Paleologu e nemulţumit de faptul că m-am limitat să pomenesc textul său fără a mă referi mai larg la conţinutul său. Am cea mai bună părere despre Z. — un „civilizat”. Despre Vasile Pârvan a scris însă dovedind superficialitate, obtuzitate şi naivitate. E totuşi, fără doar şi poate, o figură distinsă, rafinată şi chiar exemplară a culturii noastre. Foarte inteligent, cult, european, măsurat, ironic, manierat — dar şi cu limite certe, îl respect şi admir, mărturisind că nu-mi inspiră dragoste. Ca el sînt mulţi în cultura occidentală. Ne prinde foarte bine să-l avem, totuşi nu cred că trebuie să ne înflăcărăm şi să exagerăm.

270. Dacă aţi scrie o Istorie a literaturii române, care ar fi prima frază? Dar ultimul scriitor analizat?
Vreau să vă povestesc istoria literaturii române. Titlul povestirii vi se pare cam teoretic şi sec? Cam arid? Dar aveţi să vedeţi: e o poveste cum nu se poate mai frumoasă şi mai atrăgătoare.
Aş încheia invocînd un triptic: Ana Blandiana, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu.

271. Personajele lui Augustin Buzura nu trec niciodată pragul iluminărilor, nu reuşesc să devină modele ale binelui. „Materialitatea ” lor agresivă nu cunoaşte purificarea prin umilinţă, ei nu sînt hărăziţi cîntecului mîn-tuiriiprin bunătate şi frumuseţe. Sînt ele victimele mediului în care trăiesc sau romancierul nu izbuteşte să depăşească o anumită formă de „dogmatism ” epic?

Întrebarea aceasta cred că-şi află răspunsul în volumul Escale (p. 229: „Adaos la carne de taur şi sînge de ţap”). Nu autorul e de vină şi nici personajele, ci mediul poartă răspunderea.
Dar generalizaţi fără a lua aminte la personajul principal din Feţele tăcerii, Carol Măgureanu. Acesta, prin suferinţă şi umilinţă, cunoaşte purificarea, are acces la bunătate, frumuseţe, iertare şi mîntuire! E unul din cele mai importante şi mai originale personaje ale prozei noastre de ficţiune. E o figură dostoievskiană afină Iui Alioşa, dar complicată, mai umană. Carol Măgureanu e dovada peremptorie a înălţimii talentului lui Buzura.

272. Bănuiţi ce gîndea Hristos urcînd Golgota?
Ştim ori mai bine zis bănuim numai în parte ce gîndea Hristos urcînd dealul Căpăţînii. Ştim bunăoară că, probabil, gestul Veronicăi i-a rourat şi îndulcit sufletul. Nu probabil, desigur, de vreme ce chipul I s-a imprimat pe mahrama ei. Tîlcuire: suferinţa e nepieritoare. Suferinţa şi nedreptatea strigă de-a pururi la cer. Iar binele şi faptele bune nu se şterg în veac.
Ştim sigur ce a gîndit în grădina Ghetsimani, cît de omenesc S-a arătat atunci, cunoscînd din plin spaima, tristeţea, jalea, Cît de omenesc ne apare, spre deosebire de Socrate, acela calm, senin, zeiesc, oare nu şi niţel teatral? Hristos Se teme de singurătate, Se roagă să nu fie lăsat singur, sudoarea i se preface în picături de sînge, se roagă să fie cruţat. întruparea lui a fost totală şi de perfectă bună-credinţă. Urcînd calvarul, acum resemnat, e cuprins de o imensă tristeţe: nu pentru Sine, ci pentru ucigaşii lui, pentru soarta pe care ei înşişi de bună voia lor şi-o croiesc.

273. Învierea este mitul cel mai fascinant creat de mintea omenească. Aş dori să vorbiţi de voinţa omului de a asuma realitatea acestui mitpînăîn limita posibilului. Metafizica învierii este oare cea mai uluitoare şansă a conştiinţei de a se înţelege pe sine ca fiinţă rostitoare?
Sfinţii Părinţi zic: nu moartea e firească, fireşti sînt viaţa şi învierea. Moartea e, în lume, un accident, o anomalie. Învierea, budismul şi misticile orientale o concep ca pe o pedeapsă: revenirea în lume, în samsara, în domeniul pofte-lor şi suferinţelor. Cartea tibetană a morţilor descrie în mod dramatic starea intermediară a eului (aşa-zisului eu) după moarte: atunci cînd e ispitit în bardo de matricele care-l solicită şi i se oferă spre a-l readuce în viaţa samsarică, plină numai de suferinţe şi necazuri. Pentru creştinism învierea e o făgăduinţă, o nădejde — pentru cei buni, desigur. Creştinismul e o religie a vieţii, un imn al vieţii. Ce făgăduieşte creştinismul? Viaţa veşnică a persoanei, cu suflet şi cu trup (înduhovnicit). Pentru budism învierea, adică veşnica migraţiune a sufletelor dintr-un trup de mizerie în altul, este ceea ce trebuie neapărat evitat, eul (aşa-zisul eu) neavînd altceva de făcut în starea intermediară decît să se ferească neapărat de solicitările matricelor.
Unamuno: propriu omului este a crede în nemurire.
Spectacolul eului rătăcind în spaţiul intermediar şi ispitit de matrice e zguduitor, dar cred că tot soluţia creştină e cea mai conformă naturii omeneşti aşa cum a definit-o Unamuno.

274. Credeţi că Eugen Barbu este scriitorul cel mai indicat să „comenteze” poezia lui Adrian Păunescu?
Adrian Păunescu – Eugen Barbu: amestec straniu de alb şi negru, de talent şi vulgaritate, de putere de pătrundere şi ranchiună etc. Eugen Barbu, aşa netrebnic cum se află, a scris două capodopere: Groapa şi Săptămîna nebunilor (a se citi neapărat). Iar A. P. a scris şi versuri de mare frumuseţe şi putere emotivă, dar şi jalnice platitudini, versuri linguşitoare, abjecte, stereotipii versificate. Totuşi A. R are simţul dreptăţii şi nu-i lipsesc splendide accente de revoltă; şi e deştept foc şi se pricepe să fie patetic şi le simte, le vede. Dăm la Adrian Păunescu de un autentic ton proclamato-riu-patetic. Poate, cît priveşte neruşinarea mundană, că aceste „două forţe elementare” sînt egale, elles se văleni, cum spun francezii. Totuşi A. R — mai ales după „accident” (aşa cum spunea Saint-Simon despre Ludovic al XlV-lea înainte şi după fistulă) — e incomparabil superior celuilalt, are un simţ moral! (Sînt poate şi eu părtinitor, cum de n-aş fi: mi-a consacrat nişte versuri de necrezut, cum nu mi-aş fi închipuit nici în visul meu cel mai nebunesc.)

275. Fericirea, sensul ultim, al unei zile, stă, cred, şi în relecturarea unui poem care să ne lumineze fiinţa. Sîn-tem născuţi să cunoaştem poezia lumii, dar mai cu seamă să-i păstrăm frumuseţea, nucleul pur de sfinţenie, acel nimb de divinitate ascuns în retorica sintagmelor. îmi imaginez că acest text o să vă satisfacă întru totul şi o să-i analizaţi cîntecul rămas ascuns privirilor ne-iniţiaţilor:
„E o lumină pe care vîntul a stins-o,
E un ulcior ţărănesc, pe care după-amiaza îl părăseşte
un om beat.
E o viţă-de-vie, arsă şi neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Suduita
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile îşi ondulează şoldurile sub liane şi flori de foc,
în timp ce marea cîntă. O, pierdutul nostru paradis.
Nimfele au părăsit pădurile de aur. Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei. Fiul lui Pan apare sub înfăţişarea unui terasier, Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.
Sînt fetiţe într-o curte îmbrăcate în hăinuţe de o mizerie
sjîşietoare!
Sînt odăi, pline de acorduri şi sonete.
Sînt umbre, care se îmbrăţişează în faţa oglindei oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalescenţii.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.
Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniş se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmăreşte îndelung de
la fereastră.
îndărătul lui se aţine fratele său mort, sau coboară pe
vechea scară în spirală.
La umbra castanilor bruni păleşte silueta novicelui tînăn
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau tîrcoale
liliecii.
Copiii portarului se opresc din joacă şi caută aurul
cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet Mica oarbă fuge tre-
murînd pe alee
Şi mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de basme şi legende sacre.
E o luntre goală, care seara lunecă~n jos pe canalul
negru.
In beznele vechiului azil se surpă ruine omeneşti. Orfanii morţi zac lingă zidul grădinii, Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare. Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piaţa din faţa bisericii e sumbră şi tăcută, ca în zilele copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieţi trecute Şi umbrele celor blestemaţi coboară pe apele ce suspină. In mormîntul său magul alb se joacă cu şerpii lui. In tăcere deasupra tîmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.”
(Georg TrakI, Psalm)
Poezia lui Trakl îmi aduce aminte de versurile (cîntate şi
acompaniate la ghitară) poetului-cîntăreţ francez Georges
Brassens. Versurile lui Brassens sînt dedicate Maicii Domnului.
Dumnezeu e pretutindeni, însă de preferinţă în cele mai neaşteptate locuri, acolo unde cu gîndul nu gîndeai să fie, în locuri şi momente cu totul neglorioase şi nesolemne!
E mai ales pe cruce, adică în locuri de suferinţă, batjocură şi înjosire, ori în locuri modeste, bine tăinuite.
Dumnezeu e ciudat, e straniu. (Pascal: dacă Dumnezeu există, El trebuie să fie straniu.) îl atrag situaţiile cele mai nepotrivite atotputerniciei sale. Hristos, zice pastorul german Dietrich Bonhoeffer, ne ajută numai întru cît e slab, întru cît e pe cruce, iar nu pe tronul slavei Sale.
Îngerii din cer, coborînd pe pămînt, L-ar fi căutat pe Hristos în palate şi înalte şcoli, iar El era prin casele vameşilor, curvelor şi leproşilor.
Frumuseţea extraordinară (imensa putere emotivă, fiorul materialului uman pătruns de metareal) a poeziei lui Trakl vine din aceasta chiar că a înţeles că Hristos se află în locuri, scene şi momente surprinzătoare, umile, ciudate, paradoxale, misterioase, bruiate — acolo unde în ruptul capului nu te-ai fi aşteptat să-l dibui.
În locuri de suferinţă, oropsite sau de taină, cu armonii secrete ori şi slute sau abjecte ori pline de pîlpîindă duioşie ori prinse între indecenţă şi puritate ori în locuri de clarobscur, în cele mai felurite combinaţii de frumos şi urît, de bine şi rău, de explicit şi adînc cifrat.
Dar prea puţin în locuri auguste, de slavă şi purpură ostentativă. Hristos a fost pe pămînt, a cunoscut viaţa, nimic nu-L sperie, nimic nu-L scîrbeşte. Se furişează unde vrei şi nu vrei.
Cu mare măiestrie Trakl adună laolaltă asemenea surprize, organizează un tablou general de mare putere sugestivă şi varietate. Şi de incontestabilă veracitate teologică. Hristos e mereu atras de cruci, de situaţii „dubioase”, de suferinţe anonime, de feştile fumegînde.
Trakl şi Brassens au înţeles pe ce orbite se mişcă Hristos (şi Maica Sa), ce-i este afin.

Hristos, Cel care e pretutindeni şi Cel proteic: lumina stinsă, vie, arsă, umbră pe zid, beznă în vechiul azil, mormînt de mag, odaie plină de sunete… El umple totul şi se iveşte, se face simţit în mod subit, neaşteptat, paradoxal, uneori jucăuş, acolo unde-i suferinţa ori neştiuta curăţenie ori nedesluşitul care cuprinde — virtual — poezia… Unde sălăşluieşte Dumnezeu? în inimile noastre. In inimile acestea II sesizează — ca şi Proust, Ne-timpul — acauzal Trakl. Duhul Lui, oare, nu suflă unde şi cînd vrea?
Şi există o stranie apropiere a Lui de oameni şi locuri smerite, nelogice; parcă se face cunoscut, irupe doar cînd sîntem în stare a-I simţi măcar puţin, măcar infinitezimal prezenţa.
Locurile enunţiativ enumerate de Trakl sînt astfel de locuri „în situaţie” privilegiate, ce se deschid mai ales pentru ochiul neprevenit, neopacizat, neîngrădit de prejudecăţi şi temeri ori de prea multă claritate al Poetului. E un soi de joc de-a v-aţi ascunselea: poetul e acel care ştie că Cel căutat va alege locurile cele mai puţin probabile, dar holderlinian, traklian, kafkian încărcate cu nouă total necu-noscutăforţă harică. Locurile şi situaţiile enumerate de TrakI secretează, tainic, harul şi descoperă acea prezenţă dumnezeiască adulmecată de poet.
În legătură cu Psalmul lui Trakl: o mică poezie a Annei Ka~ mienska. Traduc după traducerea engleză:
Cei ce cară
Cei ce cară piane la etajul zece dulapuri şi coşciuge
un bătrîn cu un vraf de scînduri şchioapătă dincolo de zare
o femeie cu un gheb de urzici
o ţicnită care împinge un cărucior
plin cu sticle de votcă
ei toţi vor fi ridicaţi
ca o pană de pescăruş ca o frunză uscată
ca o coajă de ou o foaie de ziar
Fericiţi cei ce cară
Că aceia vor fi ridicaţi

2 76. Cum vi se înfăţişează Orfeu evadînd din labirintul lumii moderne?
Îngrozit de muzica serială, stocastică, savantă ete., etc. Dîndu-i deplină dreptate lui George Bălan care consideră toate aceste „încercări” tehniciste ca neomeneşti, ca un sacrilegiu.
Şi un modernist ca Ernest Ansermet a recunoscut că muzica nu poate fi decît melodică şi curbă, potrivit modului cum e construită şi cum funcţionează urechea omenească. Ar evada, ar fugi, astupîndu-şi urechile.
RS. Se pare că şi un „tehnicist” ca Aurel Stroe s~a dezis de terorismul muzicii atonale, revenind la muzica pentru oameni.
Corneliu Cezar ne oferă frumosul exemplu al unui muzician modern, însă nu duşmănos şi chinuitor al auditorilor săi.

277. Poezia trăieşte din imaginaţie, orgoliu şi umilinţă. Cînd se produce însă impactul sentiment-conştiinţă, intuiţie-metafizică, cînd pune ideea stăpînire pe fericita sintagmă cu valoare de unicat?
Adevărul e că la temelia poeziei (şi inspiraţiei poetice) stă un talmeş-balmeş, un ghiveci, un soi de supă primordială în care intră de-a valma şi imaginaţia şi orgoliul şi umilinţa şi sentimentul şi cunoştinţa şi intuiţia şi metafizica şi precizia şi orlogeria şi inteligenţa şi… şi… Ca în orice ţesut viu, care şi acela e adunătură generală. Poate că poezia este „viul” în a cărui textură intră cele mai felurite şi contradictorii ingrediente. De unde şi imposibilitatea de a o defini. I se potrivesc nenumărate definiţii care se bat cap în cap.

278.  Destinul lui Boris Pasternak: exilat în propria-i ţară -— avea prea mult curaj şi prea mult talent —, poetul s-a stins de inimă rea. Ce trebuie să înveţe tinerii poeţi de azi din marea lecţie pe care a lăsat-o posterităţii?
Tocmai că n-a avut destul curaj, destulă duritate. S-a lăsat influenţat de o femeie timorată. E un foarte mare scriitor şi (pe cît îmi pot da seama din traduceri) un foarte mare poet. Dar nu prin vitejie a excelat, ci prin demnitate şi ţinută. Cred că era un timid, un „delicat” — se vede din citirea minunatei cărţi Doctor Jivago — de cu totul altă factură decît leul Isaievici.

279.  Cînd întîlniţi un preot de azi, ce vă spune el?
Sînt şi excepţii (cunosc două, admirabile, la Cluj: părinţii Ioan Bizău şi Vasile Floricel), dar mie unuia tînărul preot de astăzi de îndată îmi grăieşte aşa: căpătuire, rostuire, chiverniseală. Exact ca pastorii englezi din secolul al XVIII-lea: o parohie însemna un venit, o situaţie, un rost. îmi spune desluşit: casă, televizor, maşină, frigider şi o funcţie bună pentru nevastă. (Nici gînd să stea preoteasa acasă, să-şi vadă de soţ, de gospodărie, de copii ori să facă niţel apostolat în parohie! Nu, să cîştige şi ea, să aibă şi ea un post care să-i permită să le fie de folos altora, ca aceia, în schimb, să-i procure şi ei mărfuri de sub tejghea. Căci s-a urcat o reţea de noi catacombe comerciale, ale trocului clandestin, ale undergroundului economic.)

280. Minciuna s-a extins la toate nivelurile sociale, ameninţă să creeze un „stil” de existenţă. Proliferarea ei a devenit tot mai primejdioasă. Au dispărut moraliştii care să-i sancţioneze „ legile „?
Minciuna.
Aceasta e boala noastră fatală, nu cancerul. Ea sapă fondul moral (şi biologic) al întregii naţiuni. Ea este inamicul nr. 1. Ea e flagelul, năpasta, urgia, molima. Ea ne va duce la schizofrenie generală. într-atîta ne-am obişnuit cu ea, într-atîta am asimilat-o, încît nici n-o mai „simţim”, am integrat-o. Dar ne sapă, dinăuntru, ne distruge, ne spurcă, ne vlăguieşte. Şi e molipsitoare, se transmite mai uşor ca SIDA. Trăim pe două planuri potrivnice, în cele din urmă nu se poate să nu ajungem la formele cele mai grave de psihoză. Sînt şi alte racile, lipsuri, vicii, primejdii. Aceasta însă e capitală. Nu „se vede”? Nici radiaţiile cancerigene nu se văd.

281. Veneţia nu va provoacă melancolii? O priviţi prin grila Eminescu sau Bacovia?
Veneţia o văd parcă mai ales prin prisma toamnei, a melancoliei, a şubrezeniei, a vremelniciei. Lui Eminescu, Bacovia îi adaug pe Thomas Mann (Moartea la Veneţia — şi minunatul film al lui Visconti), Henri de Regnier (vi-l recomand, a scris despre Veneţia pagini sfîşietoare, superbe), Eugen Barbu (Săptămîna nebunilor, o carte formidabilă, o tot repet) şi încă un film: Anonimul veneţian (care s-ar zice că rezumă totul).

282. Tragicul sfîrşit al lui Constantin Brîncoveanu nu este cea mai shakespeariană dramă a românilor?
Brîncoveanu este cea mai shakespeariană dramă din cîte au fost vreodată în lumea toată. E un caz unic pe plan mondial, de nu — aş zice — pe plan cosmic. E de necrezut. Trecerea aceasta a unui mundan (în toata puterea termenului) la sublimul şi eroismul cel mai fantastic uluieşte şi ameţeşte. Vă desfid să-i găsiţi perechea; nici în rîndurile martirilor din primele veacuri. Nici nu ne dăm seama cine este, ce înseamnă el pentru noi, la ce nivel ne ridică.
Am scris că a dat viaţă — prin moarte — frazei lordului Chesterfield către fiul său: de trăit poţi să trăieşti cum vrei, dar de murit să mori ca un gentleman. Brîncoveanu a murit ca un gentleman, un martir, un erou, un sfînt, un superstar. Mă cutremur. Am scris cîteva rînduri topite de admiraţie despre el în Între viaţă şi cărţi. Îmi dau seama că e mult prea puţin. (O oarecare analogie, cît priveşte „saltul”: cu Sf Bonifaciu.)

283.  Ce ar spune azi Socrate într-o piaţă de la noi? Sau în faţa lui Heidegger? Sau a lui Cioran?
Lui Cioran i-ar spune: De ce vorbeşti atît de urît despre Dumnezeul tău, despre nobilul Iisus din Nazaret? Lui Heidegger: Ai avut noroc, puteai s-o păţeşti ca mine. În piaţă: Prieteni, cetăţeni, vă pun patru întrebări:
de ce minţiţi aşa uşor?
de ce aplaudaţi atît de frenetic?
de ce aplicaţi cu atîta zel dispoziţii şi legi pe care desigur le consideraţi nedrepte?
de ce, de ce oare, pentru numele lui Zeus, vă denunţaţi atît de sîrguincios unii pe alţii?

284. Spaţiul cosmic e un privilegiu al poeziei sau al divinităţii?
Al amîndurora, fireşte. Nu uitaţi că omul a fost creat ca să duhovnicească şi să poetizeze cosmosul.

285. Harul de a înfăţişa eul ca producător de lirism este un dar al zeilor necunoscuţi?
Eul secretează de la sine lirismul. Eul e angenerator de lirism. N-are defel nevoie de zei necunoscuţi. Observaţie critică: prea atribuiţi toate cele unor zei necunoscuţi. E o tendinţă care se cere înfrînată.

286. Melancolia este fiinţa cea mai producătoare de texte a poetului. Asediul ei creează spaţii ale unui lirism imnic, gnomic. E şansa poetului de a-şi privi sintaxa orgoliilor?
Melancolia poate fi, cred, şi inspiraţie şi ispită. E un minunat prilej de efectuare a unei sinteze, unui rezumat, unui bilanţ; şi unei spovedanii. Unui examen (autoexamen) lucid. Numai să nu se prefacă în autocompătimire şi vagă trîndă-vie spirituală.

287. Rugăciunea este potirul reculegerii întru Hristos sau eprimul semn că spiritul e în dialog cu divinitatea?
Deopotrivă, este şi reculegere şi dialog. Kierkegaard: adevărata rugăciune începe după ce orantul a încetat a se ruga (a vorbi, el) şi trece pe recepţie, ascultă ce-i spune divinitatea. Se reculege şi tace spre a primi răspunsul.
Stăniloae: rugăciunea e relaţie de tip eu-tu între om şi Dumnezeu, două persoane.
Aşadar: rugăciunea este şi dialog şi reculegere. Poate că este mai ales recepţionare (ascultare), următor formulării rugăciunii.
Ca şi electronul ori fotonul (undă corpuscul), rugăciunea e paradoxală; e dialog şi reculegere.

288.  O nouă religie este posibilă, necesară, de aşteptat într-o lume trăind din duplicitate morală şi depersonalizarea fiinţei?
O religie este probabilă. Mă tem să nu se producă un fetişism, o religie sălbatică, formală, inferioară; adică o mistificare.
Erich Kalatner: după dezordine urmează în general prostia. De altfel, noua religie s-a şi ivit, s-a şi manifestat: e sociocraţia. (Religie de tip primitiv.)
Există, totuşi, şi fericite semne ale cunoaşterii religiei spirituale. (Mai ales în rîndurile intelectualilor ruşi.)

289. Limba română este sufletul nostru, respiraţia noastră, fîntîna cugetului nostru: i s-a închinat Poemul sinteză care să-i dezvăluie arhitectura inimii?
Încă nu. Dar fragmente importante sînt, de la Eminescu la Nichita Stănescu. Poate că nici nu e bine să aşteptăm un Poem sinteză. Poemul acesta — mitic — e mai bine să fie alcătuit de multipli constituenţi operînd în comuniune.

290. Sinteza etnică românească (tracii, dacii, romanii) poate fi descifrată în sensul definirii specificului naţional? Ce păstrează sufletul românesc din această sinteză, din această sincronizare în spaţiu şi timp?
Tracilor, dacilor, romanilor le-aş adăuga şi „pelasgii”, populaţia dinainte de apariţia indo-europenilor, adică populaţia Vechii Europe.
Păstrăm atît de multe. S-au vînturat pe aici atîţia. Sînt atîtea urme. Dar sinteza biomintală păstrează mai ales esenţele. Cît priveşte disputa: sîntem traci ori latini, cred că singura soluţie raţională este admiterea dublei origini. Sîntem contra latiniştilor şi contra tracomanilor, deopotrivă. (A se citi superba carte a lui Vintilă Horia: Dumnezeu s-a născut în exil, povestirea şederii lui Ovidiu la Tomis, a fenomenului de fuziune.)
Sinteza românească e admirabilă: avem duhul, contactul cu misterele şi cu tărîmul de dincolo de la traci; ordinea şi legea de la romani; şi puţină (tocmai cît trebuie) „frenezie” de la contactul cu slavii.
De la celelalte neamuri, mai ales: sluţenii şi defecte, de la greci, turci, evrei, maghiari, ţigani. Le-am adoptat numai defectele. Poporul român e dintre acelea care-şi dovedesc însuşirile bune şi superiorităţile numai cînd şi unde sînt în stare de puritate etnică (spre pildă în Maramureş). Vorbesc la plural, deşi nu-s de sînge românesc. Dar şi regele Mihai (nu demult, la radio) şi răposatul CC. Giurescu îmi dau curaj: ambii spun că poţi vorbi ca român deşi îţi este sîngele altul. Mihai spunea: sînt german, englez, rus — şi totuşi român. La Gherla, odată, un caraliu ţigan m-a apostrofat: ce eşti tu, mă, jidan? I-am răspuns: sînt jidan după sînge, dar de gîndit şi de simţit, gîndesc şi simt româneşte. Colegii mei m-au aprobat.
(Ştiu că Nae lonescu a gîndit altfel. E de mirare din partea unui creştin care ştie că vinul se poate transfigura în sînge şi că, tot astfel, „ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”.)

291. Piramidele sînt creaţiile orgoliilor omului ameninţat cu dispariţia sau rămîn un poem-labirint născut din dorinţa omului de a nu fi victima anonimatului?
Nu ştim ce sînt piramidele. Sînt o enigmă. Desigur că exprimă şi orgoliul şi frica de pieire în anonimat. Sînt si dementă. Au si înţelesuri ezoterice. Sînt stranii, nouă ne par ca din alte planete. Gigantismul e totuşi şi el o ispită omenească.
Dar casele, castelele, moşiile, cărţile nu-s şi ele soiuri de mărunte „piramide”? Nu-i piramida o comună „preaomenească” propensiune a noastră? Nu încercăm, fiecare, să ne clădim o piramidă? Să ieşim din anonimat?

292.  De ce credeţi că nu se discută azi despre talent, vocaţie, mediocritate?

Pentru că mediocritatea e necruţător la putere. Iar talentul, vocaţia, meritul au devenit obiecte tabu. Mediocratia e teribilă.

293.  Teoretizările excesive nu ascund o secetă literară?
Desigur. Observaţia e foarte justă. Teoretizările (vagi, excesive, plutesc în aerul mijlociu) sînt un simptom clar al secetei literare. Şi al Fricii (angoasei) de a crea, de a spune adevăruri, de a intra în contact cu realitatea.

294.  Ce vă fascinează la eroinele lui Balzac?
O asumare făţişă, neanxioasă, a feminităţii lor, a „condiţiei” lor feminine.

295.  Faptele noastre sînt cărţile scrise de-a lungul unei
vieţi. Recitindu-le, vă mulţumesc ele? Ce carte aţi fi vrut să mai scrieţi?

Flecuşteţele pe care le-am scris şi tipărit nu sînt „cărţi”. Nu-mi sînt prilej de mulţumire, decît ici şi colo, cîte o frază curajoasă (mirîndu-mă că a fost tipărită). Cred că v-am mai spus: aş fi vrut să scriu un roman. (Am scris unul, la tinereţe, foarte naiv, se chema Copiii moderni.) Acum aş vrea să vadă lumina tiparului un volumaş de predici (Cuvinte de credinţă), pe care-l pregătesc. Dar e foarte, foarte „problematic” să poată apărea. Apoi şi starea sănătăţii mele…

296.  Etica scriitorului de a sancţiona compromisurile unde îşi are limitele? Ce criterii îşi descoperă cînd istoria o provoacă?

Există fireşte nuanţe şi lucrurile se cuvin cercetate şi rezolvate de la caz la caz.
Dar compromisurile nu constituie numai o problemă etică, sînt şi o primejdie profesională. Andrei Tarkovski: cine face un film de convenienţă şi compromis cu gîndul că apoi va dobîndi dreptul de a face şi unul liber se înşală amarnic: în veci nu va mai fi în stare de aşa ceva. E la fel ca pentru animale: o iapă ori o căţea de rasă care s-a spurcat nicicînd nu va mai da un mînz pursînge ori un cîine de rasă, măcar că se împerechează cu un animal de un soi bun. Tot aşa sida (aids) ne învaţă că ne culcăm nu numai cu persoana cu care efectiv avem raportul sexual, ci cu toţi sau toate cu care partenerul sau partenera noastră a avut cîndva relaţii. Compromisurile şi ele spurcă iremediabil, ne prind şi ne afundă adînc în — vorba lui Croh. — porcăria generală. Prezintă aşadar un pericol dublu; etic-estetic, ne prind în curentul ticăloşiei de unde nu mai încape scăpare. Haţ!

297. Cuvîntul „ mistic” a îngheţat ideea de credinţă, de fiinţă a divinităţii?
Nu.
Cuvintele acestea mari se cade însă a fi folosite cu prudenţă şi nu toată ziua bună ziua. Excesul poate „îngheţa credinţa” ori stîrni sila. Se poate produce o devalorizare, altminteri cuvîntul „mistic” e un cuvînt cinstit care spune ce vrea să spună. A fost prefăcut de materialişti în gogoriţă şi sperietoare. E timpul să ne descotorosim de prostia aceasta.

298. Rostitor de adevăr e omul tragic?
Nu neapărat. De cele mai multe ori: da. Şi aici se aplică regula prudenţei, măsurii, dreptei socotinţe. Sînt şi discursuri ori demersuri tragice care nu spun adevărul. Oricum însă, simţul tragic şi eroic al vieţii — dacă nu o ia razna -— este cel adevărat.

299. Ionescu mărturiseşte că regretă că nu s-a călugărit! Cunoscîndu-i morala omului, fiinţa abisală, credeţi că el este sincer?
Cine poate să ştie cînd semenul său e sincer şi cînd ba? Cine poate să ştie despre sine că e cu totul sincer şi nu-şi minte sieşi, nu se autoamăgeşte?
Sînt înclinat a crede că el — la un anumit nivel al conştiinţei — a fost sincer. Dar nu cred să fi fost un bun călugăr. Scriitorii şi artiştii nu par a se împăca, a se avea bine cu monahismul. Spre pildă: Arghezi. Deşi Huysmans… între Ionescu şi Arghezi — din punct de vedere moral — e însă un abis.

300. În 1988 aţi descoperit un poet tînăr care să iasă din comun?

Cu părere de rău răspund: nu. Însă mulţi au (oarecare) talent. Am citit numeroase poezii frumoase, de un poet care să iasă din comun nu am dat. (Nici nu-mi este cunoscută decît o mică porţiune a uriaşei producţii poetice.)

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: