DOAMNE, SĂ VĂD !

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

DOAMNE, SĂ VĂD!

De orbire Domnul îi vindecă pe oameni în repetate rânduri. Referatul lui Matei pomeneşte două cazuri1 şi în amândouă este vorba de doi orbi. Marcu2 menţionează numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca3, tot unul, localizat, la Ierihon.

Iar Evanghelia lui Ioan consacră un întreg capitol – al nouălea – tămăduirii orbului din naştere. În referatele sinoptice orbii sunt cei care solicită mila şi lecuirea. La Ioan textul pare să impună concluzia că Iisus a lucrat din proprie iniţiativă. Domnul, în versiunile sinoptice întreabă pe cel orb ce voieşte sau pe cei orbi ce voiesc să le facă. Iar cel ori cei întrebaţi răspund aidoma (în vorbe niţel felurite): Doamne, să se deschidă ochii noştri; Învăţătorule, să văd iarăşi ; Doamne, să văd!

 

MĂRTURISIRILE DOMNULUI: Orbului din naştere

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

MĂRTURISIRILE DOMNULUI

1. Orbului din naştere

Ioan 9, 35-38: „Auzind Iisus că l-au dat afară şi aflându-1 i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Şi cine este Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Chiar Cel Care vorbeşte cu tine. Acela este”.

De ce fostului orb? Pentru că s-a purtat bine. Nu s-a dus să-L denunţe fariseilor(Altfel îi vorbeşte Hristos slăbănogului, un vechi păcătos, un turnător. Aceluia îi spunea doar:„De acum să nu mai păcătuieşte ca să nu-ţi fie ceva mai râu” (Ioan 5,14)). S-a ţinut tare, deşi a fost cu prisos hărţuit.

L-a preamărit pe Domnul. Nu s-a ruşinat de El.

 

Femeii samarinence

Din „Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia
pagina 73

4.  Femeii samarinence

Ioan, 4, 25-26: „I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni Acela, ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel Care vorbeşte cu ţine”.

 

MĂRTURISIRE

„Primejdia Marturisirii – Nicolae Steinhardt in dialog cu Ioan Pintea”
Editura Dacia, 2002, p. 171-184 – selectiuni

Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire: de biserica creştină şi de neamul românesc. La început a fost Pantelimonul meu natal, comună suburbană a Bucureştilor în care tatăl meu era inginer-şef al unei fabrici de cherestea. M-au atras şi fermecat clopotele apropiatei biserici Capra de îndată ce le-am putut desprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura. Clopotele au fost aşadar primul semnal.(…)