MĂRTURISIRE

„Primejdia Marturisirii – Nicolae Steinhardt in dialog cu Ioan Pintea”
Editura Dacia, 2002, p. 171-184 – selectiuni

Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire: de biserica creştină şi de neamul românesc. La început a fost Pantelimonul meu natal, comună suburbană a Bucureştilor în care tatăl meu era inginer-şef al unei fabrici de cherestea. M-au atras şi fermecat clopotele apropiatei biserici Capra de îndată ce le-am putut desprinde individualitatea din amalgamul zgomotului de fond ce mă înconjura. Clopotele au fost aşadar primul semnal.(…)

A fost apoi strada din centrul oraşului, cu locuitori mai dichisiţi şi case mai strânse laolaltă, cu atmosfera ei patriarhală, curţi şi grădini, vecini buni, oameni cumsecade şi mai toţi din pătura mijlocie ori aleasă a societăţii, afabili, îndatoritori şi neîngâmfaţi (de aceea, poate, mi-a venit greu, mult mai târziu, să mă învoiesc doctrinei conform căreia au fost toţi nişte bestii burghezo-moşiereşti), cinstitori ai sărbătorilor şi păstrători ai datinei Pomului de Crăciun la care mă pofteau şi care, nu mai puţin decât clopotele, m-a răpit, m-a covârşit. Crăciunul mi-era dulce, blajin şi blând, sărbătoare duioasă a naşterii Pruncului vestit de stea. Pastele însă mi-era încă străin şi- de temut, cu postul său cel lung, cu veşmintele cernite ale preoţilor, cu pomenirea nedreptelor pătimiri, cu înfiorătoarea răstignire (aveam după aceea să mă regăsesc în copilul din La umbra crucii a fraţilor Tharaud, dar încheindu-mi zbuciumul prin îngenunchiere la picioarele crucii) şi, apoi, în miez de noapte, explozia fantastică a învierii. Iarna, de Crăciun, în oraşul troienit, mă simţeam dorit, îmbiat să particip, să mă veselesc; de Paşti nu mai era aşa: mă vedeam exclus, ţinut la distanţă, osebit. Şi totuşi mă furişam printre lumea îngrămădită în jurul bisericilor.(…)

A fost, ulterior, liceul unde, singurul dintre elevii de confesiune mozaică, am urmat orele de religie creştină, privit cu bunăvoinţă de un preot jovial şi bonom, posesor de frumoasă barbă roşcată, statornic liberal, care nu numai o dată a declarat clasei: decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, cum e – şi rostea numele meu.(…)

Nu, n-am mers spre creştinism şi până la capătul Spovedaniilor pelerinului rus pe căi istorice, exegetice, arheologice, comparatiste: nu intelectualizând, nu raţionând, comparând, studiind, reflectând selectiv; ci numai pe calea fermecată a dragostei. Mi-au fost totuşi spre ajutor, spre liniştire şi luminare, spre întărire în dragoste cărţile din biblioteca lui …(…)

Argumentele pentru sau contra iudaismului ori creştinismului nu m-au interesat nicicând în mod special şi mă preocupă şi acum tare puţin. Deşi drept este să recunosc: adevăraţii păstrători ai Vechiului Testament mi se par, ca şi cardinalului-arhiepiscop Jean-Marie Lustiger, şi el evreu botezat, a fi creştinii, nu evreii care trec nepăsători peste caracterul adânc profetic şi pregătitor al Legii Vechi. Iudaismul mi se arată a fi devenit strict talmudic; suflul vestitor şi glasul de tunet al profeţilor au făcut loc unor prea numeroase şi migălite porunci ritualistice, unei exegeze fără sfârşit, unor slujbe care sunt simple şedinţe de memorizare. Până şi clocotul hasidic s-a decantat în bigotism.

Creştinismul şi-a exercitat asupră-mi puterea fascinatorie ‘ (mysterium fascinans al lui Rudolf Otto – celălalt, tremendum, avea să mă confrunte mult mai târziu) şi prin intermediul civilizaţiei engleze de care, vorba lui Mateiu I. Caragiale, am nu numai respect ci şi evlavie. Englezii alcătuiesc un popor profund religios. Londra – oraşul lui Shakespeare, G.K. Chesterton şi Edgar Wallace – e doldora de catedrale, biserici, capele şi locaşuri de cult. Casele adăpostesc mii de asociaţii religioase de toate soiurile. Dumnezeu, nespus mai vădit decât în Franţa, e la el acasă în Marea Britanic. Am locuit într-o vreme la Londra în casa unui pastor anglican de Biserică mijlocie (middle church), am avut prilejul să cunosc de aproape Grupul de la Oxford şi nu încape îndoială că sensibilitatea naiva a englezilor şi-a pus pecetea pe sufletul meu la un nivel de mare intimitate. Duminicile după amiază mi se întâmpla să mă plimb agale pe străzile cu desăvârşire pustii din City: nici ţipenie de om, doar câte o pisică se ivea şi trecea alene de pe un trotuar pe altul ori se furişa într-una din numeroasele intrări şi fundături ale cartierului. Umblam câte un ceas fără să dau de cineva. Se nimerea să aud paşi în urmă-mi, răsunând fastuos în tăcerea aceea. Şi-şi făcea aparţia câte un pastor cu pălărie mare neagră, în redingotă ori pardesiu, cu umbrelă subţire petrecută pe braţ; trecea fără a mă lua în seamă. Alteori însă, auzind paşi pe caldarâm, îmi răsărea în minte gândul: dar dacă e cumva El, ieşit la vânătoare de suflete în după amiaza aceasta sabatică? Cu alde mine nu are ce face, mă simte departe şi căldicel… Dar dacă totuşi?… Nu-I place oare vânatul dificil? Nu are duh de cuceritor?(…)

Din ce în ce îmi căutam mai dârz refugiul în biserici, în cărţi creştine, în rugăciune, în nădejdi care părăseau meleagurile neprecisului şi se conturau treptat în fermitate. Nu ştiu totuşi dacă aş fi avut curajul şi dezinvoltura să fac pasul decisiv – Din lene? De frică? Din haos lăuntric? Din risipire a cugetului? Ca să nu-mi supăr rudele şi cunoscuţii? Să nu le pară gestul meu o bizarerie? -, dacă Acel ale cărui căi sunt de nepătruns şi care, cum spun englezii, umblă pe drumuri misterioase, nu ar fi venit în ajutorul meu prin persoana filosofului şi scriitorului Constantin Noica, fost coleg de liceu. (…)

In celulă, la Securitate, când mi s-a comunicat sentinţa: treisprezece ani muncă silnică, orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire au dispărut. Mă ştiam bolnav (o păcătoasă de enterită cronică, istovitoare) şi eram sigur că nu voi supravieţui treisprezece ani unui regim de temniţă grea. Hotărârea de a mă boteza am luat-o numaidecât, acolo chiar, la Malmaison, unde colegul meu de celulă, un om cu experienţa închisorii, m-a asigurat că voi găsi preoţi îndeajuns prin puşcării dar că treaba nu va fi uşoară, căci e periculoasă şi va fi nevoie să găsesc un cleric curajos.

De aici înainte lucrurile toate au stat şi s-au interconexat sub semnul minunilor. In prima celulă a Jilavei unde am nimerit, primul om care mi s-a adresat a fost un preot-călugăr ortodox. Picasem în celulă înspre zori: o cameră uriaşă, cu patru rânduri de paturi suprapuse, puternic luminată, pardosită cu humă şi ciment, unde m-au întâmpinat numai sforăituri şi gemete şi un miros cumplit; nu lua nimeni aminte la noul venit, în cămaşă şi chiloţi, cu o boccea în mână, dârdâind de frig, de buimăceală. Stăteam acolo, pironit, pierdut, neştiind ce să fac; deodată, de sus, de la „etajul” patru, două degete ale unei mâini mi-au făcut semn să mă caţăr şi, cu mai multă agilitate decât mă credeam în stare, am dat curs poftirii. Sus, o momâie galbenă ca făclia de galbenă ceară şi străveziu de slabă mi-a făcut niţel loc lângă ea, m-a acoperit cu o jumătate de pătură zdrenţuroasă şi mi-a şoptit să mă culc. Trecând ce mi s-a părut a fi o jumătate de oră, o „deşteptare” menită a trezi morţii din somnul de veci mi-a dat posibilitatea să examinez hruba în care mă aflam şi să cunosc şi numele şi funcţia gazdei mele: erau ale unui ieromonah basarabean. Am priceput atunci că zarurile au fost aruncate, că Dumnezeu e atotputernic şi scăpare pentru mine nu mai încape: Hristos mă accepta, mă voia; mă văzuse, mă zărise în bezna şi-n noroiul care firesc ar fi fost să mă izoleze, să mă ascundă oricărei priviri binevoitoare. Dar iată că Hristos e straniu, cum zice Pascal, şi se manifestă numai în paradoxuri, cum susţine Lucian Blaga. Ieromonahului i-am mărturisit de îndată după ce mi-am spus numele, intenţia de a mă boteza. Nimerisem cum nu se putea mai bine, dădusem peste un preot netemător, un ostaş al lui Hristos; n-a sta pe gânduri: Te botez, mi-a spus, numai să facem puţină catehizare.

Catehizarea s-a făcut repede, eram pregătit. Botezul a fost hotărât pentru ziua de 15 martie (sosisem în celulă la 5 ale lunii), mi-am găsit un naş (coleg de lot) şi am purces la organizarea Tainei – ce urma a fi săvârşită clandestin – cu numai puţină atenţie, cronometrare (fără de ceas) şi mărunţime ca pentru un hold-up. Am ales momentul imediat următor scoaterii „vaselor” la spălare şi al plimbării, când caralii sunt ocupaţi de nu mai au răgaz, bieţii, să răsufle, iar vânzoleala e în toi. Datorită unei fericite infecţii la picior (Hristos toate le potriveşte cu grijă) nu am fost scos la plimbare. Când deţinuţii s-au înapoiat în cameră ducând două vase cu apă – unul era purtat chiar de călugărul meu şi de un participant la acţiunea subversivă, Alexandru Paleologu -scenariul a pornit să se desfăşoare în cadenţă de film american de acţiune: cu singurul ibric aflat în cameră (nr. 18 pe secţia 2-a la Jilava -acolo fuseseră pe rând omorâţi legionarii şi colonelul Gabriel Marinescu dimpreună cu oamenii lui Carol al II-lea), părintele Mina a scos la iuţeală apă proaspătă din ciubăr şi a venit la priciul meu unde aşteptau naşul şi – la dorinţa expresă a vrednicului ieromonah ortodox -doi preoţi catolici, doi uniţi şi un protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic. Doi ofiţeri superiori, colegi de detenţie, s-au plasat în dreptul vizetei (ca să ascundă cele ce aveau loc unor eventuali ochi cercetători). Rugăciunile au fost depănate în formă prescurtată şi la iuţeală, am rostit Crezul şi mi s-a turnat conţinutul ibricului bont pe cap; apa mi s-a prelins pe obraji, pe umeri, pe zeghe; şi astfel – din apă de la Jilava şi duh nezăbavnic – am fost primit în biserica lui Hristos.

(Apa de la Jilava, pentru mine, cum ar spune: Fântânile Romei!)

Ibricul a fost degrabă aşezat la locul său, naşul şi martorii s-au împrăştiat, viaţa cotidiană – gălăgioasă, îmbulzită – a celulei şi-a reluat cursul normal, dar eu am cunoscut prin starea de extraordinară euforie de care am fost de îndată şi total cuprins că botezul nu este o simplă formalitate, un ritual, o ceremonie, ci cu adevărat o sfântă, incomparabilă şi indubitabilă Taină, un foc „mistuitor”.

Starea aceasta de fericire a durat în toată vremea detenţiei; a rezistat unor grele încercări; mi se întâmpla – la Jilava, la Gherla – să nu pot dormi, ori să mă deştept în plină noapte de cât de fericit eram. Uneori necazurile ne împiedică să dormim; dar iată că şi fericirea poate acţiona întocmai.

Publicitate