RSS

Carte-document

11 Noi

România literară, Nr. 24 / 22 – 28 iunie 2005

Carte-document

George Ardeleanu

CCNSAS, Nicu Steinhardt în dosarele Securitatii (1959-1989). Selectia documentelor: Clara Cosmineanu si Silviu B. Moldovan. Prefata: Toader Paleologu. Studiu introductiv: Clara Cosmineanu, Ed. Nemira, 2005, 395 p.

In ziua de 14 martie 1974, N. Steinhardt îsi viziteaza un fost coleg de liceu. Discuta foarte cordial despre Constantin Noica, despre procesul „Noica-Pillat”, despre detentie, despre Carol al II-lea (un vechi „client” al sarcasmelor lui Steinhardt), despre Securitate, despre jocul politic al lui Henry Kissinger s.a. Iata ce-i spune, printre altele, fostului coleg de la „Spiru Haret”: „Eu am oroare de oamenii lipsiti de caracter, de codosi, de delatori, informatori, care sînt cei mai lipsiti de caracter. Am avut mare dezamagire în viata mea, fiind «turnat», tradat de cunoscuti, prieteni. Cea mai sinistra categorie de oameni, adevarati denaturati, monstri, este aceea a turnatorilor de profesie, ciripitorii, informatorii, care nu merita decît dispret, desconsiderare, scuipati. Rau face regimul ca încurajeaza în întreprinderi aceasta oribila categorie de oameni declasati, verosi, cretini în general, lipsiti de bun-simt si de constiinta, mai ales care-si vînd rudele, prietenii, cunoscutii. Niciodata un regim politic nu are lunga durata, nu are un fundament solid daca se sprijina pe delatiune, pîra, lipsa de caracter, tradare. Trebuie sa se cultive încrederea în oameni, nu neîncrederea, entuziasmul, nu frica, onoarea, nu dezonoarea”. Colegului, însa, aceste cuvinte îi intra pe o ureche si-i ies pe cealalta. Îsi ia (sau i se da) un nume de cod – „Gogu Pil” (ce nume!) – si relateaza Securitatii continutul discutiilor. Asadar, o delatiune despre delatiune, o turnatorie despre turnatorie, avînd ceva din ironia cruda a „teatrului în teatru” din Hamlet-ul lui Shakespeare…

As fi vrut, dragi cititori ai României literare, sa va servesc prin acest fragment o parabola. Din nefericire, nu este asa: este o secventa rupta din viata, din istoria noastra recenta. L-am preluat dintr-unul din documentele selectate în volumul Nicu Steinhardt în dosarele Securitatii (1959-1989), editat de curînd de Editura Nemira. Aparitia acestei carti o anuntasem, în urma cu un an, în nr. 25/2004 al României literare. Din motive strict editoriale, publicarea ei s-a tot amînat; acum însa o avem pe piata, asa ca – urmînd un sfat al lui N. Steinhardt – sa nu cîrtim, sa ne bucuram…

Volumul, aparut sub egida CNSAS, cuprinde 100 de documente selectate de tinerii cercetatori Clara Cosmineanu si Silviu B. Moldovan. Cartea este prefatata de Toader Paleologu, iar studiul introductiv este semnat de Clara Cosmineanu.

Documentele sînt selectate din doua mari dosare: 12 din dosarul procesului „Noica-Pillat” (AFP, Dosar nr. 118988, vol. 1-21), iar 88 din Dosarul de Urmarire Informativa a lui N. Steinhardt (AFI, Dosar nr. 207, vol. 1-11). Ideea de selectie era inevitabila, o publicare integrala a acestor dosare necesitînd cel putin tot atîtea volume, adica 32… Parcurgînd eu însumi aceste dosare, pot spune însa ca selectia este mai mult decît edificatoare, iar piesele „tari” pot fi acum consultate de cititori.

Primul set de documente este destul de divers: procese-verbale de interogatoriu, ordonanta de retinere a lui N. Steinhardt, ordonanta de punere sub învinuire, procesul-verbal de confruntare între N. Steinhardt si Beatrice Streilisker (cu aceasta secventa începe, va aduceti aminte, Jurnalul fericirii: „– Un pahar? N-am spart nici un pahar… Nu tin minte…”), fragmente din Sentinta nr. 24, data la 1 martie 1960, în urma careia 23 de intelectuali au fost condamnati la închisoare (pentru perioade variind între 6 si 25 de ani), motive de recurs etc.

Despre procesul „Noica-Pillat” exista deja o bibliografie substantiala si as remarca, în primul rînd, excelenta carte a lui Stelian Tanase, intitulata Anatomia mistificarii (editia a II-a, Ed. Humanitas, 2003), ca si volumul Prigoana – Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al. O. Teodoreanu etc., aparut în 1996 la Editura Vremea. Si un singur avertisment de lectura (adresat mai ales tinerilor cititori, pentru care comunismul este… o istorie îndepartata si impersonala): aceste documente – în special procesele-verbale de interogatoriu – trebuie citite cum grano salis: ele nu consemnau raspunsurile reale ale celui interogat, acestea fiind rescrise în „limbajul aulic” al Securitatii. De exemplu, o fraza precum: „Recunosc, am avut legaturi cu Constantin Noica” devenea, sub condeiul „scriptorului” respectivei institutii: „Recunosc, am avut legaturi infractionale cu tradatorul de patrie Constantin Noica”. N. Steinhardt descrie el însusi acest fenomen în Jurnalul fericirii (Ed. Dacia, Cluj, 1991, p. 169-170) si într-un articol despre procesul Ioanei d’Arc – scapat incredibil de chingile cenzurii – din volumul Prin altii spre sine (Ed. Eminescu, 1988).

În ceea ce priveste al doilea set, selectia s-a facut din toate corpusurile documentare continute de Dosarul nr. 207: Dosarul de verificare „Ortodoxul” (9.03.1966-14.12.1966), Mapa de lucru „Intelectualul” (26.05.1969-30.12.1969), Dosarul de urmarire informativa „Scriitorul” (24.11.1972-9.12.1973) si Dosarul de urmarire informativa codificat tot „Scriitorul” (deschis la 28.02.1977 si închis la 13.06.1989, deci la trei luni dupa moartea lui Steinhardt). Sînt „prinse” cele mai importante momente ale urmaririi lui N. Steinhardt si ale confruntarii acestuia cu Securitatea: convorbirile „dusmanoase” cu fostii colegi de detentie, tentativele de emigrare în Belgia din anii ’69-’70, episodul primei confiscari a Jurnalului fericirii (14.12.1972), relatii cu persoane „stabilite în strainatate, cunoscute cu pozitii ostile fata de tara noastra” (E. Ionescu, E. Cioran, V. Ierunca, M. Lovinescu, Sanda si Vlad Stolojan, M. Eliade, G. Tomaziu s.a.) si cu postul de radio Europa libera, vizitele lui N. Steinhardt în Occident, în anii ’78 si ’79-’80 (si o confruntare – obligatoriu de citit! – cu un ofiter de Securitate pe aceasta tema), masuri de avertizare pentru sistarea legaturilor cu personalitatile sus-mentionate (martie 1983), a doua confiscare a Jurnalului fericirii (14.05.1984) si a 21 de volume din biblioteca Manastirii Rohia (25.05.1984), scandalul provocat de articolul „Taina libertatii”, comentat de Europa libera (1988), contactele cu Michel Combes si Katherine Verdery (1988) etc. etc. Tipologia documentelor este, de asemenea, vasta: note informative, note de analiza, declaratii, note de filaj, comentarii de texte, interceptari de convorbiri telefonice si de conversatii la domiciliu, note de interceptare a corespondentei si, nu în ultimul rînd, fotografii realizate de Securitate în timpul actiunilor de filaj etc.

În studiul introductiv, d-na Clara Cosmineanu urmareste tot acest traseu al confruntarii dintre N. Steinhardt – una dintre cele mai înalte constiinte morale ale culturii românesti din sec. XX – si puterea comunista. Nu îl priveste ca pe un fenomen izolat, ci recurge – si bine face – la un proces al permanentei contextualizari. Citînd o opinie a lui Bernard Henry-Lévy despre intelectuali, o pune în relatie – prin ricoseu – cu raportul dintre intelectualitate si Putere în tarile comuniste; vorbind despre procesul „Noica-Pillat”, îl circumscrie unor evenimente externe si interne mai largi: destalinizarea initiata de Hrusciov, revolta de la Budapesta din 1956, retragerea trupelor sovietice din România în 1958, scandalul Pasternak (1958), în esenta ultimul val de teroare (1958-1960). În procesul urmaririi lui Steinhardt de catre Securitate, d-na Cosmineanu avertizeaza cititorul asupra dimensiunii patologice a fenomenului. Orice deplasare a lui Steinhardt, de pilda de la Bucuresti la Rohia, declansa un vast mecanism de supraveghere: Inspectoratul de Securitate al Municipiului Bucuresti (ISMB) alerta toate departamentele teritoriale de Securitate din orasele prin care trecea „obiectivul”: Alba, Cluj, Bistrita, Maramures etc. De asemenea, multe note de analiza erau redactate de ofiteri din toate aceste judete. Un angrenaj implicînd sute de ofiteri (printre acestia si cîtiva „grei” cum ar fi Iulian Vlad, Gianu Bucurescu, Aron Bordea & Co.) si peste 70 de informatori pe urmele unui singur om – iata „binefacerile” unui sistem politic care avea drept lozinca „grija pentru om”! Unul din resorturile „psihologice” ale acestui mecanism este suspiciunea ridicata la grad de paranoia. S-a mers pîna la supozitia ca aranjarea timbrelor pe scrisori ar putea constitui un cod: „primul timbru de la stînga în pozitie normala si al doilea rasturnat poate avea o semnificatie: pericol, trimite-mi materialul, a plecat persoana asteptata, am primit banii etc. Primele doua timbre în pozitie normala si al treilea rasturnat poate sa contina o alta informatie de genul celor de mai sus” (Dos. nr. 207, vol. 4, f. 57). Fata de o asemenea realitate, l’Ère du Soupçon, teoretizata de Nathalie Sarraute, este o benigna metafora.

Si d-na Clara Cosmineanu ne ofera cîteva utile avertismente de lectura. De pilda, unele note informative date de prieteni a lui Steinhardt care facusera pactul cu diavolul (cum ar fi „Andrei Cozmescu”). În intentia de a-si proteja victima, acestia falsificau uneori adevarul. Informatorul citat (care da note timp de 20 de ani) vorbea, printre altele, de „elogiul pe care N. Steinhardt îl aduce lui N. Ceausescu”. Simpla coincidenta de nume nu-l determina însa pe Steinhardt sa comita o asemenea oroare. Din discutiile cercetatoarei cu d-l Alexandru Paleologu reiese o cu totul si cu totul alta imagine („troglodit”, „taran viclean” – acestea erau sintagmele elogiului). Adevarul ar putea reiesi si din conexarea acestor note informative cu interceptarea convorbirilor telefonice: divergenta totala! Într-o singura cursa a cazut, ca atîtia altii, si N. Steinhardt: în cursa celebrului discurs din 1968 (v. Jurnalul fericirii). Dar, spre deosebire de altii, s-a trezit destul de rapid.

Iata de ce n-as fi de acord cu d-l Stelian Tanase, în opinia caruia astfel de note informative, zilnice, ar putea constitui un suport pentru o reconstituire biografica (op. cit., p. 490). Ele ne pot ajuta, însa, în reconstituirea unui „punct de vedere” – ca sa utilizez un termen drag naratologilor – subiectiv si, cel mai adesea, trucat, dupa cum ne pot ajuta sa reconstituim principiile de functionare a unui mecanism infernal, ca si comportamentul individului aflat, cum am spus, de unul singur în razboi cu acest mecanism.

Cîteva cuvinte si despre prefata volumului („Un qui pro quo bine venit: Nicu Steinhardt în dosarele Securitatii”), semnata, asa cum am aratat, de d-l Toader Paleologu. Dupa ce încearca sa descifreze tîlcul comasarii institutionale a dosarelor lui N. Steinhardt si Al. Paleologu, semnatarul prefetei vorbeste de prietenia dintre cei doi componenti ai lotului „Noica-Pillat”. Compara si d-sa comportamentele mai multor tipologii de informatori („Artur”, „Adrian Cozmescu”, „Marin Oltescu”) si registrul „dostoievskian” al acestor relatii (identitatea lui „Artur” am dezvaluit-o în nr. 25/2004 al României literare). Ma bucur sa vad confirmata de un tînar politolog ideea liberalismului conservator de care era animat N. Steinhardt. Am facut-o si eu în micromonografia publicata în anul 2000 la Editura Aula. De fapt, primul care o facuse a fost Julien Bonnecase, de la Facultatea de Drept a Universitatii din Bordeaux, în prefata tezei de doctorat a lui N. Steinhardt din 1936.

D-l Toader Paleologu face si o dezvaluire surprinzatoare: „Acesta din urma («Marin Oltescu», n.m.) e chiar tatal meu”. Admirabil exercitiu de sinceritate! Cu atît mai mult cu cît d-l Alexandru Paleologu însusi îsi recunoscuse „pactul” în cartea de convorbiri cu Stelian Tanase, Sfidarea memoriei (Ed. du Style, 1996). Am citit si eu cele cîteva note date de informatorul „Marin Oltescu”. Toate sînt, de fapt, niste eseuri – care poarta, ce-i drept, amprenta stilistica a semnatarului –, niste fise de dictionar ce pot aparea si astazi în orice revista. Într-adevar, e moral sa facem distinctiile necesare între diferitele tipuri de informatori: între cei care au semnat pactul în urma torturii sau a santajului (mai ales în cazul detinutilor politici) si cei care l-au semnat benevol, apoi între cei care au dat curs angajamentului, uneori cu exces de zel, si cei care nu i-au dat curs, între cei care au dat note incriminante, cu urmari dramatice pentru cel urmarit, si cei care au dat note benigne, protectoare sau, pur si simplu, neutre. Dar tot atît de legitim este sa facem distinctia între cei care au dat note, fie ele si „benigne” (au conservat functionarea mecanismului), si cei care (precum N. Steinhardt) au refuzat pactul, indiferent de consecinte.

Nu de putine ori, m-am întrebat cît de inocente erau, de fapt, notele inocente („albe”, neutre). Iata, de pilda, cum o informatie neutra, data de „Nistor” (un alt prieten al monahului de la Rohia) la 24.09.1984, în care se spunea ca Steinhardt „urmeaza sa-si faca o consultatie (encefalograma) la Spitalul de recuperare din Cluj” (nimic subversiv în asta, nu?), era valorificata de ofiterii de Securitate: printre masurile preconizate în nota biroului figura si „pregatirea consultarii la Spitalul de recuperare (de catre Lt. col. Nagy, Mr. Tatu si Lt. maj. Medan), în vederea luarii mulajului de la chei” (ACNSAS, AFI, Dos. nr. 207, vol. 7, f. 25). Retorica lui n-am stiut – care ar putea fi, eventual, invocata aici – este de atîtea ori dezamorsata de Steinhardt în textele sale…

La urma urmei, tot N. Steinhardt ne ajuta sa facem – cu „dreapta socotinta” – distinctiile dintre curaj si lasitate, dintre cedarile acceptabile, oarecum justificabile, si compromisurile stimulate de excesul de zel:

„Nu i se pretinde nimanui sa fie erou sau martir. Nu toata lumea are harul sfintilor de la Lyon: Blandiana si Irineu, chipurile carora depasesc si desfid capacitatea noastra de înregistrare – puterea cutremurului sparge seismograful. […]

Dar i se poate oricui pretinde sa nu dea mai mult decît i se cere. Portia impusa ajunge, nu este nevoie sa îndepartezi cu un gest larg al mîinii lingurita ce ti se întinde si sa smulgi polonicul, linguroiul, ciorbalîcul, pentru a înfuleca, morfoli si molfai cu nesat din materia urît mirositoare” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 220).

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Noiembrie 2008 în Despre N.Steinhardt

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: