Dialog cu Ioan Pintea despre Rohia şi N. Steinhardt

Verso, Nr. 39 / 16-30 iunie

N. Steinhardt

Ioan Pintea, Adrian Mureşan, Luigi Bambulea, Paul Sandu

Dialog cu Ioan Pintea despre Rohia şi N. Steinhardt

Cira Călin: Suntem aici la Bistriţa împreună cu părintele Ioan Pintea. Vă urez în primul rând La mulţi ani!
Ioan Pintea: Mulţumesc

Cira Călin: … apoi rugămintea de a ne răspunde la cîteva întrebări, un mic dialog… În cartea Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt scrieţi că „în timpul anului II am fugit din liceu la mănăstirea Rohia. Am fost adus după cîteva luni de inspectorul de română şi de miliţie îndărăt. Însă dorul de Rohia nu s-a stins, pentru că tot aici la Beclean l-am întîlnit pentru prima dată pe Nicu Steinhardt care se retrăsese la Rohia, de care mă va lega o ucenicie foarte frumoasă şi o schimbare de destin esenţială.” De ce Rohia? Ştiind foarte bine că nimic nu este întâmplător ci totul proniator, puteţi spune că încă de atunci eraţi în căutarea unui avă, că aveaţi vocaţia uceniciei? Că Pronia a răsplătit această căutare şi a împlinit-o exact în locul din care aţi plecat… La Beclean l-aţi întâlnit prima oară pe N. Steinhardt. Vă mai aduceţi aminte această „întâlnire admirabilă”?
Ioan Pintea: În primul rând ar trebui să îţi spun de ce Rohia, de ce am fost încântat de mănăstirea Rohia şi, de pildă, la vremea aceea, nu de alte mănăstiri? Mama m-a dus pentru prima dată la Rohia, ea a fost şi a rămas o femeie foarte credincioasă. Toţi runcanii mei mergeau la Nicula, toţi năsăudenii mergeau în pelerinaj, la marile sărbători, la mănăstirea Nicula. Ei bine, mama, de marile praznice mergea la Rohia. Mă lua de fiecare dată cu ea. Aşa am ajuns acolo. Duhul Rohiei a fost prima dată sesizat de ea. Rohia m-a cucerit pe loc. Spaţiul, văzduhul ei, în primul rînd. Nu am observat, la vremea aceeea, însă, un Părinte care să mă intereseze. Deşi în acea vreme, fără să ştiu, era acolo părintele Serafim Man, marele duhovnic… Dar nu ştiam, atunci nu ştiam. Am simţit de la început că Rohia poate deveni o mănăstire de suflet. M-am legat foarte tare de acest loc, am urcat de mai multe ori acolo… Relaţia mea cu Rohia s-a desăvîrşit, să spun aşa, mai mult în timpul liceului. Atunci am descoperit biblioteca, l-am descoperit pe părintele Serafim.

Aşadar această descoperire o datorez în primul rînd mamei Floarea şi, nu în ultimul rînd, Episcopului Justinian Chira Maramureşanul. El a fost cel care m-a îndemnat neîncetat să ţin aproape de Rohia, să fiu unul dintre copiii ei de suflet urmînd exemplul lui Ioan Alexandru. Pentru că în acei ani când mergeam cu mama ştiam aproape tot despre Ioan Alexandru, aveam un cult special pentru el, l-am întîlnit mai tîrziu de mai multe ori, la Bucuresti, dar şi la Rohia, îi citisem toate cărţile cu o patimă mistuitoare şi aflasem din ele nenumărate referinţe cu privire la mănăstire şi la episcopul Justinian. O întâlnire esenţială până la întâlnirea cu Steinhardt a fost întâlnirea mea cu episcopul Justinian. El m-a lipit pentru totdeauna de spaţiul acesta pe care aveam să-l iubesc foarte, foarte mult. Aşadar l-am cunoscut pe episcopul Justinian, am avut o corespondenţă foarte bogată şi foarte frumoasă cu el, o păstrez şi acuma. Îmi scria încă de pe vremea când eram pe băncile Şcolii generale în Runc. Cînd am ajuns la liceu am continuat să corespondăm, îmi oferea foarte multe cărţi. Eu am primit în dar de la episcopul Justinian foarte, foarte multe cărţi… în perioada tinereţii mele. De pildă Istoria literaturii române scrisă de Călinescu, care era o raritate atunci, ediţia apărută în Italia, mi-a fost oferită, cu autograf de episcopul Justinian. Nu cred să fi existat, la vremea aceea pentru mine un dar mai mare, o bucurie mai mare decât să primesc din mîinile acestui episcop măreţ şi smerit deopotrivă, Istoria lui Călinescu. De la Justinian am aflat că Steinhardt, în sfîrşit, după mai multe căutări prin ţară a găsit, la îndemnul lui şi a lui Constantin Noica, Rohia. Pe părintele Steinhardt l-am cunoscut din articolele pe care le publica în revista Steaua. L-am cunoscut din cărţile pe care le-a tipărit, cărţi care m-au uimit şi, cumva, aş vrea să spun, m-au contrariat… Nu semănau, spre exemplu, cu textele pe care le citeam eu în revistele literare de atunci, în România literară, Luceafărul… texte – să spun – “aplicate”. În ce sens, ”aplicate”? Steinhardt nu comenta, de pildă, cartea… comenta o idee din cartea respectivă. Era interesat de o anumită sintagmă sau o anumită propoziţie,de un vers mai năstruşnic…, de o anume idee. Rareori era comentată cartea. El comenta, de fapt, idei. Idee de libertate, ideea de curaj. Scria mult despre îndrăzneală, despre neteamă, despre înfruntarea adversarului nemernic, şi asta îmi plăcea la nebunie. Asta mă contraria. Nu era un cronicar literar. Era un eseist de mare forţă. De aceea descoperim cu toţii acuma că de fapt literatura a fost pentru el un pretext, adică a fost un mijloc eficace prin care a putut să-şi pună în mişcare propriile lui idei, propriile lui interpretări, în cele mai multe cazuri, mai deloc literare. A fost, aş spune, un bun moment contradictoriu pentru mine care m-a lămurit că Steinhardt, aşa cum mi-a spus mai tîrziu, doar lucrează pe/ cu materialul clientului şi că acest material se transformă în cu totul şi cu totul altceva.
Aşadar, mergând mai des la Rohia, am auzit la un moment dat pronunţat numele lui. Cred că de la Părintele Serafim. Mi s-a spus că venea verile acolo, că era chiar un fel de bibliotecar, neplătit, care a aranjat o parte din biblioteca mănăstirii; mi s-a vorbit cu multă admiraţie despre el dar, oarecum, pasager şi cu multă zgârcenie. Am simţit nevoia, ca urmare a celor auzite de la părintele Serafim, de la alţi fraţi de la mănăstire, să-l întâlnesc, să-l cunosc, cum spune Apostolul Pavel, faţă către faţă. Din cele citite şi din cele auzite îmi închipuiam cam ce personaj ar putea să fie. Era fascinantă povestea lui: un evreu convertit la Ortodoxie… L-am cunoscut, cum spun şi în fragmentul pe care l-aţi citit, la Beclean, graţie lui Radu Săplăcan şi Cenaclului Saeculum al tinerilor scriitori ardeleni. La una (cea mai importantă pentru devenirea mea) dintre întîlnirile Saeculumu-lui l-am întîlnit pentru prima dată. Era o întîlnire aniversară dedicată mentorului acestui Cenaclu, Teohar Mihadaş. A fost o întâlnire pe care nu o uit niciodată, o reţin în amănunt. Reţin şi ce am mâncat la masă şi unde a fost masa. Masa s-a ţinut la un mic restaurant situat în spatele fostului cinematograf din Beclean. Acolo ne-am întîlnit şi am stat aproape toată seara împreună, am stat la poveşti şi acolo a aflat de ,,întâmplarea“ din timpul liceului. De fapt Steinhardt ştia despre această poveste a mea de la părintele Serafim. După cum v-am relatat ştiam şi eu, tot de la Părintele Serafim, cîte ceva despre Steinhardt; că venea verile, venea în anumite anotimpuri ale anului la Rohia şi că iubea Rohia şi aprecia foarte mult această mănăstire şi biblioteca ei. După masa de seară l-am condus la locul de cazare, la Liceul – pe atunci – metalurgic (azi Colegiul Petru Rareş). A dormit într-o cămăruţă care semăna izbitor cu chilioara lui de la Rohia. Am stat la taifas şi acolo. La un moment dat mi-a arătat, foarte mîndru şi absolut marcat, Cartea de rugăciuni din care se roagă. Mi-a spus că e moştenire de la Dinu Pillat. I-a aparţinut prietenului său bun, Dinu Pillat. Până în ultimul clipă când a plecat la cele veşnice Părintele s-a rugat din această carte. Cred că mănăstirea o păstrează. N-am văzut-o expusă în chilia care acum a devenit un mic muzeu, dar bănuiesc că ea există. După această întâlnire de la Beclean ne-am întâlnit foarte des. Mergeam singur sau împreună cu familia la Rohia, venea uneori el la noi la Beclean pentru că s-a ataşat foarte tare de întreaga mea familie. Nu mă laud, dar trebuie să spun adevărul. Ne-a preţuit foarte mult. Ne-a iubit foarte mult. Ne trimetea scrisori, ne trimetea cărţi poştale şi nu uita niciodată, de pildă, să o pomenească pe Ioana, care era foarte mică, era abia născută şi ştiu că de ziua ei am primit un mandat postal şi o scrisoare pe adresa noastră adresate domnişoarei Ioana Alexandra Pintea… Tare greu a înţeles poştaşul despre ce “domnişoară”e vorba. Aşadar, relaţia mea cu Părintele Steinhardt a fost ziditoare şi pentru familia mea. Părintele Steinhardt simţea o nevoie acută de căldură sufletească. Avea nevoie şi el, ca şi Iisus, de o vorbă bună. El era un om trecut prin foarte multe mîhniri şi necazuri. Avea nevoie să fie ocrotit, să fie, dacă vrei, apreciat. Vizitele noastre reciproce se bazau şi pe aşa ceva. A venit la Beclean, a venit la Bistriţa. Am mers noi la Rohia, l-am căutat acolo. Am avut câteva întâlniri cu el în Bucureşti. M-a invitat la el la Bucureşti. Am stat la poveşti în garsoniera lui de pe strada Ion Ghica. Am făcut chiar câteva drumuri prin Bucureşti, pe la Secolul XX, unde l-am cunoscut pe Alexandru Baciu cu care tradusese Alain, pe la prietenii lui… şi de câte ori venea aici, în Bistriţa şi în Beclean, eu făceam tot ce puteam să fie cunoscut de cât mai multă lume bună. N-am fost un ucenic egoist. Nu l-am ţinut pe Steinhardt numai pentru mine. Drept pentru care invitam în preajma lui şi pe ceilalţi, prieteni dragi, devotaţi şi de încredere. De multe ori când urcam la Rohia îi invitam pe aceştia cu mine. Am fost împreună cu Părintele la Mocod, unde era paroh Georgică Cira. Ne-am dus cu părintele Steinhardt acolo… Şi acuma când trec prin Mocod îmi îndrept privirile, cu mult dor şi nostalgie, spre casa parohială şi biserica satului unde am consumat împreună clipe irepetabile. Aici, pentru o zi, a stat, a fost, a scris în cartea de onoare a parohiei marele Nicu Steinhardt. Am făcut poze acolo. O mulţime de poze care circulă acuma prin reviste şi care fac parte din arhiva “preotului-grădină”, cum l-a numit Monahul Nicolae, Georgică Cira. A venit la Zilele Rebreanu… sunt multe de povestit… Ne-ar trebui zile întregi…

Cira Călin: Ce amintiri aveţi despre biblioteca mănăstirii. Cum se lucra şi care era modul de lucru al părintelui Nicolae?

Ioan Pintea: Biblioteca mănăstirii era considerată la vremea aceea una dintre cele mai importante biblioteci din Transilvania. Episcopul Justinian a adunat foarte multă carte acolo, din diferite domenii: literatură, teologie, filosofie, ştiinţă, istorie… Părintele Nicolae a venit şi el cu darurile lui. De pildă, a adus foarte multe cărţi pe care Constantin Noica i le-a oferit. Ţin minte că graţie lui Steinhardt şi Noica Rohia avea Teilhard de Chardin. Sunt aici cărţi cu autografe de la Noica, Monica Lovinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, E.M. Cioran… Sunt cărţi rarisime şi autografe rarisime. Ce pot să spun? Biblioteca mănăstirii Rohia avea foarte multă carte în regim de dactilograme. Era, ţin minte, Ascetica părintelui Stăniloae dactilografiată, Dogmatica părintelui Stăniloae dactilografiată… foarte multe cursuri scrise de mari profesori de la facultăţile de teologie erau dactilografiate, un fel de samizdat în regim monahal. Am spus şi în alte interviuri şi în cărţile mele că Biblioteca aceasta avea şi un colţ secret. Datorită acestuia, care conţinea cărţi scrise de Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu, Vintilă Horia şi datorită, desigur, Jurnalului Fericirii, ulterior unei vizite a unor prieteni scriitori din Bucureşti, Părintele a avut de pătimit. Eu am citit mult din acest coţ secret. Memoriile lui Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Poemele cu îngeri ale lui Ciorănescu. Şi Proba labirintului, care era o copie dactilo în traducerea Doinei Cornea. Sub pecetea tainei, Proba labirintului, mi-a fost încredinţată şi am adus-o la Bistriţa. Am scos prefaţa semnată de Doina Cornea, pentru că numele ei era interzis şi putea să trezească suspiciuni şi am multiplicat-o în 4-5 exemplare la o cunoştinţă de-a mea, doamna Retegan, care lucra la Fabrica de pâine. Pe urmă am reataşat prefaţa şi peste două zile am fost îndărat la Rohia şi am predat copia dactilo Părintelui.

M-aţi întrebat de modul, tehnica… Ce se făcea? Cum se lucra? Mănăstirea achiziţiona foarte multă carte, în primul rînd la recomandarea Părintelui. Cred că la achiziţii era în rînd cu marile bibiloteci din ţară. Nu exista titlu important pe care să nu-l găseşti la Rohia. Seriile fundamentale, colecţiile prestigioase, Editura Cartea Romanească, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, seria Platon… foarte multe traduceri, o impresionantă colecţie de poezie româneasca şi universală, cîteva rafturi de bună literatură poliţistă… Se fişa, se puneau cote pe cărţi, se aşezau alfabetic, pe literaturi… ce mai! ca în orice Bibliotecă serioasă care se respectă. Uneori ne simţeam ca la Rohia, alteori ca în Borges sau Umberto Eco.
Biblioteca a aranjat-o Părintele. Cele mai multe fişe şi cote sunt scrise de mîna lui. Retras definitiv la Rohia a primit această ascultare: de bibliotecar. Şi de clopotar. Avea cheile bibliotecii şi acestea îi dădeau un aer de stăpîn. L-am văzut de atîtea ori cum coborînd pe aleea dinspre Casa Poetului, unde-şi avea chilia, spre Bibliotecă, zornăia voit parcă legătura de chei, anunţînd dinainte pentru cei dornici intrarea în Labirint. Am citit ceasuri întregi în această Bibliotecă. Am fişat cărţi, am pus cote. Eram, la vremea aceea, bibliotecar la Bistriţa. Aşadar, specialist. Astăzi dacă vizitez Rohia vizitez şi biblioteca, vizitez biblioteca, chilia, Lighetul, fac cîteva trasee pe care le făceam pe vremuri cu părintele Nicolae. E un ritual. L- am întrebat pe părintele Macarie, care e bibliotecar acuma, dacă achiziţionează cărţi. Mi-a spus că sunt cu titlurile la zi. Aşadar biblioteca de la Rohia e încă vie.

Cira Călin: Aţi fost găzduit în prima chilie de lângă bibliotecă. Aveaţi încredinţate „sub pecetea tainei” cheile. ,,Noaptea, dar uneori şi ziua cotrobăiam în colţul secret, botezat de părintele, pentru că despre el nu ştiau decât foarte puţini”. Pentru că în dialogul nostru punem accentul pe lucrarea părintelui N. Steinhardt şi biblioteca mănăstirii Rohia îndrăznesc să vă întreb: acest colţ secret avea şi un fişier secret sau era biblioteca din bibliotecă?

Ioan Pintea: Am vorbit mai înainte despre colţul secret… Nu avea fişier. Cred că nu erau trecute nicăieri aceste cărţi dosite… nu erau trecute în nici o fişă. Părintele era atent şi foarte prudent. Oricum despre acest colţ secret nu ştia toată lumea. Erau oameni din mănăstire care nu ştiau. Ei au aflat abia după 1989 că a existat. Să nu înţelegeţi că Părintelui îi era teamă. Nu-i era frică deloc. Însă nu vroia, îmi spunea deseori, în ruptul capului, să pună în primejdie viaţa celorlalţi, a monahilor şi fraţilor de aici. De aceea era foarte prudent.

Cira Călin: Din volumul „Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii 1959-1989” apărut la Ed. Nemira am aflat că o parte din aceste cărţi au fost ridicate de Securitate după vizita unor scriitori care au câştigat încrederea Părintelui şi au fost conduşi spre acel loc. V-a vorbit Părintele despre această supărare?
Ioan Pintea: Da, ştiam de acestă mîhnire a Părintelui, mi-a spus întrega poveste. Peste ani, am aflat şi confirmarea ei de la George Ardeleanu, cel care a elaborat recent o teză de doctorat impecabilă, extrem de documentată despre Nicu Steinhardt. Domnul Ardeleanu a descoperit în Arhivele Securităţii documente imbatabile referitoare la acest nefast eveniment din biografia Părintelui. Sunt trecute acolo numele scriitorilor care l-au vizitat pe Părinte, atunci, la Rohia… Erau din Bucureşti, erau de la Uniunea Scriitorilor. Ştiţi că Părintele era membru al U.S. La un moment dat le-a arătat cărţile dosite, puse la index de cenzură… care nu trebuiau arătate oricui… şi unul dintre ei, după ce s-a întors la Bucureşti, l-a turnat la Securitate. A urmat descinderea Securităţii şi confiscarea. Cred că această întîmplare l-a pus în gardă pe Părinte. Nu întîmplător la un moment dat Jurnalul Fericirii a fost predat lui Virgil Ciomoş; una din cărţile de critică literară a fost oferită lui Virgil Bulat; manuscrise, dactilograme, cartea de predici Cuvinte de credinţă mi-au fost remise mie. Prin urmare, cărţile lui importante, manuscrisele şi dactilogramele, tot ceea ce însemna moştenire literară au fost scoase din Mănăstire. M-am gândit de multe ori de ce? Nu avea încredere în cei din mănăstire? Nu ştiu. Poate. Se temea de o nouă descinderea a Securităţii? Probabil. Cu siguranţă că, prin aceste gesturi, vroia să-i protejeze în primul rînd pe cei din mănăstire şi să-şi pună încrederea la bătaie pentru cei cîţiva foarte dragi din afară. Voia să nu le aducă necazuri, să nu le facă probleme celor din Rohia. Mereu îmi repeta: „nu vreau să aibă cei din mănăstire probleme din pricina mea”. Dacă s-ar fi gândit numai la el astăzi aveam în Nicu Steinhardt unul dintre cei mai veritabili dizidenţi. Cu siguranţă. Se controloa foarte mult, îşi tăia voia, cum se spune în Mănăstire, din pricina locului în care era, a monahilor de acolo.

Cira Călin: La pag. 96 din Jurnal scrieţi: ,,eram bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Bistriţa unde am primit ultima scrisoare de la părintele Nicolae… O scrisoare lungă cu multe rugăminţi şi explicaţii… era de fapt ultima scrisoare. Cu câteva ceasuri înainte de a o primi Nicolae monahul trecea la cele veşnice.” Ca să păstrăm tema dialogului nostru aş îndrăzni să spun: Părintele şi bibliotecarul Nicolae monahul se adresează ucenicului şi bibliotecarului Ioan Pintea. Cum aţi primit gândurile încredinţate de cel pentru care sintagma ,,între viaţă şi cărţi” a fost un mod de a fi?
Ioan Pintea: Am mai povestit de cîteva ori, silit de împrejurări neplăcute, întâmplarea aceasta referitoare la moartea Părintelui, la scrisorile, manuscrisele şi dactilogramele care mi-au fost încredinţate. N-aş vrea să fiu pisălog.
Părintele ştia că e urmărit şi că Securitatea îi deschide scrisorile, de aceea cînd scria cuiva el scria, în general pe cărţi poştale, adică la vedere. Am şi eu cîteva astfel de cărţi poştale. Am şi scrisori. Unele publicate, altele nu. Scrisoarea, de care amintiţi, era foarte voluminoasă. M-a pus pe gînduri în momentul cînd am primit-o. Cînd am deschis-o şi am citit-o am realizat pe loc că ceva grav se întîmplase. Am fost împreună cu Violeta şi Ioana nu cu mult timp la Rohia, asistasem la o criză cardiacă gravă, avusesem împreună nişte discuţii oarecum „testamentare”… era conştient că nu mai are mult de trăit, aşa că scrisoare cu pricina nu anunţa nimic plăcut. Ceea ce mi-a spus la Rohia mi-a repetat, de fapt, în scrisoare. Că nu mai are mult de trăit, că o duce din ce în ce mai rău cu angina pectorală, că are crize din ce în ce mai dese, lungi şi dureroase… Că a rugat pe Părinţii Justin şi Emanuel să-mi remită toate dosarele şi dactilogramele aflate în chilie, etc. etc. Scrisoarea se poate citi, se află în Primejdia mărturisirii şi, cred eu, dincolo de documentul testamentar ca atare, e o splendidă piesă despre fidelitate, încredere şi prietenie. După cum ştiţi anul trecut a izbucnit un imens scandal pe tema moştenirii Steinhardt. Scrisoarea aceasta a fost la mijloc. M-am scandalizat şi m-am crucit şi, cu dreptatea în mînă, am hotărît în cele din urmă să cedez. La iniţiativa lui Cristian Bădiliţă şi împreună cu Viorica Nişcov am demarat un proiect – Steinhardt la Humanitas. Din păcate el a fost abandonat. Deocamdată în ceea ce mă priveşte lucrurile au intrat în stand bay. Mingea e în curtea Mănăstirii Rohia. Vom trăi şi vom vedea. Eu unul am hotărât că e mai bine să fie pace. Am cedat. Le-am oferit manuscrisele şi dactilogramele, încredinţate mie prin Scrisoarea din 27 martie 1989 (ultima scrisoare trimisă cuiva de către Părintele Nicolae), monahilor de la Rohia. Dorinţa Părintelui, exprimată atît de limpede în scrisoare, a fost alta. Am încălcat-o cu bună ştiinţă. Nădăjduiesc că ma va ierta.

A mai fost ceva care a grăbit această hotărîre. Prozatorul Alexandru Vlad a scris un text uluitor în Ziarul de duminică despre un vis pe care l-a avut şi în care personaj principal era Părintele Nicolae. L-am citit în ziua în care am primit Citaţia din partea Tribunalului Bucureşti. De subliniat că Alexandru Vlad a fost în relaţii foarte bune cu Nicu Steinhard. Părintele îl aprecia foarte mult. Şi ca prozator şi ca om de atitudine.

Vlad povesteşte cu lux de amănunte acest vis. Îl redau în mare. Steinhardt se găsea undeva într-o cameră, într-o chilie, sau cam aşa ceva şi era, dacă reţin bine minte, tipograf. Avea o mulţime de cărţi pe masă, pregătite pentru tipar. Şi era supărat foc, mîhnit peste măsură pentru că toate literele erau căzute pe jos, împrăştiate, vraişte, imposibil de adunat şi de pus la loc. Textul prezenta un vis cu un Steinhardt distrus, nenorocit. Am citit acest text pe nerăsuflate şi, îţi spun sincer, l-am dezlegat ca fiind un semn transmis de Părinte. L-am şi sunat pe Vlad şi i-am spus: „Domnule, visul tău e un vis pe care trebuia să-l visez eu. Cred că atunci când ţi s-a dezvăluit acest vis s-a produs o încurcătură. Sunt sigur că îngerul trebuia să vină spre mine, să-l visez eu. Aşa că te rog să accepţi să-mi asum mesajul lui în totalitate.”

Visul acesta m-a lămurit. Nicu Steinhardt era negru de supărare pe situaţia creată de proces. Şi am zis că stă în puterea mea, dacă alţii refuză să o facă, să pun eu capăt, prin renunţare de bunăvoie, unui scandal urît care timp de un an de zile a tulburat, după cum se vede din visul lui Sandu Vlad, pînă şi somnul dragului nostru Părinte Nicolae Steinhardt.
Cira Călin: Vă mulţumesc.

Modelul cultural Steinhardt
În marginea Convorbirilor de la Rohia

Primejdia mărturisirii, convorbirile de la Rohia, urmate de Jurnal
Ediţie definitivă, cronologie V. Nişcov,
indice de nume I. Pintea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

Luigi BAMBULEA

Spunându-se, despre Nicolae Steinhardt, că a avut elevi, nu este doar o imprecizie de exprimare, ci, într-o oarecare măsură, chiar o eroare. Nicolae Steinhardt a strâns în jurul său, sub pretextul unei spiritualităţi culte, câţiva tineri – constanţi vizitatori – care astăzi pot fi număraţi pe degete. Puţini dintre ei i-au urmat modelul, mai puţini i-au continuat opera, niciunul nu i-a dedicat un studiu aplicat esenţial. Aşa-zisa Şcoală de la Rohia a fost, prin lipsa unei ordini stricte, una cu frecvenţă redusă ori la distanţă, având în sine ceva din spontaneitatea culturii autentice şi asumate ca mod de viaţă. Fără un proiect cumpănit – pentru că mentorul era ancorat într-un dincolo a-cultural – şi fără o listă de lecturi sau probleme prioritare (verificate ulterior şi dezbătute), Şcoala de la Rohia e mult diferită de, spre exemplu, cea de la Păltiniş, Steinhardt având – la acest nivel – afinităţi mai numeroase cu Ţuţea (şi Cioran), decât cu Noica (sau Eliade).

Rohia şi Păltinişul pot fi comparate doar în virtutea unor condiţii interioare şi exterioare, în limitele cărora mentorii locului şi-au format cultura, şi-au consolidat renumele, şi-au desfăşurat apostolatul. Nu pot fi, însă, comparate, pe baza modelului lor cultural (propus şi urmat). La Păltiniş, Noica a practicat un model ideocentric de performanţă culturală, pe care l-a propus grupului său benedictin; având vocaţia culturii, a întemeiat o şcoală (devenită instituţie mobilă cu centrul în filosofie). La Rohia, Steinhardt a practicat un model hristocentric de performanţă spirituală, pe care l-a propus grupului său psaltic; având vocaţia spiritualităţii, a lăsat un testament (devenit moştenire imobilă cu centrul în religie). Diferenţa nu e de natură valorică; ea indică doar existenţa a două proiecte culturale (de rezistenţă ideologică şi subversiune), instituind, în Ardeal, două nişe prin care tineri ai anilor ’80 reuşeau să se sustragă – într-un gest de exil interior – politicii oficiale a Statului. Cultura şi spiritualitatea sunt soluţiile ce despart Păltinişul de Rohia, nu însă fără o reverenţioasă întâlnire într-o dimensiune înaltă a gândirii: performanţa culturală a lui Noica acceptă, în ordinea meta-ideii, necesitatea vocaţiei spiritualităţii, aşa cum libertatea spirituală a lui Steinhardt acceptă, în ordinea intelectului, necesitatea vocaţiei culturii. Noica practică performanţa culturală şi demnitatea spirituală, Steinhardt practică performanţa spirituală şi demnitatea culturală. Nu există, în această deosebire, o fatală incongruenţă, dar nici sinonimia nu poate fi acceptată. De aceea, dintru început, vom exclude egalizarea Rohiei cu Păltinişul, arătând, aşa cum reuşeşte şi Ioan Pintea în încitantul său dialog cu Monahul de la Rohia, că supremaţia şcolii lui Steinhardt e apriorică în domeniul spiritualităţii (acelaşi lucru fiind valabil pentru Noica, în sfera culturii). Primejdia mărturisirii, reeditată recent la Humanitas, e un document care, în comparaţie cu Jurnalul de la Păltiniş, susţine pe deplin aprecierile de faţă.

Paradoxal, vocaţia culturii e împlinită ascetic la Păltiniş, în timp ce vocaţia spiritualităţii e împlinită sărbătoresc la Rohia. Nu e aici, oare, cazul impunerii spiritului mentorului şi a revărsării lui asupra spaţiului şi timpului locuite? Pentru că, să ne amintim: în tihna bibliotecii Noica scrie Şase maladii ale spiritului contemporan, în “măruntaiele puturoase ale pământului” Steinhardt scrie Jurnalul fericirii. O astfel de bucurie, sub semnul căreia s-a împlinit şi timpul taifasului cu Ioan Pintea, de la Rohia, e până la urmă sărbătoarea întâlnirii, în rostirea unui dialog, cu minunea care e celălalt, cum îl numea pe semenul nostru, undeva, părintele Stăniloae. Prin celălalt spre sine, titlul argumentului însoţitor al lui Ioan Pintea, din capul Primejdiei mărturisirii, rezumă potrivit finalitatea ultimă a gândirii (religioase şi culturale a) lui Steinhardt. Titlurile volumelor sale (antume sau postume) – ca, de pildă, Critică la persoana întâi, Între viaţă şi cărţi, Dincoace şi dincolo de texte, Dăruind vei dobândi, Eu însumi şi alţi câţiva, Monologul polifonic – conţin, toate, o profundă semnificaţie a raportului, a relaţiei, a alterităţii, a întâlnirii, a dialogului. Regăsirea de sine prin descoperirea celuilalt (în ultimă instanţă, a unui Celuilalt mântuitor, ca în Jurnalul fericirii) este dimensiunea în care, alături de alte volume, Primejdia mărturisirii poate fi bine înţeleasă.

Recent reeditate la Humanitas, Convorbirile de la Rohia dintre Steinhardt şi Ioan Pintea, reunite sub titlul ce a făcut carieră deja, Primejdia mărturisirii, apar într-o perioadă saturată de noutăţile editoriale de tip memorie, jurnal, corespondenţă, dialog, anchetă, interviu. Neavând inedit decât un jurnal semnat de Ioan Pintea, dar nici un text de-ale Părintelui, reeditarea mizează, pe de o parte, pe brandul care e N. Steinhardt astăzi, dar, pe de altă parte, pe nota distinctă adusă de acest volum în orizontul publicaţiilor de acest gen din ultimii ani. Fără a fi dialog sau interviu, ci, după cum foarte potrivit a gândit Ioan Pintea subtitlul, convorbiri, Primejdia mărturisirii reface timpul şi spaţiul unei întâlniri ce trece, prin subtila modestie a monahului, dincolo de limitele unei relaţii de ucenicie: “Mi-am dat seama din prima zi – era în decembrie, la Beclean, când împreună cu devotatul meu prieten Radu Săplăcan îl însoţeam de la gară înspre întâlnirile Saeculum «în paşi bukovskieni» – că niciodată acest om nu va putea fi pentru mine Nicu (propunerea venise la masă, între un ceai, câţiva biscuiţi şi puţină brânză), ci Părintele Nicolae. Era un apelativ care, am constatat nu peste mult timp, nu-mi dădea un aer de ucenic, ci de mai tânăr prieten, de mai june amic, de însoţitor pe cărările umblate, dar nebătătorite, ale spiritului.” Ceea ce nu înseamnă că pedagogia (atât de liberă, după modelul aceleia divine) lipsea dintr-o astfel de relaţie: “Pentru un tânăr care era haotic în a-şi alege prietenii şi duşmanii, nepregătit încă a înţelege diferenţa specifică a valorilor, bâjbâind şi bâlbâindu-se între ale poet icului şi po ieticului, lecţiile predate de Nicolae Steinhardt în aer liber într-un mod cu totul practic (…) însemnau înainte de toate o chemare înspre ordine. O replică dată dezordinii atotzdrobitoare de Guglielmo de Baskerville lui Adso din Melk.” Referinţa culturală, parafraza, citatul, argumentul, analiza, excursul retoric, demonstraţia, rechizitoriul: toate erau la îndemâna acestui magister ludi, figură autentică de mistagog, el însuşi cândva myst, acum punct de convergenţă în câmpul aşteptărilor unor tineri, cum erau la vremea aceea Virgil Ciomoş, Ioan Pintea, Nicolae Băciuţ sau Mircea Oliv. “Eram oarecum ocrotit spiritual – spune Ioan Pintea. Nu absolvit de greşeli, rătăciri, dar dispus să învăţ cum clemenţa, rigoarea şi spaima pot conlucra nestingherite între cultură şi teologie, între Occident şi Răsărit, între cardinalul Lustiger şi Vasile de la Poiana Mărului. (…) Povesteam mereu, discutam à batons rompus, dar mai ales tăifăsuiam. Atmosfera Escorialului şi a lui Unamuno era nu o amintire de lectură, ci o anamneză pur maramureşeană. (…) Patristica şi filosofia, Rudyard Kipling, Soljeniţîn, Churchill şi Dumnezeu s-a născut în exil, filmele lui Piţa, Daneliuc, Fellini, plastica şi arhitectura, sculptura, poezia, Mozart şi Sergiu Celibidache au alternat în dialogurile – nu toate consemnate – de la Rohia, într-o bucurie a regăsirii vecinătăţii – vecinătatea valorilor care nu se contrazic.”

Un astfel de recurs la cultura autentică – într-o vreme în care bursa de Valori era închisă uzului public – însemna, dincolo de construirea spaţiului de dialog (vital şi el pentru supravieţuirea unui culturi subversive), o asumare a primejdiei duble: aceea a replicii date canonului, Tradiţiei, patrimoniului cultural, ca şi aceea a opunerii unei culturi ideologice impuse. “O carte scrisă de Nicolae Steinhardt cu smerenie, fără patimă şi sfântă mânie”, Primejdia mărturisirii este dosarul cel mai profund al unei bătălii culturale, metoda inspirată din Boccaccio, dar asumată ca poveste culturală şi iniţiere spirituală: la Rohia, ca într-un exil interior, insularitatea impusă de regim culturii şi persoanelor care o alcătuiau a fost transformată într-o comunitate a cărei primă mărturie rămâne mărturisirea. Ca o astfel de memorie culturală, Primejdia mărturisirii e testamentul vorbit pe care Steinhardt l-a lăsat lui Ioan Pintea (el însuşi testament poetic al Părintelui, după cum îl considera Ovidiu Pecican). Comparate cu Jurnalul de la Păltiniş, Convorbirile de la Rohia sunt un alt fel de raportare la cultură; fără a-şi îngropa talantul, Nicolae Steinhardt l-a lăsat moştenire tinerilor din jurul său, ca şi celor ce le adresase cărţile sale. Depinde numai de cei care-i formează posteritatea, dacă testamentul său va fi urmat îndeaproape sau răstălmăcit.

Manual de curăţire a ochiului

de Adrian MUREŞAN

Ioan Pintea, Mic jurnal discontinuu: însemnările unui preot de ţară,
Ed. Eikon, Bistriţa, 2005

Genul de scriitură adoptat de Ioan Pintea în Mic Jurnal discontinuu: însemnările unui preot de ţară (Ed. Eikon, 2005) confirmă ieşirea la rampă a unui spirit autentic al Ortodoxiei româneşti. Pătruns de „întâlnirile astrale” cu N. Steinhardt (după cum mărturiseşte într-un recent articol din Formula As), Ioan Pintea îşi etalează, abia acum, însemnele unei asemenea experienţe, virtuţile scrisului şi deosebita ţinută intelectuală. Cunoscându-i numele şi cărţile anterioare, aş putea spune că orizontul de aşteptare faţă de această nouă apariţie semnată de Ioan Pintea, pe de-o parte nu mi-a fost infirmat, pe de alta, însă, m-a surprins. Să recunoaştem: aproape fiecare din noi asociem, aproape din instinct, numele lui Ioan Pintea de acela al monahului de la Rohia, fapt confirmat din plin de acest Mic Jurnal…, pe de altă parte, însă, I. Pintea risca să rămână, în ochii criticii literare, un devotat ucenic sau un „prilej binecuvântat” (D.C. Mihăilescu) pentru Steinhardt şi nimic mai mult. Cei care credeau, însă, până acum, că părintele Pintea de la Chintelnic nu e un nume sonor în câmpul literaturii ortodoxe, îşi vor atenua aceste certitudini lecturând recentele „însemnări” ale “preotului de ţară”. Jurnal de lectură, jurnal autobiografic, sumă a unor avizate, preţioase şi inedite informaţii despre N. Steinhardt sau a unor reflecţii curajoase şi lucide asupra problemelor Ortodoxiei şi societăţii româneşti contemporane, Mic jurnal discontinuu este prima carte a lui I. Pintea care îşi revendică un loc aparte în literatura şi în memorialistica românească.

Dintre figurile plasate în prim-planul cărţii, imaginea personalităţii lui N. Steinhardt revine aproape obsesiv (sunt peste 70 de pasaje care îi sunt dedicate sau care îl privesc pe Steinhardt), mărturisind legătura intimă, caldă, sufletească întreţinută cu monahul de la Rohia. Sunt mai mult decât notabile pasajele în care I. Pintea pune problema destinului literar al lui N. Steinhardt, a receptării operei sale şi a personalităţii autorului ei la justa lor valoare: „Scurtă corespondenţă cu Robert Lazu pe tema Steinhardt. Părintele Nicolae, îmi spune R.L., «a fost nu doar un predicator fermecător, ci un teolog cu adevărat original şi viu. Nu doar un papagal care repetă formule învăţate în seminar, ci un credincios pentru care fides et ratio e un fapt împlinit. Şi totul susţinut de o experienţă mistică de excepţie pentru Răsăritul actual, unde călugării au celulare, maşini şi concedii să-şi viziteze familiile… Aş vota oricând, fără ezitare, pentru canonizarea Părintelui Nicolae. Iar pe domnitorii noştri «minunaţi» i-aş lăsa pe altădată. Ce păcat că profesorul Nemoianu are, probabil, dreptate: formarea Părintelui Nicolae nu-i una obişnuită şi plăcută şcolilor noastre de Teologie»… Sunt extrem de fericit că tinerii în general şi mai ales tinerii cărturari îl înţeleg aşa cum se cuvine pe N. Steinhardt. Faptul că Şcolile de Teologie îl ignoră, că mânăstirea căreia i-a fost călugăr îl confiscă (din prea multă dragoste, sper) nu are, în definitiv, importanţă. Mult mai important este, cred, faptul că Părintele are în juru-i, aşa cum a avut şi înainte de ‘89 un sincer şi devotat comando format din tineri.”

Personal, am găsit preţioase răspunsuri la o parte din întrebările pe care mi le puneam în legătură cu monahul de la Rohia. Clarificările lui I. Pintea au, parcă, înseşi virtuţile scrisului steinhardtian cu ruperile-i specifice de ritm, cu siguranţa şi simplitatea-i bătrânească: „N. Steinhardt nu a fost hirotonit preot. El a fost, aşa cum şi-a dorit, un simplu monah. Cu toate acestea, toţi i-am spus şi îi spunem: Părinte. Părintele Nicolae. Ca la Sfinţi. Aureola în jurul numelui ţi-o pune Dumnezeu şi ceilalţi.”

Altfel, cartea lui I. Pintea se constituie şi ca un veritabil jurnal de lectură; „vecinătatea valorilor care nu se contrazic”, anunţată de autor încă din Primejdia mărturisirii, este din plin ilustrată de numele evocate ori înşirate în binecunoscuta estetică şi „bulimie culturală” steinhardtiană: numele lui Tolstoi, Turgheniev, Soljeniţîn, C.S. Lewis, Christos Yannaras, Al. Schmemann, Hans Urs von Balthasar, Robert Frost, Gustave Thibon stau alături de cele ale lui Gala Galaction, Radu Petrescu, Mihail Sebastian, Lucian Raicu, Gabriel Liiceanu, Valeriu Anania, Andrei Pleşu, Sanda Stolojan, Dan Damaschin, Cristian Bădiliţă, Dinu Flămând, P.S. Ioan Sălăjan, şi alături de Van Gogh, M. Lupşe, Şt. Luchian sau de filmul “Patimile lui Hristos” al lui Mel Gibson. Ca jurnal autobiografic, cartea lui Ioan Pintea culege şi însemnează, din nisipul timpului, câteva momente de suflet, la adăpostul cărora (deopotrivă poetul şi memorialistul) I. Pintea se recapitulează, se reculege cu nostalgie, sinceritate şi emoţie.

Este, deja, un loc comun în literatura memorialistică românească a face un portret al părinţilor. Jurnalul lui I. Pintea nu se sustrage nici el acestei nobile şi inevitabile evocări, însă accentul va zăbovi asupra aspectului de credinţă dobândit de la părinţi: „Mama e o femeie foarte credincioasă. Tata la fel, deşi e un om foarte retras. Nu-i place gălăgia, din dealul unde stă coboară foarte rar în mulţime. Iubeşte singurătatea. De la ei am moştenit credinţa. De la ei am învăţat să nu mă revolt niciodată împotriva lui Dumnezeu şi nici teologic să filosofez în răspăr despre Dumnezeu, ci, mai degrabă, să-L cunosc cât mai simplu şi cât mai ţărăneşte pe Dumnezeu. […] potrivit Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, ar trebui să regăsim simplitatea şi gesturile primare ale credinţei: Calea, Adevărul şi Viaţa. Adică pe Hristos cel Viu, cel Înviat.”

Există, însă, şi un alt plan tematic, cu nimic mai puţin vădit, în textul jurnalului lui I. Pintea: acela al liturghisirii sau al co-liturghisirii. Cartea cuprinde fragmente de predici, cu toată „surdina” pregătitoare, cu frământările şi aspiraţiile ce se ascund în spatele acestor idei, cu inevitabila participare afectivă (bineînţeles, de factură steinhardtiană): „Le vorbesc enoriaşilor mei dragi despre Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina sau cum diortoseşte IPS Bartolomeu Parabola bogatului nesăbuit. […] despre acest bogat trufaş, fudul, ţâfnos, plin de sine şi, fără a i se aplica paleativul sărăciei cu duhul sau, Doamne-fereşte, al smereniei, prost de-adevăratelea. Tâmpit. Bătut în cap. Confuz. Nesăbuit. Călare pe situaţie şi pe bogăţie, el are comportamentul omului fără discernere. Nu numai că îşi doreşte hambare mai mari în care să strângă tot grâul şi bunătăţile, dar are o discuţie absolut anapoda cu sufletul său. Aflat în plină confuzie, îi spune acestuia: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!…» Sărăcuţu bogat nu înţelege şi basta! Sufletul nu are nevoie de odihnă, nici de mâncare, nici de băutură, nici de veselie… El are nevoie de fapte bune, de milă, de îndurare, de îngăduinţă, de iubire, de smerenie, de iertare… De îmbogăţirea în Dumnezeu. Hrana trupului e alta decât cea a trupului. Cu adevărat, Domnul, idealist fiind, îi spune fără menajamente, direct, de la obraz: «Nebunule!»…”
Mai mult, beatitudinea liturgică a lui I. Pintea împrumută ceva din catacombele înflăcărate ale Jurnalului fericirii : „Astăzi, în timpul slujirii Sfintei Liturghii, a intrat în biserică (pe uşă, pe un gemuleţ de la cămăruţa unde mărturisesc?) o pasăre. A început să cânte de mama focului! Dădea răspunsurile la slujbă împreună cu corul. N-am deranjat-o. Am primit participarea ei la Sf. Liturghie foarte în serios. După otpust eu am consumat cele sfinte iar ei i-am oferit, pe un colţ de strană, câteva firimituri de prescură. Cât de fericit am fost astăzi că am slujit lui Dumnezeu îngânat de o pasăre a cerului. Sfinte Francisc de Assisi, miluieşte-ne pe noi!”

Să nu uităm, însă, că avem în faţă „însemnările unui preot de ţară”, de-a lungul cărora nu mai puţin intimă ne apare legătura părintelui Pintea cu credincioşii, cu mirenii parohiei sale, integrarea în ritmurile de veacuri ale vieţii lor şi ale naturii: „O zi cu adevărat parohială. La prăşit porumb şi cartofi împreună cu dragii mei enoriaşi în grădina bisericii. Uit pentru moment toate cărţile, toate lecturile. Nimic din ceea ce am citit nu-mi mai foloseşte aici. Literatura nu mai are putere. Viaţa îşi spune cuvântul!”

În concluzie, Micul jurnal discontinuu are meritul de a fi marcat ieşirea la rampă a unuia dintre spiritele „noi”, dar autentice ale Ortodoxiei româneşti, care are multe de spus, mai ales pe fundalul mânjit de fariseismele contemporane. Stilistic, discursul lui Ioan Pintea este contrabalansarea blândă (atât cât trebuie) a discursului (tot creştin), prin excelenţă polemic, al lui Cristian Bădiliţă, una dintre principalele virtuţi ale scrisului lui I. Pintea fiind şi „curăţirea” liniştită a „ochiului” de balamucul nimicurilor care ne bombardează astăzi din toate părţile. Autorul consemnează pe o filă a jurnalului său acest fapt ca o necesitate plăcută, împlinită zilnic, dar fără vreo umbră ritualică: „Câteva clipe pe zi de curăţire a ochiului («dacă ochiul tău e curat, tot trupul tău va fi luminat») cu lucrări de Vincent van Gogh: Ramuri de migdal în floare, Livada de măslini, Irişi, Vedere din Arles, Livada în floare cu plopi în prim plan, Vază cu margarete şi anemone, Piersic în floare.”
Dincolo de faptul că, din punct de vedere editorial, e deranjantă lipsa ataşării măcar a unui indice de nume la finalul volumului (când o să înţelegem oare necesitatea aceasta, nu neapărat filologică?), Mic jurnal discontinuu merită a fi distins în puzderia de tipărituri ivite în ultima vreme, ca un text remarcabil, de-a lungul căruia întâlnim o diagonală compoziţională bine conturată – căci astfel ne transpare figura lui N. Steinhardt – dar şi o mărturisire pertinentă a unui spirit ortodox. Este, fără îndoială, cea mai valoroasă carte personală, de până acum, a lui Ioan Pintea.

Despre Celălalt sau Primejdia Mărturisirii

Paul SANDU

N. Steinhardt, Ioan Pintea, Primejdia Mărturisirii,

Ed. Humanitas, Bucureşti 2006

Apărută într-o nouă ediţie la Editura Humanitas, Primejdia mărturisirii este o carte dialogată nu numai în prima parte a ei, cea care aparţine, după cum Ioan Pintea mărturiseşte, unui ,,timp al taifasului” (p. 17), ci chiar acolo (sau cu atât mai mult acolo) unde frânturile de jurnal iau locul nesfârşitelor convorbiri dintre Părintele Nicolae Steinhardt şi mai tânărul său ,,ucenic” Ioan Pintea. Numai că în cea de-a doua parte a cărţii, dialogul purtat cu cel dintâi se camuflează într-un dialog interior, care aduce la lumină câteva momente esenţiale ale itinerariului spiritual, al cărui luminător este monahul de la Rohia. Tocmai de aceea lucrarea aceasta este în mod radical mărturia căutării sinelui propriu dincolo de propriile îngrădiri, a balansului între sine şi celălalt, doi poli între care raportul de intimitate, ridicat asemenea unui edificiu, ajunge să fie ,,mai” originar decât cei doi „poli” ai săi, devenind parte constitutivă a fiecăruia dintre ei. Primejdia mărturisirii stă drept simbol al drumului către celălalt, prin care, abia, sineitatea poate avea sens.

În paginile acestei cărţi autorul Jurnalului fericirii apare în ipostaze inedite; dă dovadă de o disponibilitate nemăsurată faţă de orice fel de subiect; se dovedeşte a fi un spirit prin excelenţă socratic, în căutarea niciodată sfârşită a întrebării, evitând însă judecăţile definitive şi irevocabile, chiar atunci când e vorba despre talentul vreunui poet sau prozator mărunt ale deceniilor trecute. Răspunsurile lui deşi, uneori saturate de spirit ludic, ţin, de cele mai multe ori, de registrul grav, de vreme ce ,,Cultura este fundamental ludică […]. Şi, în acelasi timp, fundamental serioasă.” (p. 34). Traducător şi critic literar, pregătit el însuşi altădată să alcătuiască fişe pentru un posibil roman, iubitor de muzică clasică şi comentator deloc neutru al istoriei de după Cel de-al Doilea Război Mondial, N. Steinhardt apare în toate aceste ipostaze, în fond cu neputinţă de disociat. Dacă ne vom întreba cum e cu putinţă ca toate acestea să ţină laolaltă într-un mod atât de natural, nu vom găsi un răspuns mai potrivit decât acela al unei desăvârşite aşezări a monahului înlăuntrul ortodoxiei. Vasta lui deschidere poate fi numai în acest fel clarificată, de vreme ce măsura pe care o foloseşte Părintele pentru a judeca domenii uneori radical diferite este, în fond, aceeaşi.

Provocat de întrebările meşteşugit alese ale lui Ioan Pintea, N. Steinhardt evocă o mulţime de personaje care, ca la o chemare, se adună de pretutindeni, chiar dacă timpul a pus între ele decenii întregi, neînţelegeri sau le-a despărţit radical. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica, Geo Bogza sau Nichita Stănescu, Ioan Alexandru şi Mircea Cărtărescu devin, pentru scurte răstimpuri, personaje ale cărţii. ,,Să vă spun, aşadar, ce simtea un oarecare auditor, un nedinainte sedus, nedinainte prevenit, auzindu-l pe Nae Ionescu […]. Simţea ceva foarte ciudat şi foarte exaltant: că nimic nu este mai însemnat în lumea aceasta şi în viaţa oamenilor, chiar şi a celor mai de rând şi mai nesofisticaţi, decât năravul culturii.” (p. 49). Admiraţia Părintelui (aşa cum Ioan Pintea îl numeşte) faţă de Nae Ionescu trece cumva şi asupra tuturor celorlalţi din aceeaşi generaţie cu el, cei care, mărturiseşte el, au luat ceva din geniul marelui profesor: ,,Noica, în exilul interior de la Câmpulung, nu l-a învăţat pe Alexandru Paleologu numai germana, greaca şi filosofia, ci şi dreptul (de nu şi datoria) de a-şi făuri un mod propriu de gândire.” (p. 51). Deodată cu şirul personajelor interbelice despre care se spune aproape totul prin numai câteva cuvinte, prinde viaţă acel răstimp paradisiac al culturii române, perioada interbelică: ,,V-am mai spus că relaţiile în lumea intelectuală interbelică erau osebit de cordiale şi că supărările şi irascibilitatea aproape ca nu existau.” (p. 54). Prietenia dintre monahul de la Rohia şi filosoful Constantin Noica este una cu totul specială. Noica revine mereu în convorbirile celor doi, la un moment dat Steinhard mărturisind: ,,Noica a jucat în viaţa mea un rol tot atât de important ca şi părinţii mei.” (p. 87). În acelaşi loc aflăm că prezenţa lui Steinhard la Rohia tot lui Noica i se datorează. Întors dintr-o vizită la ,,micuţul locaş”, acesta i-a mărturisit bunului său prieten că a găsit locul ce i se potriveşte, vorbind apoi cu teologul Iordan Chimet să-l ia cu dânsul până acolo.

Părintele N. Steinhardt nu este numai un evreu convertit la creştinism, ci este în egală măsură un evreu convertit la cultura română, de care doreşte să aparţină şi în al cărei destin crede cu toată însufleţirea: ,,Eu am mare încredere în cultura română şi cred că cultura română stă deocamdată prea retrasă, şi toate latenţele astea ale poporului român nu se pot manifesta deocamdată.” (p. 153). Dacă este întotdeauna reţinut în a judeca într-un mod definitiv o persoană sau o conjunctură, iar părerile lui nu îşi arogă niciodată dreptul la universalitate, dragostea lui nu se supune aceloraşi limitări. Părintele Steinhardt nu judecă niciodată aspru, însă iubeşte total şi fără rest, în logica lui ,,Iubiţi-l pe fratele Alexandru”. Poate că nimic nu dă seama mai bine de felul total în care monahul aderă la cultura română decât cuvintele tulburătoare pe care le rosteşte despre Eminescu, cuvinte izvorâte dintr-o tulburătoare modestie: ,,Cu ce drept îl iubesc pe Eminescu? Fără nici un drept. Prin declaraţie unilaterală de voinţă, pentru că oricine are drept ul să iubeas că, oricât de nevolnic şi nedreptăţit este.” (pp. 33,34).

A doua parte a cărţii, Jurnal cu şi despre N. Steinhardt, rememorează nenumărate clipe petrecute în prezenţa (chiar dacă nu întotdeauna fizică) a Părintelui. Mănăstirea de la Rohia apare ca un loc tainic, desprins de lume, unde bucuria lecturilor unor cărţi interzise este învăluită de căldura lemnelor trosnind în sobă. Frigul, element de disoluţie, duşmanul suprem al Părintelui, care în timpul iernii cerea mereu noi şi noi rezerve de lemn, era lăsat afară. Aici este locul în care Ioan Pintea evocă, de-a lungul câtorva pagini, episodul în care Părintele Nicolae, fără nici un motiv, îi cere să vină neîntârziat la mănăstire împreună cu întreaga familie. Legăturile afective dintre cei doi sunt irizate de apropierea presimţită a morţii. Steinhardt avea să-i mărturisească lui Pintea că nu mai are decât puţine zile de trăit. Îi lăsa în grijă ,,ucenicului” său toate manuscrisele. Fiinţa celui care murea trecea asupra celui care rămânea în viaţă. În felul acesta celălalt avea să rămână mereu prezent, iar prezenţa lui, fără să fie una fizică, avea să susţină mai departe intimitatea dintre cei doi. Acesta este sensul chemării ,,învăţăcelului” la patul de moarte al Părintelui, iar nu nevoia unei despărţiri, care nu avea să se petreacă niciodată. Gestul simbolic al predării tuturor manuscriselor desăvârşeşte timpul ,,taifasului”, trasformându-l într-un timp al mărturisirii.

La numai câteva zile după această din urmă vizită, Părintelui Nicolae i se citea cu voce tare, pe patul spitalului, aşa cum voise cu mult înainte, Rugăciunea pe patul de moarte. Dispariţia lui fizică nu avea să ducă însă la destrămarea unei apropieri care nu se mai hrănea de mult cu prezenţe de acest fel, ci care, luând chipul unei cuminecări, a unei împărtăşiri, avea să dăinuiască asemeni credinţei, mereu sporitoare.

,,Cred Doamne, ajută necredinţei mele”, erau cuvintele care stăteau drept moto al Jurnalului Fericirii. Aceleaşi rânduri ar putea sta drept moto ale acestei lucrări care rămâne mărturia unei întâlniri sporitoare între Părintele Nicolae şi mai tânărul Ioan Pintea. Părintele i-a mărturisit celui din urmă, la sfârşitul vieţii sale, că această întâlnire i-a luminat ultimii ani ai vieţii. Cel din urmă avea să spună că aceeaşi întâlnire i-a schimbat întreaga viaţă. De fapt, ca întotdeauna, într-o astfel de ocazie, în care doi oameni sunt apropiaţi de firul invizibil al credinţei şi de cel al dorinţei de a se regăsi pe sine, nu se poate niciodată şti ,,cine oferă şi cine primeşte”.

Publicitate