Jurnalul fericirii: avataruri politice, metamorfoze ale scriiturii

Observator cultural, Nr. 48 (305) / 26 ianuarie – 1 februarie 2006

Jurnalul fericirii: avataruri politice, metamorfoze ale scriiturii

Florian Razmos

In autobiografia din 1987, „scrisa din porunca I.P.S. Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu“, N. Steinhardt incheie amintind ca: „[…] Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata «Jurnalul fericirii», care merge pina in 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi, din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta“.

– Douazeci de ani de lucru la Jurnal

Fara indoiala, Jurnalul fericirii ocupa un loc central in cadrul operei (cunoscute pina acum) a monahului-scriitor Nicolae Steinhardt. De la un an la altul, aceasta opera isi trece cu succes proba timpului, in doar 14 ani fiind tiparita in zece editii romanesti si tradusa, deocamdata, in franceza si italiana.
Putina lume stie ca aceasta lucrare i-a ocupat gindul autorului peste 20 de ani, timp in care a scris-o in trei sau patru versiuni. Citeva repere biografice care sustin existenta acestor versiuni vor fi punctate in continuare.

Nicu-Aureliu Steinhardt (conform actului de identitate), dupa eliberarea din detentie (a fost inchis intre 1960-1964 pentru ca a refuzat cu demnitate sa fie martor al acuzarii intr-un proces odios intentat pe nedrept unor oameni de valoare, cunoscuti ca lotul Noica -Pillat), la 4 august 1964, duce o viata foarte grea, traind din munca necalificata (manipulant, incarcator-descarcator la o fabrica de ambalaje, Staruinta). In acelasi timp il ingrijeste pe tatal sau, care se stinge din viata in 1967, la virsta de 90 ani. Tatal lui Nicu, Oscar Steinhardt, era absolvent al Scolii Politehnice din Zürich, unde-l avusese coleg pe Albert Einstein. Fusese apoi repartizat la fabrica de sticla din Heci-Lespezi (Germania). N-a ramas, insa, decit pina in 1902, cind a fost chemat sa preia conducerea fabricii de sticlarie din Zolkien (Austria). Aici, inginerul Oscar Steinhardt are ocazia de a se distinge printr-o inovatie care avea sa revolutioneze modul de a se topi sticla si care va atrage asupra sa privirea tuturor specialistilor, precum si stima proprietarilor fabricii. Concepe primul cuptor cu combustibil lichid, inlocuind carbunele care se intrebuinta pentru topirea sticlei cu pacura. Inovatie cu implicatii economice deosebite. In 1907, se va reintoarce in tara, preluind conducerea Industriei Metalurgice Romane, iar din 1911 va functiona ca director al fabricii Sylva (Bucuresti-Pantelimon). Va primi urmatoarele decoratii: Meritul Comercial si Industrial/Clasa I si Coroana Romaniei, cu gradul de Cavaler. Odata cu instaurarea comunismului va pierde totul, aceste merite fiind sterse cu buretele de catre noile autoritati.

In 1968, N. Steinhardt sufera un dubios accident (posibil atentat). In camionul cu ambalaje in care se afla a intrat in plina viteza un alt camion. In urma impactului, a suferit multiple fracturi, urmind o perioada lunga de spitalizare si recuperare. Pe 19 octombrie 1968, isi depune dosarul de pensionare. Cu incepere de la 1 februarie 1969, prin decizia nr. 371, primeste o pensie de 1.500 lei, dintre care 832 lei pensie de la Asigurari Sociale pentru invaliditate gradul II si 668 lei ajutor lunar, reprezentind drepturi de plata prin Fondul Literar, in baza art. 31 din Regulament, care se majoreaza din 1.II.1972 la 1.168 lei, realizind astfel o pensie in cuantum de 2.000 lei.
Acestea sint imprejurarile in care incepe sa scrie Jurnalul fericirii. Prima versiune, terminata in toamna anului 1971, avea 550 de pagini dactilografiate. Dactilograma circula in anul 1972 pe la citiva prieteni, dar unul dintre acestia o preda Securitatii. Conform unei note din Dosarul nr. 207, vol. IV (ACNSAS), „in luna mai 1972, o sursa a organelor noastre a primit de la Steinhardt Nicu Aureliu un exemplar al unei lucrari intitulate Jurnalul fericirii, in scopul de a o citi si a-si spune parerea. Luind cunostinta de continutul lucrarii, sursa a considerat necesar sa o prezinte ofiterului de securitate din legatura sa, apreciind ca manuscrisul enunta idei care vizeaza ostil orinduirea socialista; formuleaza elogii la adresa unor legionari cunoscuti de el pe timpul arestarii si face aprecieri tendentioase cu privire la regimul de detentie. Dupa o lectura sumara a lucrarii de catre ofiter, a fost restituita in citeva zile sursei pentru a o preda autorului“.
Sursa din nota Securitatii este identificata de George Ardeleanu ca fiind Ion Caraion (v. Romania literara, nr. 25/2004: 207 & Co. 30 de ani in vizorul Securitatii: N. Steinhardt).

In 14 decembrie 1972, ora 12.00, are loc o perchezitie la domiciliul lui N. Steinhardt, ridicindu-i-se „un material dactilografiat care contine 550 (cinci sute cincizeci) file, intitulat «Jurnalul fericirii», din hirtie format obisnuit, semivelina“ (cf. Proces-verbal de perchezitie, intocmit de maiorul de militie Balasan). In saptaminile urmatoare, va fi chemat aproape zilnic la Securitate, anchetat, obligat sa dea numeroase declaratii. Iata ce spune intr-una din ele:
„Lucrarea, pe care am inceput s-o gindesc prin anii 1966-1967, nu am inceput s-o astern pe hirtie decit mai tirziu, dupa cit imi reamintesc exact in anii 1968-1969, lucrind pe apucate si partial, pe diverse foi de hirtie sau de caiet. De sistematizat, am sistematizat-o in 1970-1971.

Tin sa mentionez atmosfera spirituala in care am inceput-o si scris-o: influentat de amintirea trista a unei epoci de suferinta, a unor imprejurari deosebit de grele pentru mine“ (cf. Declaratia lui N. Steinhardt din 16 decembrie 1972, privind conceperea, redactarea si dactilografierea manuscrisului Jurnalului fericirii; apud Nicu Steinhardt in dosarele Securitatii, Editura Nemira, 2005, editie ingrijita de Clara Cosmineanu si Silviu B. Moldovan).
Dupa confiscarea Jurnalului…, incepe imediat redactarea celei de-a doua versiuni, pe care o termina in 1974. O versiune mai ampla decit prima, ajungind la 760 pagini dactilografiate. Pe care o trimite de aceasta data – in cel putin doua etape, prin intermediul lui Gigi Tomaziu (S.90n)1 si a Irmei (o prietena apropiata) (S.213), – la Paris, Monicai Lovinescu si lui Virgil Ierunca.
In 1975 ii este restituita de catre Securitate prima versiune, pe care o multiplica si-o trimite acelorasi prieteni de la Paris.
In 1976 ii apare la Cartea Romaneasca (intr-un tiraj de doar 900 ex.) volumul Intre viata si carti, cuprinzind, printre altele, texte scrise si publicate inainte de 1947.

Intre 1977 si 1979 incepe corectura, prin corespondenta si prin intermediul doamnei Irma, a ambelor versiuni ale Jurnalului…, aflate la Paris, in vederea publicarii lor. Acest lucru reiese din scrisorile: (S.179) din 4 aprilie 1977, (S.186) din 12 august1977, (S.205) din 23 septembrie 1979 si (S.193), din volumul mentionat (v. nota 1). In 1978 pleaca in Occident pentru 5 luni (in perioada 1 aprilie-1 septembrie), vizitindu-si prietenii din Belgia, Elvetia si Franta, stind o luna la manastirea benedictina Chevetogne2 din Belgia.
Speranta privind tiparirea ambelor versiuni ale Jurnalului fericirii revine in 1979, cind obtine o noua viza pentru o excursie in Occident, lucru ce reiese clar din S.213, trimisa tot de la Chevetogne si datata 15 octombrie 1979: „As dori ca manuscrisul sa fie – daca va fi posibil – publicat. Si anume: versiunea I, in traducere frantuzeasca; versiunea II, in romaneste. Rog sa se tina intocmai seama de toate corecturile si adaosurile facute, inclusiv cele facute prin corespondenta3 ori bunavointa – e desigur putin spus – prietenei mele Irma“.

Excursia o face incepind din 29 septembrie 1979 si pina la 1 martie 1980, stind de aceasta data aproape patru luni la Chevetogne4. Este foarte bine primit, se simte extraordinar de bine, „aici e raiul pe pamint. Jos cu bolsevicii! Moarte comunistilor! Mintuieste, Doamne, poporul meu! As continua, astfel, extatic, in delir, pe zeci, sute si mii de pagini…“, scrie Nicu, nebun de fericire (S.215 si n. din 20 octombrie 1979). Aceeasi stare de spirit reiese si din scrisoarea trimisa lui Virgil Nemoianu, din 8 noiembrie 1979: „Alternanta slujbelor catolice si ortodoxe imi produc o sfinta, dulce si extraordinara ameteala. Sint atit de identice si totodata atit de diferite! Deduc de aici o invatatura: stilul e hotaritor! Deoarece credinta e una si aceeasi, dar stilul, forma, modalitatea isi imprima atit de irezistibil pecetea incit inteleg de ce – oricit as fi (si sint) de ecumenic – n’as putea in ruptul capului sa renunt la ortodoxie“.
Din Zürich, la 16 februarie 1980, scrie: „Sper sa-mi vad cartea tiparita si pe mine la Rohia“ (S.219). La Rohia ajunge, dar cartea n-o vede tiparita. Intre timp, se imbolnaveste grav cel care urma sa-i fie editor in Franta, Ion Cusa, care va muri in 1981 (S.232).

*

Iata cum isi apreciaza cartea prea smeritul autor, intr-o scrisoare datata octombrie 1979. „Cartea mea n-o vad ca pe o lucrare «modernista» ori de senzatie, ci numai ca o profesiune de credinta: profesiunea de credinta a unui ovrei care – in anumite biete imprejurari – a iubit pe Domnul Hristos si neamul romanesc. Atit nimic altceva“ (S.216).

In 1980, dupa intoarcerea din vacanta petrecuta in Europa, este hotarit sa-si unifice cele doua versiuni ale Jurnalului…. Iata ce-i scrie lui Virgil Ierunca in scrisoarea cu nr.193 din volumul amintit: „Cartea – ambele versiuni – s-a dovedit la o recitire atenta plina de greseli, inadvertente, cuvinte repetate, rime interioare, cacofonii, se cere neaparat revizuita, corectata, imbunatatita. Ceea ce sint pe cale a o face. Se impune, cred, si unificarea celor doua versiuni. Trebuie sa lucrez si la aceasta, e treaba lunga. Iata de ce sovai a da Editurii libertatea de actiune“.
La Manastirea Sfinta Ana de la Rohia, se pastreaza o versiune a Jurnalului fericirii, de 529 pagini dactilografiate, „care difera de versiunea tiparita, avind o alta ordonare a secventelor, o alta formulare a fragmentelor comune, contine secvente care nu exista in editia publicata“, dupa cum mentioneaza pe un dosar aflat in arhiva domnului George Ardeleanu. Aceasta versiune a fost conceputa si dactilografiata la Rohia, cu aceeasi masina de scris cu care este dactilografiata intreaga opera publicata dupa ce autorul devine monah al acestei manastiri in 1980. Aceasta versiune am numit-o versiunea a III-a.O versiune o trimite acelorasi prieteni de la Paris, pentru a fi difuzata la Radio Europa Libera. Este prima versiune care ajunge la public prin intermediul postului amintit.

*

Intors in tara la 1 martie 1980, are bucuria de a-si vedea publicat volumul de eseuri Incertitudini literare la Editura Dacia, lasat in grija domnului Virgil Bulat, dupa ce Editura Cartea Romaneasca, prin „grija“ doamnei Georgeta Dimisianu, il refuzase (S.196, 198 si n). Carte ce-i aduce autorului premiul pentru critica al Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti si despre care E.M. Cioran ii scrie:
„Daca am inteles bine, aceasta carte este un «adio» trecutului dumneavoastra, inainte de cufundarea in rugaciune. Pentru dumneavoastra totul incepe acum, in timp ce noi raminem mai mult ca niciodata incleiti in mizeriile noastre“ (Paris, 29 martie 1980).
In perioada 1979-1980, la Paris, viitorul calugar de la Rohia purtase ample discutii cu E.M. Cioran pe tema atitudinii acestuia fata de crestinism. Intors acasa la Rohia, continua o corespondenta ampla cu acesta pe aceeasi tema. Iata rezultatul acestei atitudini, dupa cum reiese dintr-o scrisoare a lui Cioran: „In foarte frumoasa dumneavoastra scrisoare acordati prea multa importanta nimicurilor pe care le-am debitat ici-colo despre crestinism si ceea ce e si mai grav, despre Cristos. In realitate, si dumneavoastra o stiti foarte bine, sint un spirit religios, daca religia presupune o constiinta fara dubiu a golului din aceasta lume. Ce mai conteaza restul, din moment ce stiu ce inseamna a te ruga, (si, mai mult, neputinta de a o face). Dar va autorizez sa o faceti in locul meu“.

– In 1980 are loc tunderea in monahism a scriitorului

Premonitia lui Cioran privind „cufundarea in rugaciune“ se implineste in 16 august 1980, cind Arhimandritul Serafim Man, grav bolnav, internat la spitalul oncologic din Cluj, se intoarce la Rohia – pentru a nu muri in spital5 – si savirseste tunderea in monahism a scriitorului N. Steinhardt, care primeste numele de Monahul Nicolae. Si nu de Nicolae Delarohia (cum gresit scriu unii editori). Mentionez ca Parintele Nicolae nu a semnat niciodata Nicolae Delarohia. In 1989, I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, i-a adaugat acest inspirat nume distinctiv, „Delarohia“, pentru a-i putea publica eseurile religioase refuzate cu semnatura N. Steinhardt.

*

In 8 noiembrie 1979, N. Steinhardt ii scrisese de la manastirea Benedictina Chevetogne, din Belgia, prietenului sau Virgil Nemoianu, stabilit din 1969 in SUA: „Ce bine-mi pare ca si tu il iubesti si-l admiri pe Ioan Paul al II-lea! Zic eu: aferim Papa! Asa da!“6. Aceasta afirmatie, rostita in primul an de pontificat al lui Ioan Paul al II-lea de catre viitorul monah de la Rohia, asociata cu fraza antologica rostita de Papa Ioan Paul al II-lea in mai 1999: „Dintre numerosii martori ai lui Hristos, infloriti pe pamintul Romaniei, doresc sa amintesc pe monahul de la Rohia, Nicu Steinhardt, o exceptionala figura de credincios si de om de cultura care a perceput in chip special bogatia imensa a comorii comune Bisericilor crestine“, este edificatoare in privinta comunicarii marilor spirite.

––––––––––––––––

1. Parantezele fac trimitere la numarul scrisorii din volumul Dumnezeu in care spui ca nu crezi… Scrisori catre Virgil Ierunca (1967-1983), Editura Humanitas, 2000.
2. Manastirea Chevetogne din Belgia, o adevarata universitate a bisericii crestine universale, care are, printre altele, o capela catolica si o bazilica ortodoxa, unde N. Steinhardt este „covirsit de splendoare, fast, frumusete, simplicitate, evlavie, gentilete, rigoare, libertate si slava“ (S.214.).
3. Pasajele BUGHI MAMBO RAG ce reproduc discutiile detinutilor (un fel de zgomot de fond), in contrast cu restul textului (din versiunea I), autorul dorea sa fie altfel intercalate in context decit ii sugerase prietena sa, Monica Lovinescu.
4. Recuperarea corespondentei cu calugarii (Parintii: Andrei, Matthias, Maxime, Michel, Philippe, Phierre, Raphael Theodorus etc.) de la Chevetogne ar imbogati mult arhiva corespondentei monahului Nicolae.
5. Parintele Serafim Man este si azi vietuitor al Manastirii Rohia.
6. Adevarul literar si artistic din 26 aprilie 2000.

Florian Razmos este unul dintre prietenii lui N. Steinhardt si martor al ultimelor clipe din viata monahului de la Rohia. Este, totodata, martor al complicatului travaliu care sta la baza Jurnalului fericirii. Membru al Fundatiei „N. Steinhardt“ din Baia-Mare, domnia sa a pus, in ultimii ani, la dispozitia presei culturale documente si pagini antologice din arhiva epistolara a lui N. Steinhardt (in special corespondenta cu Emil Cioran si Constantin Noica) si a reeditat teza de doctorat a cunoscutului scriitor si memorialist. (George Ardeleanu)