RSS

Spovedania lui Steinhardt

11 Noi

Dilemateca, Nr. 1 / 2006

Spovedania lui Steinhardt

Gabriel Liiceanu

Constantin Noica, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George, Mihai Radulescu, Barbu Slatineanu, Al. Paleologu, Arsavir Acterian, Vladimir Streinu, Nicolae Radian, Sandu Lazarescu, Pastorel Teodoreanu, Marietta Sadova, Theodor Enescu… Între 11 decembrie 1958 si 12 noiembrie 1959 toti acestia sînt arestati rînd pe rînd si vor alcatui „lotul Noica“. Cu totii „complotasera împotriva orînduirii de stat“. Cu totii se întîlnisera în casa unuia sau altuia dintre ei si îl ascultasera pe Noica citind pagini, fie dintr-o scrisoare catre Cioran, fie din cartile la care lucra, din Anti-Goethe sau din paginile despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel.

Sînt condamnati la pedepse care variaza între un an si 25 de ani de închisoare. În 1964 sînt gratiati. Pus în libertate, Noica ramîne sub o continua supraveghere, de care au de altminteri parte toti fostii detinuti politici. Prima lui grija este sa-i revada pe toti cei pe care îi facuse „sa înfunde puscaria“ si sa le ceara iertare. De la Mihai Radulescu nu mai poate primi iertarea. Acesta reusise sa se sinucida în celula, la cîteva luni de la arestare. („Totul îi iesea lui Mihai“, ne-a spus Noica ani de zile mai tîrziu. „Pîna si sinuciderea i-a reusit.“) Cînd ajunge în fata Siminei Mezincescu (si ea facuse parte din lot), îi cade în genunchi rugînd-o sa-l ierte pentru ca-i distrusese viata. (Ajunsa acasa, fetita n-o mai recunoscuse si o vreme n-a vrut sa creada ca e mama ei.)

„Eram hotarît sa ma sinucid, ne-a marturisit la începutul anilor ’70, gîndindu-ma la cei carora le mutilasem destinele. I-am luat pe rînd, pentru a le cere iertare, gîndindu-ma ca apoi voi împlini ce era de împlinit. Am descoperit, uimit, ca nimeni nu era suparat pe mine, ba unii dintre ei, ca Nicu Steinhardt, m-a primit îmbratisîndu-ma si spunîndu-mi ca datorita «brînciului» pe care i-l dadusem în închisoare a renascut. Într-adevar, acolo a trecut la crestinism.“ Între cei doi, în marginea acestei întîmplari destinale, se naste o legatura pentru care ar trebui gasit alt cuvînt decît „prietenie“. Este o comunicare care circula mai degraba între adîncurile fiintei fiecaruia, si în raport cu care tot ce este întîmplare obisnuita a vietii cade alaturi, în neputinta a tot ce e lipsit de semnificatie. La acest nivel de comunicare trebuie situata si scrisoarea (as numi-o Spovedania lui Steinhardt), pe care, de-acum calugarul de la Rohia, o scrie lui Noica la 20 de ani dupa iesirea din cutremurul lor existential comun.

M-am întrebat, citind aceasta piesa formidabila, ce anume ne deosebeste, pe noi cei din generatia mea, de o parte din generatia tînara de astazi. Si raspunsul l-am primit într-unul din rîndurile de început ale scrisorii, cînd lui Nicu Steinhardt i se pare ca descopera în cîteva propozitii ale lui Noica din Trei introduceri un sens crestin. Cultura nu e altceva, spune Noica, decît idealul devenirii noastre în celalalt, modul nostru de a le trece celorlalti cunostinte, viata, idei. Pe scurt, cultura e iubire de cel ce vine dupa tine. „Îndragostirea“ noastra de batrînii nostri de atunci asa s-a produs. Ei ne-au cautat pentru ca stiau ca devin în noi si ca sensul lor de a fi era în fond dincolo de ei, în acea misterioasa nevoie de a împinge viata mai departe, facînd-o, în cazul omului, sa renasca, de fiecare data, în splendoarea altei întruchipari. Iar noi i-am cautat înfrigurati de frigul istoriei, pentru ca stiam ca fara ei vom muri de înghetul în care intraseram. Am simtit de la bun început ca fara ei, fara deprinderile lor de „vînatori culturali“, noi nu vom sti cum se urmareste în cultura vînatul si ca, fara lectia lor, vom muri de foame, prosti, suficienti si neavînd, la rîndul nostru, nimic de oferit si de trecut altora. I-am iubit asa, vînatoreste si omeneste, ca pe cei care erau în posesia marelui secret al continuitatii, fara de care nimic nu se leaga pe lumea asta si fara de care viata speciei, facuta din perindarea fara sfîrsit a generatiilor, se stinge. Mînati de un instinct bun, am privit mai întîi înapoi, pentru a putea capata apoi vederea pentru cele ce urmau sa vina. În locul urii, pe care existenta noastra pe acest pamînt o provoaca în cîteva suflete fragede contemporane, noi am trait cu ei o iubire care are ceva din splendoarea iubirii pentru tatal biblic (sîntem fii ai lui Avraam) si din care în fond ne tragem pîna astazi forta. Spre deosebire de multi dintre cei de azi, tristi, lipsiti de iubire si ignari, care nu au resimtit niciodata maretia respectului si care au fost obligati, pentru a sari, sa bata de pe loc si în gol, noi am facut saltul avînd sub picioare solul ferm pe care ni l-a pregatit iubirea, primita si întoarsa de noi, a fiecaruia dintre ei. Scrisoarea lui Steinhardt, inedita, provine din arhiva lui Constantin Noica.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 11 Noiembrie 2008 în Despre N.Steinhardt

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: