Un eseu despre N. Steinhardt si alti câtiva

Adevărul literar şi artistic, Nr. 859 / 21 februarie 2007

Un eseu despre N. Steinhardt si alti câtiva

Ioan Pintea
Personalitatea si opera lui N. Steinhardt au avut, mai ales dupa 1989, un efect benefic, fulminant si, as zice, de-a dreptul cuceritor asupra generatiei tinere. Au devenit si el, si opera modele. Prin urmare, nu e întîmplator ca tot mai multi tineri intelectuali, si nu numai, fac apel la scrierile si la figura luminoasa a monahului de la Rohia. E, poate, singurul model valabil pe care tinerii îl accepta întru totul. Cred din toata inima ca admiratia si, de ,ce sa nu recunosc, dragostea de care se bucura si opera, si omul sunt în primul rind o rasplata binecuvîntata si, desigur, o binecuvîntare meritata.

Steinhardt, în ciuda întelepciunii, a sfatoseniei ovreiesti si ortodoxe, a pus mare pret pe tinerete, pe tineri, identificîndu-se de pilda, prin anii ’80, cu generatia omonima si adunîndu-si tot în acei ani în preajma, la Rohia, cîtiva tineri pe care a mizat teologic, filosofic si literar. Nu fara nici un scop, cred, a scris afectiv si cu multa voiosie despre cartile optzecistilor si a resuscitat (tot pentru generatia tînara, socotesc) cartile tinerilor din generatia sa: Cioran, Eliade, Ionescu, Noica.

N. Steinhardt a pus mereu tineretea în relatie cu libertatea. Conversînd cu tinerii scriitori, scriind despre cartile lor, însotinduse cu ei în taifasuri si plimbari montane felurite, punîndu-i pe cei mai multi dintre ei pe calea cea buna a culturii, el, de fapt, îsi regasea propria libertate, propria lui tinerete: nonconformista, agera si neastîmparata. Cine l-a cunoscut pe batrînul N. Steinhardt stie ca fiinta lui subtire, bolnava si precara emana un suflu absolut tînar, împroprietarea pe cei din jur, în special tineri, cu avînt, curaj, dîrzenie si, hai sa fim patetici, eroism.

Putina lume stie, de pilda, ca Jurnalul fericirii, Cuvinte de credinta, Primejdia marturisirii sunt carti care au schimbat destinul, viata, biografia unor tineri. Cunosc asemenea cazuri. Nu mi-am pus niciodata întrebarea de ce aceste carti au produs declicul essential în viata unor oameni… Cunosteam foarte bine puterea si dulceata acestei seductii intelectuale si existentiale. Eu însumi am beneficiat din plin de omul Steinhardt si de opera lui.

Asadar, nu poate exista bucurie mai mare pentru mine decît aceasta: sa-mi vad maestrul, sa-l vad pe Avva Nicolae, pretuit la modul absolut. Pretuit însa cu discernamînt si luciditate.

Cartea lui Adrian Muresan este un asemenea gest. Un exercitiu de pretuire lucida, de admiratie nefandosita. De îndragostire fata de text si de autor. O admiratie lucida, critica, speculativa si inteligenta aplicata nu numai lui N. Steinhardt, dar si cîtorva reprezentanti ai generatiei de aur ai culturii interbelice, pe care însusi N. Steinhardt a adorat-o pur si simplu..

În primul rînd, Adrian Muresan e un foarte bun cititor. Citatele singure daca leam înlantui sau regrupa din Steinhardt sau din ceilalti autori – Noica, Eliade, Ionescu, Cioran – au darul, ele însele, de a reflecta, revela, fara alte adaosuri, tema propriu-zisa a cartii. În al doilea rînd, e un critic dezinhibat. Comentariul critic facut de el e, în definitiv, un corolar riguros, polemic din start, pe seama unui subiect evident greu, complex, si, în acelasi timp, esential: repunerea în discutie a modelului intelectual interbelic. Fara patima, dezinvolt, precis si, de data aceasta, din perspectiva teologica. Raportul dintre opera lui Steinhardt si opera confratilor lui e unul teologic, spune Adrian Muresan. E, dupa cîte stiu, o abordare oarecum singulara în ceea ce priveste generatia ’27. Multi critici si cititori, desigur, stiu ca aceasta generatie a avut, pro sau contra, o relatie speciala cu credinta, cu Ortodoxia, dar înca nimeni nu a facut o abordare exhaustiva a acestui subiect. Au scris asiduu si cu competenta, cred, doar Dan Ciachir si Dan C. Mihailescu. Poate n-ar fi fost rau ca autorul sa fi avut în vedere si o raportare la Nae Ionescu. Si Steinhardt, si ceilalti �?elevi�? si discipoli, prezenti în paginile acestui eseu, i-au dedicat Profesorului amintiri de neuitat.

Generatia ’27 a marcat, la modul benefic, viitorul culturii românesti, si prin cîtiva autori si prezentul, si viitorul culturii universale. De altfel, într-un articol din Cotidianul. Litere, arte, idei din 15 iunie 1991 (reluat în Scriitorincul, Ed. Dacia, 2001), Dan C. Mihailescu face un portret amplu si aproape �?naturalist�? al acestei generatii. �?Numai generatia de la 1848 a mai fost comentata cu atîta vaz enorm si simt monstruos, cum a fost generatia ’27. Obiect de polemici întinse pe decenii, sursa de aprige campanii de presa, de interpelari guvernamentale si dezbateri parlamentare, miza de politica nationala si chiar europeana. Bolgie de patimi, care a cuprins zeci de personalitati, afirmate sau ratate, si zeci de mii de destine sugrumate. Subiect de carti groase, de adeziuni encomiastice si resentimente niciodata stinse. Subiect de pamflete sulfurice, de apologetica martiriala, sau simple teze de licenta, în tara, ca si pe toata întinderea diasporei românesti. Creuzet de contradictii, generatia ’27 sta, ca si generatia pasoptista, pe temelii paradoxale�?.

Faptul ca Adrian Muresan analizeaza si prezinta cu lupa teologului ortodox asemanarile si diferentele frapante, mai mult sau mai putin ortodoxe, în ceea ce-i priveste pe cîtiva dintre reprezentantii de frunte ai generatiei, ma face sa cred ca avem în fata o lectura specialista, dar, în acelasi timp, libera de orice constrîngere confesionala. Fie ca e vorba de Noica, Cioran, Eliade sau Ionescu (toti patru ortodocsi), fie ca e vorba de ortodoxul N. Steinhardt, atitudinea lor ortodoxa (si nationala la unii dintre ei) e filtrata oarecum ecumenic, as spune, prin modulul literar. Literatura celor patru, cu evidente accente crestin-ortodoxe, dupa parerea lui Steinhardt si a lui Adrian Muresan, are la baza ideea trairista, dar, în acelasi timp, si zburdalnicia, si libertatea Duhului.

Duhovnicul trairist, cum îl numeste autorul pe N. Steinhardt, a fost si ramîne pentru noi un ortodox autentic: eliberat si liber de orice constrîngere laxa sau fundamentalista. Dreapta socotinta pe care Adrian Muresan o subliniaza de mai multe ori este, de fapt, în adîncime optiunea ortodoxa a Parintelui Nicolae de la Rohia. Echilibrul acesta, dreapta socotinta, fac ca monahul Nicolae sa nu fie încurcat deloc de catre eseistul N. Steinhardt, ba, dimpotriva, sa fie el însusi, prin atitudine si scris, o sinergie vizibila între cultura si credinta: mîntuirea, salvarea cu orice pret a culturii (fie ea clasica, moderna sau postmoderna) prin credinta. Pentru a-si argumenta teza, Adrian Muresan îsi aduce în ajutor pe: Dan C. Mihailescu, Marie France-Ionesco, Nicolae Balota, Arsavir Acterian, George Ardeleanu, Ion Vartic, Alex. Stefanescu, Stefan Borbely, Alexandru Paleologu, Cristian Badilita, Eugen Simion si nu se da în laturi, nu se fereste sa intre într-o polemica, cam stridenta, mi se pare mie, si exagerînd cu buna stiinta tonul tezei sale, cu Marta Petreu.

Generatia lui Steinhardt a fost o generatie trairista. O spune însusi Steinhardt raspicat si cu oarece mîndrie. oin minte ca, atunci cînd am publicat în revista Tribuna de la Cluj întîiul meu interviu cu N. Steinhardt, acesta l-a atentionat pe Alexandru Caprariu ca mai bine sa nu publice interviul decît sa scoata din el sintagma generatie trairista. Bucuria a fost atît de mare cînd a aparut interviul cu sintagma pomenita, încît N. Steinhardt m-a poftit la Rohia si, cîteva zile la rînd, drept recompensa, printre alte �?osteneli monahale�?, am taifasuit despre trairism si despre ilustrii sai reprezentanti.

Adrian Muresan stie cum sa incite. Eseul lui, sunt sigur, va naste ceva gîlceava. E scris parca dintr-o suflare, cu verva si sinceritate. Pornind de la Steinhardt si avînd în vedere atitudinile si reflectiile acestuia, fie ele teologice sau literare, el scrie pe rînd despre: rafuiala cu Noica, Ionescu cel de la capatul noptii, Smecherul de Cioran, Marturisirea Ortodoxa a lui Eliade de la Chicago din 1959, surprinzînd si limpezind, la modul superior, corespondente si fracturi nebagate în seama la prima vedere nici de criticii literari, dar, cu siguranta, nici de cititorii de rînd. Descoperim dintr-odata ca exista o �?ruptura�? între Steinhardt si Noica (cel care ia aflat locul cu pasune, locul odihnei, spatial gloriei monahale), ca mai religioasa decît Istoria credintelor religioase e literatura, proza lui Eliade, ca piesele lui Ionescu sunt antiabsurde si crestine, iar autorul, un nadajduitor în Hristos visînd din tinerete sa devina calugar, ca admiratia lui Steinhardt, atît de senina si confraterna, vizavi de Cioran se schimba pe loc, devenind suparare absoluta, foc si tunet, cînd fiul popii din Rasinari confunda metafora cu blasfemia.

Eseul acesta e scris de un tînar intellectual care promite mult; si prin abordarea temei, si prin scriitura. Curajos în a formula definitii si a pune anumite �?etichete�? pe opera steinhardtiana (si a congenerilor monahului de la Rohia), netemator în a aborda cîmpul literaturii minat si osificat de canoane si reguli specifice, de data asta din perspectiva teologica, e de asteptat înca, în orizontul însufletit al dezbaterilor si luptelor literare. Cred ca stie deja ca prin scrierea acestui eseu el se expune parerilor pro sau contra. Comentarea trairistilor e, prin urmare, o atitudine. Iar o asemenea atitudine înseamna, nici mai mult, nici mai putin, decît provocare.