Convorbiri literare, Nr. 9 / septembrie 2006
Viziunea lui Nicolae Steinhardt despre firea si etosul românesc
Nicolae Stroescu-Stînisoara
Drept prolog, cîteva scurte citate din Autobiografia lui Nicolae Steihardt:
„Din porunca I.P.S. Arhiepiscopul Teofil Herineanu si dupa îndemnul Pârintelui Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata în arhiva Mânastirii Rohia.
Sunt nascut în anul 1912 într-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna suburbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau în bune relatii cu preotul Marculescu de la biserica locala, Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la scoala Clementa (în rastimp ne mutaseram în centrul orasului). La liceul Spiru Haret, am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, si am învatat religia crestina, avîndu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu de la biserca Sf. Silvestru, om de isprava care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalureatul l-am luat în 1929, urmînd apoi cursurile facultatilor de Drept si Litere. Mi-am terminat studiile în 1934, însa doctoratul în drept mi l-am luat abia în 1936. Dupa aceea, mi-am continuat studiile la Paris si în Anglia. Reîntors în tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu – încetatenit prin lege individuala votata de parlament si ofiter de rezerva – fiind recunoscut «evreu de categoria a doua», care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat totusi – desi puteam fi scutit – munca obligatorie si munca la zapada, însa în conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodata prea bine seama ca guvernul Tarii – date fiind împrejurarile – nu putea proceda altfel si admirînd curajul si marinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru neamul românesc s-a întarit.
Greu m-am împacat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins în capcana de ademenirile acestui nou regim…
Am suferit alaturi de atîtia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme îndelungata.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Ma simteam din ce în ce mai atras de crestinism… mergeam des pe la diferite biserici… m-am putut apropia de literatura patristica si de filozofia crestina. Eram în realitate apt pentru botez, îmi lipsea numai curajul si hotarîrea de a face pasul final…
Domnul însa lucreaza în chip tainic si umbla pe cai misterioase. În 1959, grupul de prieteni caruia apatineam de cîtiva ani a început sa fie arestat, primul dintre noi fiind filosoful Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerîndu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punîndu-mi-se în vedere ca daca refuz voi fi arestat si implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari�?; …învrednicindu-ma de harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii, am fost arestat, judecat, în cadrul lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pilat si osîndit la doisprezece ani munca silnica pentru crima de uneltire împotriva orînduirii Sociale a Statului�?.
Ajuns la închisoarea Jilava, Nicolae Steinhardt a fost botezat în mod clandestin de Ieromonahul ortodox basarabean, Mina Dobzeu, care i-a poftit sa fie de fata la acest botez secret pe cei doi preoti greco-catolici aflati în celula.
În august 1964, Nicolae Steinhardt iesea din închisoare în urma gratierilor date atunci si a început sa caute o mânastire unde sa poata trai ca monah. Abia în 1973, prietenul lui, Constantin Noica „i-a gasit locul potrivit�?, la Manastirea Rohia si de care s-a simtit imediat legat, a vizitat-o cu regularitate an de an, fiind apoi calugarit în 1980.
Nicolae Steinhardt a murit în 1989.
În prefata sa la culegerea de predici ale lui Nicolae Steinhardt, publicata la Cluj, în 1990, Ion Pintea citeaza dintr-un alt text al monahului de la Rohia o lapidara marturisire a acestuia: „Pentru mine crestinarea se confunda cu o poveste de dragoste: o dubla îndragostire de biserica crestina si de neamul românesc�? (p.6).
Deocamdata nu vom ceda tentatiilor inoculate istoric-cultural de a ne îndoi imediat ca o asemenea dubla dragoste de care e vorba aici ar putea avea cîtusi de putin de-a face cu perceperea corecta a unei realitati (nu e oare dragostea mai degraba oarba?). Caci s-ar parea ca suntem de mult crescuti dincolo de speculatiile Upanisadelor care spuneau ca „inima este locul adevarului�? si nu mai putin si de invocarea Apostolului Pavel: „pentru ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Christos, Tatal slavei, sa va dea voua duh de întelepciune si de descoperire spre cunoasterea Lui; si sa va lumineze ochii inimii, pentru ca voi sa pricepeti care este nadejdea la care El v-a chemat, care este bogatia slavei mostenirii Lui întru cei sfinti�?… (Epistola catre Efeseni: I,17,18).
În comunicarea tinuta la Festivalul International Lucian Blaga, din mai,1992, Cornel Moraru spunea: „Daca ar fi sa definim spatiul metafizicii românesti moderne, constatam ca acesta este marginit la sud de Paltinis – Noica, la nord de Rohia – Steinhardt, avîndu-l în centru pe marele Blaga si alaturi de el, pe Cioran�?1 Se pleaca aici, desigur, de la o formulare grabit globala pentru o „metafizica româneasca�?, adica pentru ceea ce, în sens larg înseamna reflectia în acest spatiu asupra principiilor ultime ale fiintei si cunoasterii, iar omisiunile nominale, de la Ion Petrovici pîna la Nae Ionescu, sunt evidente, dar nu e mai putin adevarat ca Nicolae Steinhardt si-a aprofundat comprehensiv experienta traita în orizontul românesc, în aplecare reflexiva asupra intuitiei si contemplatiei sale, a scrutat cu lucida pasiune atitudini si semnificatii esentiale ale unui mod românesc de a fi, de a vedea lumea si de a se apropia, stiut sau nestiut de ceea ce o transcende, dar s-a si gasit tot timpul în interferenta si rodnica dezbatere interioara cu gândirea lui Noica, Cioran si mai ales a lui Blaga.
Voi încerca sa desprind numai cîteva din contururile prezente în mozaicul chipului românesc, asa cum l-a vazut Nicolae Steinhardt. În dialogul sau epistolar cu Zaharia Sângerozan, Nicolae Steinhardat, întrebat despre sinteza etnica româneasca, raspundea: „Sinteza românesca e admirabila: avem duhul, contactul cu misterele si cu tarîmul de dincolo de la traci; ordinea si legea de la romani; si putina (tocmai cît trebuie) «frenezie» de la contactul cu slavii�?2.
De-a lungul acelor raspunsuri, Nicolae Steinhardt afirma ca „Fiinta istoriei nationale nu poate fi rostita decît pe calea adevarului… .Nu putem iubi o fiinta nationala sulemenita si artificiala�?3. Si povesteste cum la închisoarea de la Gherla, odata un paznic tigan l-a apostrofat: „ce esti tu, ma, jidan?�?. La care i-a raspuns: „sunt jidan dupa sînge, dar de gîndit si de simtit, gîndesc si simt româneste�?4.
Cunostea un sat în judetul Nasaud (comuna Mocod), citez „… curat, cu oameni evlaviosi, cu un preot tînar, cinstit, iubitor de carte, rîvnitor si calm, o gradina de om. Îmi evoca România asa cum era în vremea tineretelor mele, asa cum am deprins a o îndragi: o forma paradisiaca a conditiei omenesti�?5.
„Satul – un mit condamnat sa dispara?�?, îl întrebase cu putin mai înainte, iar Nicolae Steinhardt raspunsese: „Vai si amar de noi si sarac de maicile noastre daca vor disparea (cum este probabil, cum si este sigur) satele�?6. Dar tot Nicolae Steinhardt, întrebat ce a ramas durabil ca moralitate, ca mod de a fi al taranului român raspundea: „Din cîte vad la Rohia si în Maramures, din stilul de viata a ramas destul de mult. Dar valorile morale sunt prabusite. Smecheria si aici îsi întinde acum stapînirea. Minciuna. Morala a fost înlocuita cu: «descurca-te». Iata noua lege descurca-te! O fi stîngismul boala copilariei comunismului. O fi imperialismul faza finala a burgheziei. Un lucru e cert! ca faza finala a marxismului e smecherie generala�?7. Sa nu uitam ca Nicolae Steinhardt raspundea astfel în ianuarie 1988.
Miturile esentiale românesti îi par lui Nicolae Steinhardt a fi: „ospitalitatea, cinstea casei, echitatea asezata mai presus de lege, cuvîntul mai presus de înscris, convingerea ca secretul vietii sociale este bunavoirea dintre oameni, respectul pentru lupta dreapta (de unde si suprema scîrba pentru tradatori si denuntatori), înfratirea cu natura (refugiu, podoaba, complice), o conceptie netragica a vietii (poate fi amara si rea, însa tragica în teribilul înteles demonic al cuvîntului, nu), convingerea ca omul va sa fie destept si de treaba (ca d-aia e om, altfel e lighioana, tine de alt regn)�?8.
Aceasta enumerare, neexhaustiva, din care eu însumi nu am citat decît partial, este însotita de Nicolae Steinhardt cu consideratii patrunzatoare si dovedind, înca o data, vasta cultura, despre conexiunile ontologice ale mitului, despre mit ca functie constitutiva a umanului (omul ca „fiinta acut mitologizanta�?) si în sensul acesta si despre perenitatea prezentei mitului. („Traim în mitosfera asa cum traim atmosfera si noosfera�?), despre contributia mitului la etnogeneza si la exercitarea autonoma a identitatilor. Si ajuns aici, se manifesta înca o data puternica apartenenta la filozofia personalista a lui Nicolae Steinhardt, care precizeaza: „Dar mitologia nu poate fi invocata drept scuza ori circumstanta atenuanta; de izbînda sau înfrîngere se îngrijeste fiecare ins în parte, ca exemplar bine definit si el, necofundabil, slobod, putin semet, si pe de-a-ntregul raspunzator�?9. Ai zice ca odata cu aceste cuvinte spre sfîrsitul consideratiilor sale asupra puterii originare a mitului se întrevede din partea lui Nicolae Steinhardt într-adevar o apartenenta esentiala a lui, nu numai deliberata, ci si structurala la o caracteristica profund româneasca constînd în tendinta si vointa de a cumpani si îndulci contrariile.
Nicolae Steinhardt povesteste cum la închisoarea Jilava a stat vreme îndelungata în aceeasi celula cu un macedonean, „Ilie�?, spune Steinhardt, „numele de familie nu importa�? (aceasta era desigur o precautie în favoarea lui Ilie, caci atunci cînd scria Steinhardt aceste însemnari, ele trebuiau si asa ferite si ascunse). Aflam ca Ilie era nationalist si de aceea, vechi puscarias. Si Steinhardt completeaza: „… Eu evreu, proaspat crestinat, proaspat detinut. Ne-am împrietenit de îndata si ne-a apropiat o aceeasi dragoste fara masura si reticenta pentru tot ce este românesc: ospitalitatea româneasca, bunavoirea româneasca, tuica, pîinea, cerul românesc, mamaliga, ceapa, capacitatea româneasca de a ierta… Ne-am dat seama ca, feluriti cum ne aflam, alcatuiam cele doua jumatati ale unui întreg: el român cu sîngele dar nascut în strainatate si venit la vîrsta de 22 de ani, eu nascut si crescut aici dar în alta framîntatura�?10. În treacat fie spus, avem aici, înca o data, dovada ca sentimentul national transcende rasa.
Nicolae Steinhardt l-a iubit si admirat pe Lucian Blaga, acel „stralucit exponent a ceea ce s-a numit «fenomenul românesc»�?. Dincolo de multitudinea de ecouri pe care le isca si asa în acest om înzestrat nu numai cu exceptionala sensibilitate estetica si literara, ci si cu o cultura polifonica opera integrala a filozofului si poetului, Nicolae Steinhardt intra în profunda rezonanta atît cu intuitia fundamentala a misterului ontologic la Blaga cît si cu receptvitatea sinergetica a acestuia la izvoarele nevazute, melodiile interioare si prefigurarile arhetipale ale matricei stilistice românesti. Nicolae Steinhardt scria privind spre Lucian Blaga: „În opera lui si personalitatea lui – amestec de calm si frenezie – iubesc si eu, pe cît pot si-mi este dat, dar cu îndrazneala si nerusinat – ceea ce a iubit, descris, încifrat si decodat el: cetina, spicul de grîu, armonia dintre vale si deal, dintre corpuscul si unda, dintre conceptual si inconstient. Tara aceasta, adica, nu prea mare, dar la punctul de rascruce dintre orient si occident, vioae, desteapta, iubitoare de frumos, trecuta prin multe, grele, nedrepte si absurde naprazne, suferinte si obide la care un mare ardelean a suspinat: Muntii nostri aur poarta / Noi cersim din poarta-n poarta�?11.
Timpul nostru e neatent si cu atît mai neprietenos fata de întrebarile asupra identitatii noastre istorice si spirituale. E una dintre opacitatile intelectuale si atrofierile de sensibilitate ale mentalitatii înca actuale. Citind scrierile lui Steinhardt, el ti se reconstituie a fi fost un om atît de versat si înaintat pe caile modernitatii încît sa poata vedea limpede dincolo de ea, ramînînd un acut cunoscator al modernitatii, nu însa si un vasal al ei. Constiinta lui religioasa cu tot ceea ce implica aceasta ca purificare a perceptiei spirituale, integrare si armonizare a facultatilor intelective si afective, ratiune si sensibilitate, a contribuit desigur atît la deschiderea catre inter-comunicare cît si la o amplificare a capacitatii de empatie. Dar indiferent de calda vioiciune si de simpatia întelegatoare cu care este zugravita imaginea despre România si români pe care ne-o comunica el, Nicolae Steinhardt nu se complacea în sentimentalism si idilism. La aceasta s-ar fi împotrivit si realismul crestin caruia Nicolae Steinhardt îi apartinea cu fermitate. Dragostea si marturia lui nu ignorau zona slabiciunilor, a riscurilor, a umbrelor. Întrebat de Zaharia Sângeorzan, „ce ar spune azi Socrate într-o piata la noi? Sau în fata lui Heiddeger? Sau a lui Cioran?�?, Nicolae Steinhardt raspundea în 1988: „Lui Cioran i-ar spune: De ce vorbesti atît de urît despre Dumnezeul tau, despre nobilul Isus din Nazaret?
Lui Heiddeger: Ai avut noroc, puteai s-o patesti ca mine.
În piata: Prieteni, cetateni, va pun patru întrebari.
de ce mintiti asa usor?
de ce aplaudati atît de frenetic?
de ce aplicati cu atîta zel dispozitii si legi pe care desigur le considerati nedrepte?
de ce oare, pentru numel lui Zeus, va denuntati atît de sîrguincios unii pe altii?�?12.
Dar privirile scrutatoare ale lui Nicolae Steinhardt nu putusera si nu vroisera sa se opreasca aici. Prin 1960, în celula de la Jilava, „analizînd împreuna cu Anatolie Hagi-Beca, fenomenul românesc�?, se oprisera asupra nuvelei lui Bratescu-Voinesti, „Calatorului îi sade bine cu drumul�?. Cei doi constatau ca nuvela are „… un iz caragialesc�?, dar e „un caragialism din care s-a dus orice acid si venin. Acum cerul românesc este cu totul limpede. Straturile politicariei superficiale au disparut; ambitiile desarte, intrigile, neastîmparul – fie si-n doze reduse – s-au topit… În nuvela lui Bratescu-Voinesti seria matematica a însusirilor descrise de Caragiale si-a atins limita si se integreaza într-o suma desavîrsita a seninatatii nevinovate�?13.
În celula nr. 9, de la Jilava, Nicolae Steinhardt apasa pîna la capat pe aceasta interpretare de tipologie româneasca considerînd ca în aceasta nuvela, la prima vedere o prozaic-prieteneasca desfasurare de simtaminte si replici naturale, pe nesimtite se dezvaluie inconstientul, iar aici acesta nu este populat de crude instincte, sumbre porniri si complexe, ci: „straturile adînci ale sufletului românesc sunt calme si senine�?14.
Pe Nicolae Steinhardt si colegul lui de celula sa ni-l închipuim pentru o clipa cum afundati în mlastina infernala a denegarii oricarei demnitati umane, a neîncetatei hartuiri si chinuiri fizice si sufletesti, în acea în veci blestemata temnita a Jilavei, îsi aparau cu ultimele puteri un imaterial ostrov al inimii pe care sa ridice, ca pe un sanctuar, o oglinda pentru ceea ce în sufletul românesc, asa cum îl vroiau ei sa dureze, s-ar putea recunoaste ca una dintre permanentele senine. Nu era o imagine falsificata de doi oameni ajunsi la marginea disperarii, ci una purificata. O (nedeliberata) încercare de supravietuire prin rememorarea unei mari iubiri.
Despre dragostea lui Nicolae Steinhardt pentru oamenii acestei Tari si temeiurile invocate de el ar mai putea fi multe de mentionat si de citat, lasîndu-l deci pe el sa vorbeasca, fara însa a uita si ceea ce stia el si stim si noi despre partea de umbra de care nu scapa nici un popor. Trebuie totusi sa ma opresc, nu însa fara a mai evoca un moment de înalta comprehensiune a viziunii propuse de el asupra sufletului românesc. I-a dat glas în eseul intitulat: Secretul „Scrisorii perdute�?. Este vorba de piesa lui Ion Luca Caragiale. Eseul a aparut pentru prima oara la Paris, în 1975, sub pseudonimul Nicolae Niculescu în revista „Ethos�? si a fost republicat abia în 1995 (oare o dovada de neatentie fata de Nicolae Steinhardt sau de neinteres superior pentru tema propriei noastre identitati?). Cel care readucea la lumina acest eseu memorabil a fost Ion Vartic, în culegerea de texte ale lui Nicolae Steinhardt intitulata Cartea împartasirii, Cluj, 1995.
Cu riscul (care de altfel nu ma preocupa deloc) de a înota înca o data împotriva curentului, mai ales în zilele acestea de dezlantuire a judecatilor pripite si a simplificarilor brutale, as dori sa retin atentia asupra unor gînduri, cred eu, de nedepasita relevanta, ale lui Nicolae Steinhardt, prin cîteva citate din eseul mentionat: „Daca eroii lui Caragiale se iarta unii pe altii si se împaca fara de rusine înseamna ca si-au apropiat temeinic relativismul, ca nu se închina idolilor tribului, pesterilor si teatrului si ca nu-i chinuie furia rautacioasa a rostirii adevarului numai de placerea scandalului, a dezvaluirii cu orice risc, a poalelor date peste cap si aramei date pe fata. Lumea blândetii, iertarii si împacarii, lumea machiavelismului relativ a pastrat legatura ontologica neîntrerupta cu esenta crestinismului�?15.
În acelas eseu, la pagina 89, dupa ce spusese ca stie „ca în Caragiale nu e numai împacare, iertare, blândete, dulce neseriozitate si fermecatoare patriarhalitate, stiu ca e si multa apriga cruzime, ca a scris Napasta, O faclie de Pasti si, mai ales, una din cele mai cumplite, mai sfîsietoare bucati din literatura româneasca (de nu universala): Grand hotel „Victoria Româna�?, Nicolae Steinhardt afirma ca opera lui Caragiale, „descifrata îi înfatiseaza o cu totul alta imagine, developarea fotografica îi scoate la lumina alta nebanuita realitate: sufletul românesc cel cuminte nemanicheist, dar mereu pornit sa spiritualizeze materia (ca si Orientul) fara însa a o blestema ca acesta; totodata si fara a o idolatriza (ca Occidentul)…�?. Tot despre Caragiale, spune Nicolae Steinhardt: „o fi vrut autorul sa blesteme, dar, ca si Varlaam, a preamarit, rostind alta sentinta: societatea pe care a prezentat-o a fost, ca-i place sau nu, o gura de rai�?16.
S-ar putea sa surprinda si sa contrarieze aceasta metafora finala la care apeleaza Nicolae Steinhardt pentru a semnala în geneza si rezultatul ultim al acestei capodopere a lui Ion Luca Caragiale, dincolo de ori ce context, de multipla dezvaluire a straturilor suprapuse ale acelui microcosmos social si psihologic, cu toate faldurile reprezentarii realului si aparentei, prezenta la Caragiale a unei puteri de perceptie care desfide orice intentie, idiosincrasie, optica analitica si consecventa a unei viziuni politice, razbatînd si recuperînd, ca printr-un binoclu cu infrarosii, dincolo de limitele domeniului vizibil si descifrabil si, cumva, chiar si dincolo de domeniul spectral al propriilor dorinte si vointe ale lui I.L. Caragiale, pîna la obîrsiile nesecabile si albia netulburata a unor daruri primordiale ale sufletului românesc. Si nu trebuie neglijata nici situatia istorica din mijlocul si sub apasarea careia vorbea Nicolae Steinhardt despre „gura de rai�? a societatii românesti de pe timpul lui I.L. Caragiale, în tragic contrast cu blagoslovilrile lumii comuniste.
Se întîmpla ca eu sa fi avut în România, cu mai mult de un deceniu mai înainte ca amintitul eseu al lui Nicolae Steinhardt despre piesa O scrisoare pierduta sa fi aparut la Paris si cu peste doua decenii mai înainte ca eu sa fi luat cunostinta de el, sa fi avut, într-un teatru de pe strada care nu se mai numea Regina Elisabeta, o traire as zice tulburator de asemanatoare cu vibratiile si gîndul lui Nicolae Steihardt. Am vazut atunci piesa lui I. L. Caragiale. Era o seara ploioasa cînd patrunsesem cu sfiala în acel teatru, caci trebuia sa ma adapostesc în acel loc totusi periculos pentru mine, cel cautat de securitate, caci nu puteam decît la o ora tîrzie, cînd se culcasera colocatarii, sa patrund în ascunzisul meu. Reproduc dintr-o versiune prescurtata a unor însemnari ale mele: „Mi-amintesc si de o seara dinainte de niste alegeri de tip comunist, în care am vazut la teatru piesa «O scrisoare pierduta». Cetateanul turmentat se întreba, întrebîndu-ne pe noi toti, «eu cu cine votez?». Actorii si publicul traiau la unison deliciile complicitatii subtextului antitotalitar, dar încet-încet ma cuprindea si o adînca înduiosare recunoscatoare cu privire la acea lume româneasca caragialesca, care în acea noapte îmi aparea totusi atît de deschisa, atît de democratica, atît de promitatoare în comparatie cu lumea dictaturii comuniste�?.
Voi încheia tot cu cîteva rînduri de mai demult ale mele despre acest om al lui Dumnezeu si al României, care a fost calugarul de la Rohia:
„Sigur ca marea iubire fata de poporul nostru a acestui incomparabil bun român care a fost Nicolae Steihardt a luminat cu atîta caldura drumul cel mai scurt catre esentele bune, încît s-au topit multe ceturi si impuritati care ar fi putut împiedeca viziunea, dar avem de a face aici cu un om obisnuit a-si spune adevarul în ori ce conditii si care si-a cîstigat cu jertfe si suferinte dreptul sa judece binele si raul acestui popor�?.
1. Citat în postfata lui Virgil Bulat la Jurnalul fericirii, Editura Manastirii Rohia, 2005.
2. Monahul de la Rohia raspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Imprimeria Coressi, Bucuresti, 1992, p. 113.
3. Ibidem, p. 46.
4. Ibidem, p. 114.
5. Ibidem, p. 72.
6. Ibidem, p. 54.
7. Ibidem, p. 39, 40.
8. N. Steinhardt, Monologul polifonic, Editura Dacia, Cluj, 1991, p. 347.
9. Ibidem, p. 349.
10. Ibidem, p. 342.
11. Ibidem, p. 343.
12. Monahul de la Rohia raspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Imprimeria Coressi, Bucuresti, 1992, p. 111.
13. N. Steihardt, Jurnalul fericirii, Editura Manastirii Rohia, 2005, p. 172, 173.
14. N. Steihardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj, 1992, p. 163.
15. N. Steinhardt, Cartea împartasirii (texte culese de Ion Vartic), Cluj, 1995, p. 85.
Părintele Nicolae Steinhardt 