RSS

Un portret al fericirii: N. Steinhardt

24 Noi

imaginephp

Un portret al fericirii: N. Steinhardt – Preluat de Aici

Parcurgând Jurnalul fericirii,nu putem sa nu ne redefinim conceptul de fericire. si aceasta chiar ne-ar prinde bine, caci am ajuns în impasul de a ne întreba ce înseamna fericirea si cum se poate ajunge la ea (oarecum explicabila situatia, întrucât avem prea multe „oferte” viabile pe piata ). Nu ne propunem sa facem un eseu despre fericire – caci ar presupune prea multa filosofie în prea putine rânduri -, ci, în liniile posibile, sa traseze un contur privitor la ce înseamna alegerea modelelor (inclusiv a cartilor-model ).

Jurnalul fericirii se îndeparteaza de formula clasica a memoriilor si a autobiografiei traditionale, întrucât autorul nu intentioneaza sa-si povesteasca în totalitate viata, ci prezinta o experienta capitala ( detentia între 1959-1964 ), precum si temeiurile convertirii sale religioase. Autorul nu mai scrie presat de evenimente, din fuga condeiului, are timp, discursul lui e elaborat cu atentie. Între eveniment si discursul evenimentului este o distanta de timp confortabila.

N. Steinhardt, nascut evreu, trece în închisoare la ortodoxie si, când iese, lauda detentia ce i L-a adus pe Dumnezeu. Are dreptate Virgil Ierunca sa spuna ca închisoarea l-a transformat radical pe eseist „dintr-un intelectual pur, mai degraba agnostic si preocupat de literaturi straine, sa devina un autentic homo religiosus”, si nu mai putin important, sa descopere „constantele unei spiritualitati românesti, pe care, odata iesit din închisoare, le-a cinstit cu verbul si verva lui inimitabile (…) închisoarea a fost pentru N. Steinhardt academie si altar…”

Alegerea între noapte si zi

Cu adevarat se împlineste în cazul sau, vorba lui Mallraux: „Omul trebuie sa faca în asa fel încât sa-si transforme viata în destin”. La 48 de ani este arestat si de atunci viata lui se schimba. Securitatea îi da sansa sa aleaga între doua variante: prima, sa devina martor al acuzarii si atunci ar fi devenit liber, sau sa nu accepte acest lucru si sa fie închis. Cere îngaduinta de a reflecta timp de trei zile si, primind-o, se duce la batrânul sau tata care îl sfatuieste astfel: „Daca nu accepti, e adevarat ca vei avea zile foarte grele. Dar noptile le vei avea linistite, vei dormi bine. Pe când, daca accepti sa fii martor al acuzarii vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar noptile vor fi îngrozitoare”. Si referitor la dilema pe care trebuia sa o depaseasca într-un fel, se naste inevitabil întrebarea: câti dintre cei ce-si spun astazi „oameni morali” ar mai sta câtusi de putin sa puna în balanta astfel de decizii, si câti ar asculta în cele din urma glasul constiintei ?

Întelegând faptul ca nu poate sluji la doi stapâni, Steinhardt respinge propunerea de colaborare facuta de Securitate. Este arestat si inclus în lotul „mistico-legionar”, situatie contrarianta pentru un evreu. Nu convingerea politica, originea sociala, credinta, cultura, ci taria morala este importanta, conchide el. Se hotaraste, dupa alte experiente spirituale, sa se crestineze. În ziua de 11 martie 1960, parintele Mina, asistat de un catolic si un protestant, îl boteaza întru Hristos pe robul lui Dumnezeu.

Bucuria iubirii

Aici, în închisoare, descopera de fapt care este conditia crestinului: aceea de a fi fericit, respectând îndemnul Mântuitorului: „Bucurati-va neîncetat !” Si cum am putea sa nu ne bucuram, atunci când stim ca „Dumnezeu este iubire”? Amo, ergo sum, este raspunsul omului la „Dumnezeu este iubire”. Între Dumnezeu si sufletul omenesc nu se poate întâmpla ceva mai maret decât a iubi si a fi iubit. Credinta înseamna în cazul omului care-L descopera pe Dumnzeu, o morala, un mod de a fi, o lege a moderatiei si o religie a iubirii.

În ciuda dictaturii si a ororilor ei, Steinhardt si-a pastrat spiritul liber si demn, si a dobândit, alaturi de credinta ortodoxa, si apartenenta culturala si spirituala la neamul românesc. Si asta înseamna fericire, sa descoperi în tot si în toate, Sensul, Care este Hristos, si Calea catre Dumnezeu. Sa fii împlinit prin asta si sa poti sa insufli si altora aceasta tarie de caracter, aceasta ne propune cu modestie si cu discretie, monahul de la Rohia.

În urma interviurilor sale cu tânarul Ioan Pintea, acesta marturiseste: „Zilele si saptamânile pe care le-am petrecut cu N. Steinhardt la Rohia fac parte dintr-un timp al taifasului (mult i-a placut acest cuvânt). O vreme mai bine-zis a dialogului liber, în care m-am regasit uneori cu uimire altfel, iar alteori întreg, pe mine însumi”. De aici, importanta modelului în viata noastra, a modelului pe care îl apreciezi pe masura ce-l descoperi în viata reala prin actualitatea ideilor sale, prin capacitatea de a sustine un dialog viu, deschis, prin marea calitate de a fi Om.

În „Revista de Istorie si Teorie Literara” din 1992, nr.1-2, Eugenia Tudor-Anton realizeaza un portet al lui Steinhardt, aratând ca acesta nu era doar colaborator al revistei „Viata româneasca”, ci o prezenta totdeauna bine-venita si placuta: „Avea distinctia unui diplomat, sporita de nelipsitul baston si privirea de o prudenta curioasa ca a copiilor, si iscoditoare, si nelinistita, dar si usor ironica a omului care stie, caruia nu i se poate ascunde nimic… a omului care se poate astepta la orice surpriza. Asa mi se parea cel mai adesea. Alteori însa, când se înfierbânta discutând pe un subiect anume, ochii îi sclipeau, obrajii, de obicei palizi (cât se puteau vedea din barba sura, bine pieptanata) se îmbujorau, capata în înfatisare ceva de profet. Poate ca ar râde, daca ar citi ce scriu acum, dar asa era, trecea usor de la sfiiciune la afirmarea ferma, de la privirea ironica la verbul pasionat, convingator”. Cu alte cuvinte, trasaturi ale unui om viu, cu emotii si trairi proprii, nu ale unei marionete, careia i-au ramas mici masurile sforilor si care nici macar nu-si constientizeaza soarta. Si, în astfel de cazuri, mai putem vorbi despre viata ca dar divin, pe care omul si-o asuma si o traieste cu demnitate ?

Cultura, o subtirime a caracterului

Referitor la acest aspect, Eugen Simion apreciaza scrierile lui Steinhardt tocmai datorita farmecului inteligentei si al sinceritatii; scrierile sale par a fi vii, si aceasta pentru ca în ele sunt cuprinse lectii de viata. În acest sens, merita a fi citat un text din interviurile monahului de la Rohia, cuprinse în lucrarea Primejdia marturisirii, aparuta în 1993, în care morala bunatatii tinde sa devina o estetica a bunatatii: „Degeaba le-am avea pe toate: inteligenta, cultura, istetimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lectia lui E.Ionescu ), daca suntem rai, haini, mojici si vulgari, prosti si nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei si inteligenta, si eruditia, si supradoctoratele, si toate congresele internationale la care luam parte, si toate bursele pentru studii pe care le câstigam prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui si suplini nitica bunatate sufleteasca, nitica bunavointa, toleranta si întelegere (…). Bunatatea sufleteasca nu-i o virtute subtila si rafinata, e un atribut de baza al fiintei omenesti si, totodata, un atribut al culturii. Bunatatea este alt nume al definitiei data de Aristotel omului: fiinta sociala. Fara bunatate nu putem convietui decât în conditii de groaza si justificând amarnica afirmatie a lui Sarte: „ceilalti, iata iadul!” Exista un altruism elementar exprimat prin bunatate, care este o axioma a vietii obstesti. Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problema materiala (bineînteles, egoista, vulgara), dar pâinea aproapelui meu este o datorie spirituala. (…) Stim ca de am vorbi toate limbile si dialectele pamântului, si de am fi capabili sa clasificam conform cu clasificarea zecimala toate volumele tiparite în toate limbile pamântului de la Gutenberg si pâna astazi, si de am fi toba de carte si de eruditie, si de am cunoaste întrebuintarea tuturor termenilor specifici, tuturor stiintelor si tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culti daca suntem niste pizmareti, niste badarani si niste rai la suflet. Ca ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunostinte, ci o subtirime a caracterului, si capacitatea de a considera bunatatea nu drept o simpla virtute desueta si sentimentala. Sa nu savârsim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli facatori de carti, si drept oameni de cultura, pe simpli memorizatori de informatii”. Sa ne amintim, asadar, aceste cuvinte întelepte, în momentele în care ne încearca orgoliul atotcunoasterii.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 24 Noiembrie 2008 în Despre N.Steinhardt

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: