Mă voi bate pentru mîntuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei

„Să ştii, Ioane, că, deşi am avut multe, grele şi foarte urîte păcate, la Judecată mă voi apăra cu străşnicie în faţa Dreptului Judecător… Nu mă voi lăsa cu una cu două… Mă voi bate pentru mîntuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei …”.

De Aici

O evocare a lui N. Steinhardt de Gheorghe Grigurcu

N. Steinhardt este pentru Ioan Pintea un spirit tutelar. Revelatoare ni se înfăţişează ipostaza de ucenic, în nota monahală de ascultare, a celui de-al doilea, avînd condiţia de cleric, în raport cu cel dintîi, avînd condiţia de călugăr. Punctul de pornire lăuntric pare a-l constitui un simţămînt de neîmplinire, de insuficientă vrednicie al discipolului la întîlnirea „rară, esenţială” cu cel menit a-i fi mentor. Poziţia smerită a novicelui e o condiţie a iniţierii : „Pe N. Steinhardt l-am întîlnit probabil prea devreme. (…) Eram prea tînăr, nepregătit, prea neştiutor, necopt cultural. Pregătirea a venit pe parcurs. Am învăţat, cum se spune, din mers. Am dobîndit ceea ce nu deţineam, dăruind ceea ce nu aveam, întocmai ca în poemul lui Henri Michaux şi ca în predica Părintelui. N. Steinhardt m-a îngăduit, dar m-a şi ademenit. M-a ademenit în vederea propriei mele regăsiri”. Treptat, relaţiile se destind, „însoţirea” devenind o deferentă prietenie. Ca „să respire liber” ( ne aflăm în anii crepusculari ai „epocii de aur”), tînărul îl vizitează adesea pe „părintele Nicolae” la noul său domiciliu de la Mînăstirea Rohia, iar acesta îi întoarce, plin de benevolenţă, vizitele, călătorind la Beclean, Bistriţa, Mocod. Se statorniceşte astfel o legătură temeinică, sfîrşită odată cu trecerea la cele veşnice a lui N. Steinhardt, în primăvara 1989, deci în pragul evenimentelor eliberatoare. Înmormîntarea marelui cărturar e adnotată cu o emoţie legată şi de „împămîntenirea” alogenului care a ţinut şi a izbutit a se integra spiritualităţii autohtone: „L-am privegheat noaptea în bisericuţa Mînăstirii Rohia – modesta, smerita catedrală a tinereţii mele – şi mi-a fost cel mai drag mort pe care l-am văzut vreodată. Monah viu, cu înfăţişare de sfînt, adormit ca un Ťcoconť, cu pieptar moroşenesc sub cap, între icoanele şi candelele miezonopticii”. Alături de un număr de personalităţi ale vieţii literare şi artistice, de preoţi dar şi de – cum altminteri? – securişti şi miliţieni, sunt prezenţi la prohodul „părintelui Nicolae” şi ţăranii maramureşeni care „l-au iubit pe evreul Steinhardt cel convertit, drept care au pregătit şi pregătesc la nesfîrşit primirea lui în evlavia poporului român”. Dacă un „moment de perplexitate” îl reprezintă o coroană de flori din partea lui… Adrian Păunescu, localnicii simpli dovedesc că „avem nevoie de încă o icoană. O icoană maramureşeană, desigur.

Icoana Monahului DelaRohia”. Să adăugăm că, precum un mare semn de încredere în învăţăcelul său, N. Steinhardt l-a ales ca legatar testamentar, cu sarcina de a-i prelua şi gestiona manuscrisele.
Din materia unor evocări personale care atestă calitatea de bun conducător de energie morală a discipolului, creşte, încununîndu-le, imaginea obiectivă a lui N. Steinhardt, figură de prim rang a culturii noastre contemporane. O figură carismatică, iradiind o tainică lumină duhovnicească. Iată o apreciere a lui Cioran, care nu putea fi îmbătat cu apă rece, dintr-o scrisoare către Arşavir Acterian, din 1978: „M-am bucurat mult să-l cunosc pe Nicu Steinhardt. Pe plan spiritual, ne e superior tuturor. E într-adevăr un miracol cum în preajma lui te simţi dintr-odată mai bine”. Circumstanţă cu atît mai importantă cu cît cărturarul prodigios, omul de condei fin disociativ n-a fost din capul locului un homo religiosus, ci, aidoma monseniorului Vladimir Ghika, un monden, un ins ce se dorlota în postura de „gentleman”. Slujin­du-se de fotografii, scrisori, pasaje cu iz retrospectiv din scrierile mentorului, Ioan Pintea şi-l imaginează drept „un tînăr mîndru, orgolios, cosmopolit deseori, ironic, plin de idei năstruşnice, pe măsura Ťanilor nebunaticiť, eroic de cele mai multe ori, mereu pus pe harţă şi băşcălie în imensitatea saloanelor interbelice, sobru la nevoie, franţuzit şi englezit peste măsură, în scandal cu mentalitatea franceză şi engleză, după caz”. Şi totuşi acest intelectual vivace, strălucitor a simţit chemarea divină. Şi a abandonat nu doar traiul mirean , ci şi confesiunea în care s-a născut, optînd pentru cinul de călugăr ortodox.

Chestionat asupra surprinzătoarei metamorfoze, avva se explică tranşant: „L-am întrebat la un moment dat: Unii spun că v-aţi călugărit din interes. Ce le spuneţi? Le răspund pe şleau: au dreptate, de trei ori le dau dreptate, din interes, din cel mai mare interes, absolut din interes: doresc din inimă şi cuget să mă mîntuiesc. Acesta mi-e scopul! Acesta mi-e interesul!”. „Românizarea” lui N.Steinhardt a fost deplină, patetic împinsă pînă la identificarea sa cu o parte caracteristică a pămîntului românesc. Într-o epistolă adresată lui C. Noica, acesta îl informează pe gînditorul de la Păltiniş că, pregătindu-şi crucea tombală, a vrut să scrie pe ea: „N. St., monah maramureşean”. Deşi poate părea suspectă (a şi stimulat comentarii diverse), conver­siunea în cauză , conţinînd cîteva trepte, e străină de jocul lumesc de factori ce i-ar putea ştirbi autenticitatea. În orice caz, „părintele Nicolae” n-a procedat asemenea unor femei care, voind a deveni blonde, îşi vopsesc părul! Într-un context înţesat cu atîtea demagogii patriotarde, cu atîtea contorsiuni ale adaptării oportuniste, credem că opţiunea sa poate fi considerată o ofrandă spontană adusă meleagului românesc, însoţită de un puternic crez de dreapta. Aura sacrală ca şi suferinţele care au marcat destinul celui ce-a scris Jurnalul fericirii îi sporesc semnificaţia. Aprecierea lui Nicolae Stroiescu Stânişoară: „Eu îl consider pe Steinhardt drept cel mai bun român pe care l-am cunoscut în viaţa mea, cu toate că nu m-am văzut cu el (…) A fost un mare român şi prin aceea că a parcurs şi acea Golgotă a închisorilor. Acolo s-a şi botezat. El era un evreu care putea să devină catolic, cum au devenit mulţi alţi evrei. El a vrut să devină creştin orto­dox”. În felul acesta N. Steinhardt poate fi socotit drept unul dintre puţinii noştri oameni de seamă în mă­sură să purifice conceptul de patrie, să-l proiecteze mirabil în transcendenţă…

O particularitate a credinţei lui N. Steinhardt este organicitatea ei. Intelectualitatea complexă, deschisă spre multiple orizonturi, propensiunea speculativă şi subtilitatea scriiturii nu l-au împiedicat să cultive un „realism” originar al creştinismului. Nu o credinţă abstrac­tă, scolastică a ilustrat-o „părintele Nicolae”, ci una a concretului existenţial, la nivelul omenirii generice, umil şi concomitent grandios prin potenţialitatea sa simbolică. În Cartea împărtăşirii ne întîmpină un Hristos axat pe „cele materiale”, preocupat de înmulţirea pîinilor şi a peştilor, de prefacerea apei în vin, ataşat nevoilor celor mulţi: „Nu, Domnul, binecuvîntat să fie Numele Său, spune Steinhardt,nu a fost ceea ce în limbaj curent se cheamă Ťidealistť, ci a fost materialist, întrucît a luat fără greş aminte şi în mod foarte deschis, foarte participa­toriu, la problema pîinii”. Referirile la mîncare şi băutură, la mese şi ospeţe nu sunt puţine în Evanghelii, deoarece ele acordă un temei comuniunii, atestă prezen­ţa Mîntuitorului în viaţa cotidiană. Masa, „petrecerile Domnului”, în înţelesul acordat acestei sintagme de către C. Noica, sugerînd Jertfa Euharistică, au rostul de-a conserva perenitatea relaţiei cu Dumnezeu. Se intero­ghează şi răspunde N. Steinhardt: „Taina supremă a creştinismului, unde o înfiinţează Hristos? La o cină! şi în ce constă ea? În mîncare (pîine) şi băutură (vin)! şi care-i menirea ei, ce urmăreşte printr-însa Cel care a întemeiat-o? A se da pe sine, a fi mîncat şi băut în vederea dobîndirii dreptului de intrare la Nunta împărătească, la Cina cerească, acolo unde aleşii se vor împărtăşi din belşug, dar peste dar, din bucatele şi băuturile Ierusalimului celui atotfrumos”. Nu mai puţin elocvent ni se prezintă sfatul pe care N.Steinhardt îl dă unei credincioase bolnave venite la Rohia, în aparenţă exclusiv pragmatic, dezarmant de simplu, în fond tulburător de uman: „Draga mea, noi ne rugăm, să te rogi şi tu, să mergi la doctor, să foloseşti neapărat medicamente, uite cum folosesc şi eu (şi în acel moment am văzut cum scoate din buzunarul adînc al reverendei un pumn de pastile de diferite culori) şi poate, poate, Dumnezeu va face o minune”.

Slujind, în literă şi duh evanghelic, nevoile omului de rînd, N.Steinhardt nu şovăia a se ridica totodată,dîrz, împotriva convenţiilor ce trădează lipsa de substanţă a laşităţii, defetismului, indiferenţei. Adevăratul păstor al turmei de credincioşi, socotea el, nu e recognoscibil după titlu sau înveşmîntare, ci după felul în care-şi duce la împlinire duhovniceasca misiune. Nu în ultimul rînd conform curajului în vremi de restrişte: „Cum se recu­noaşte un arhiereu? După mitră ? După cîrjă? După engolpion? După crucea de aur? După mantie? După doctoratul în teologie? Nu! 1. După curaj. 2. După atenţie la nevoile turmei sale. 3. După solidaritatea cu turma. 4. După prezenţa în locuri de primejdie (Monseigneur Affre). 5. După capacitatea înfruntării, la nevoie, a puterii de stat (Sf. Ignaţiu din Antiohia, Sf. Ambrozie). 6. După zelul pentru cauza lui Hristos . 7. După apărarea Bisericii cu orice risc”. Păstrez o scumpă amintire convorbirilor telefonice cu N. Steinhardt, unica noastră cale de comu­nicare, căci n-am stat de vorbă niciodată nemijlocit. La finele anului 1984 şi la începutul celui următor, tatăl meu era grav bolnav. N. Steinhardt, care m-a rugat să întreb de „părintele Nicolae”, atunci cînd îl caut la telefonul Mînăstirii Rohia, mă îmbărbăta vorbindu-mi între altele de propriile sale suferinţe trupeşti. Necunoscînd atitudinea subsemnatului faţă de religie, el, călugărul şi credinciosul fervent, n-a atins niciodată, prin nici un cuvînt, acest subiect. Cu o supremă delicateţe, a înţeles a menaja, în acele momente dureroase, ceea ce presupunea că ar fi putut fi scepticismul religios al interlocutorului…

Să revenim acum la originea iudaică a lui N. Steinhardt. Sanda Stolojan, în casa căreia acesta a locuit două săptămîni, practicînd în fiecare dimineaţă, împreună, lecturi din Biblie şi, evident, convorbind pe marginea lor, e de părere că ortodoxia sa ilustrează lamura credinţei creştine, „spiritul de milă şi de toleranţă susţinut de spiritul de luptă întotdeauna treaz, neadormirea evreiască”. Şi încă: „Figura lui, cu trăsături evreieşti (privirea ochilor fuge în lături tot timpul), trecută prin transfigurarea ortodoxă, aminteşte de un tip de creştin din vremea Sfîntului Pavel”. Într-adevăr, o energie inteligentă, pururi cabrată, de rasă ameninţată, o îndîrjire talmudică e descifrabilă în discursul lui N. Steinhardt, în întreaga-i atitudine combativă, neînduplecată în privinţa princi­piilor adoptate. Neconcesiv pînă la sacrificiu, monahul de la Rohia va fi avut în transluciditatea conştiinţei evreitatea mîntuitorului, a profeţilor, a apostolilor, dar şi umoarea polemică, aidoma lui Leon Bloy, întrucît, discutînd într-o bună zi aceste chestiuni cu ucenicul său, i-a declarat peremptoriu: „Să ştii, Ioane, că, deşi am avut multe, grele şi foarte urîte păcate, la Judecată mă voi apăra cu străşnicie în faţa Dreptului Judecător… Nu mă voi lăsa cu una cu două… Mă voi bate pentru mîntuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei …”. Aşadar o judecată mutuală.

Nu putem a nu ne-o aminti pe Simone Weil, acea „sfîntă a excluşilor şi marginali­zaţilor”, după cum a denumit-o André Gide. Evreică, franţuzoaică şi creştină, fiinţă contradictorie, oscilînd violent între contraste, modestă şi orgolioasă, smerită şi arogantă, a criticat dur Biserica Romei, dar şi Israelul. Aidoma Simonei Weil, al nostru N. Steinhardt a trecut de la o confesiune la alta şi s-a legat pătimaş de pămîntul său natal. Circumstanţe care au stîrnit, explicabil, rezerva şi chiar stupoarea unora dintre coreligionarii săi (n-am uitat reproşurile aduse de un autor de altfel el însuşi foarte înzestrat, Alexandru Sever). O întristătoare probă în această direcţie o formează lipsa recepţiei aşteptate de care s-a izbit traducerea în limba franceză a Jurnalului fericirii, spre deosebire, bunăoară, de ecourile favorabile recoltate de o scriere oarecum similară, Jurnalul lui Mihail Sebastian. Neîndoios „o mare carte a secolului XX”, opera „renegatului” N. Steinhardt s-a văzut în Occident complet neglijată. Nici depoziţia cutremurătoare asupra sistemului concentraţionar, nici experienţa convertirii absolute la Hristos, nici calitatea ei literară n-au impresionat un public mai curînd manipulat decît pur şi simplu blazat. „Mă gîndesc, scrie Ioan Pintea, şi zic: dacă Steinhardt era cardinal la… Paris sau Roma, iezuit sau pur şi simplu evreu, şi nu doar călugăr cu ascultare de bibliotecar la o mînăstire ortodoxă din Maramureş, alta ar fi fost receptarea pe malurile Senei, alta ar fi fost soarta acestei capodopere.

Publicitate