Manual de libertate à la Nicu Steinhardt. De la băiat de cartier la om de cultură

Manual de libertate à la Nicu Steinhardt. De la băiat de cartier la om de cultură

13 Mar 2009 , Cotidianul

Studiul despre autorul „Jurnalului fericirii”, apărut de curând la Editura Humanitas, încalcă inspirat graniţele genului, transformând viaţa şi sistemul de gândire ale monahului de la Rohia într-o saga palpitantă, susţinută însă de un intimidant exerciţiu de documentare.

„N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii” este titlul sub care George Ardeleanu demonstrează că monografia în spaţiul cultural românesc nu este neapărat o specie destinată exclusiv specialiştilor dintr-un domeniu şi nici una care să forţeze răbdarea cititorului, prin forma ei, de cele mai multe ori înţepenită în retorica altor decenii. Cartea de peste 500 de pagini găseşte formula cea mai bună pentru a face loc unei rigori de cercetare aproape compulsive şi unui discurs asumat al autorului atât faţă de protagonistul volumului, cât şi faţă de configuraţia spaţiului şi timpului în care a trăit Steinhardt, toate acestea dublate de un stil implicat şi un ritm accelerat, care te fac să citeşti monografia ca pe un roman poliţist.

„Aviz de calitate” pentru cartea lui Ardeleanu, la origine, teză de doctorat, au dat Nicolae Manolescu şi Ioana Pârvulescu, alături de care, la evenimentul de lansare derulat joi la Librăria Kretzulescu, au mai vorbit Dragoş Dodu, redactorul volumului, şi poeta Monica Pillat.

Asemenea invitaţi şi, în primul rând, asemenea subiect, au adus la librărie, pe lângă cititorii veniţi în număr cam mare pentru potenţialul spaţiului, şi nume ca Simona Popescu, Ana Blandiana, Alexandru Matei şi Ion Bogdan Lefter. Fiind unul dintre primii cititori ai cărţii, încă din stadiul de „making of”, Nicolae Manolescu a declarat convins că „nimeni nu-l cunoaşte acum mai bine pe Steinhardt decât George Ardeleanu,” acesta din urmă investigând cam to ce se putea investiga pentru a pune cap la cap complicata istorie a autorului „Jurnalului fericirii”: dincolo de tradiţionalele săpături bibliografice, Ardeleanu a mers la Rohia şi a avut un îndelungat „sejur” în arhivele Securităţii.

De altfel, monografia rezervă, după prima parte dedicată „biografiei, ideologiei şi metamorfozelor spirituale”, un întreg capitol despre cei 30 de ani cât Steinhardt s-a aflat în vizorul Securităţii. Materialul documentar recompus din documentele şi fotografiile adunate de Securitate au fost, fără îndoială, o sursă foarte bună pentru reconstituirea unor părţi importante din viaţa lui Steinhardt, atâta vreme cât Big Brotherul a fost, într-un fel, un arhivist conştiincios. „Numărul persoanelor implicate (în supravegherea lui Steinhardt – n.r.) este, de asemenea, imens: sute de ofiţeri de securitate, implicaţi, desigur, în grade diferite, şi peste 70 de informatori. Informatori recrutaţi din absolut toate mediile prin care a trecut Steinhardt: foşti deţinuţi politici, prieteni (mulţi!), scriitori (şi mai mulţi!), redactori şi editori, factori poştali, călugări, cioplitori de porţi maramureşene…”, scrie Ardeleanu, inventariind pe scurt forţele activate pentru monitorizarea scriitorului. „Notele, la rândul lor, sunt foarte variate: note incriminante, cu consecinţe dramatice; note impersonale, neutre, stenografieri ale gesturilor cotidiene ale celui urmărit; note benigne, protectoare chiar, date de regulă de prieteni. (…) Cât priveşte notele de filaj, ele sunt… «o poezie» tragicomică. Par jurnale în toată regula (mult mai minuţioase în detalii) pe care «băieţii» au avut grijă să le ţină celor vizaţi. Un fel de Nouveau Roman în registru involuntar”, completează autorul.

Declarându-i-se recunoscător lui George Ardeleanu pentru acest act de revitalizare a lui Steinhardt şi pentru „cartea dreaptă şi cinstită, pe măsura omului”, Nicolae Manolescu i-a pasat microfonul Ioanei Pârvulescu, cei doi întâlnindu-se încă de pe ultima copertă a volumului. Deşi nu l-a cunoscut personal pe eseistul-monah, Pârvulescu a mărturisit că a ajuns să-l cunoască extraordinar de bine după cartea în cauză. Autoarea eseului „Întoarcere în Bucureştiul interbelic” a subliniat că abordarea lui Ardeleanu şi marşarea pe ceea ce au însemnat „paradoxurile libertăţii” merg perfect cu structura lui Steinhardt, la rândul său un personaj paradoxal: „El a început ca băiat de cartier, după care a devenit om de cultură. Dacă la început şi-a contestat congenerii, mai târziu, când a fost nevoie, a luat apărarea intelectualilor. Chiar dacă era evreu, mai apoi s-a creştinat”, a exemplificat Ioana Pârvulescu.

Dacă redactorul cărţii, Dragoş Dodu, a insistat pe ceea ce-l face pe Steinhardt un personaj actual – toleranţa religioasă, ba chiar libertatea care l-a adus în pragul suspiciunilor de erezie şi atenţia aproape vizionară, Steinhardt fiind, de pildă, unul dintre primii care au tras semnalul de alarmă în ceea ce priveşte pericolul totalitarismului, încă din perioada interbelică -, Monica Pillat s-a rezumat la registrul poetic. Lector la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi semnatar în presa culturală românească, George Ardeleanu a concluzionat că întreaga sa monografie este „despre un Steinhardt care râde”. Plasându-l pe nepotul lui Freud în acelaşi „arbore genealogic” cu personaje celebre ca Zosima din „Fraţii Karamazov” şi cu Guglielmo din „Numele trandafirului”, Ardeleanu a insistat pe una dintre „strategiile” esenţiale ale lui Nicu Steinhardt, şi anume felul în care a militat, ideologic, religios şi cultural, pentru libertatea conştiinţei şi ecumenism, în ciuda capcanelor pe care i le-a întins la fiecare pas regimul comunist.