RSS

Botezul lui Steinhardt

01 Mai

steinhardt4
Botezul lui Steinhardt

Daniel Cristea-Enache

EVZ – Sâmbătă, 18 Aprilie 2009

Nicolae Steinhardt, călugărul scriitor de la mănăstirea Rohia, care a avut una dintre cele mai spectaculoase convertiri de la iudaism la creştinism, îşi descrie botezul în pagini cutremurătoare din „Jurnalul fericirii”.

La Steinhardt, balansul este mai mare şi aventura interioară, maximală. Condamnat pentru vina de a nu-şi fi trădat prietenii din lotul „mistico-legionar” Noica-Pillat, el va descoperi tocmai aici, în infernul închisorii politice, salvarea prin credinţă. Evreul care împărtăşeşte, prin propria opţiune, soarta legionarilor (cu şi fără ghilimele) primeşte la Jilava botezul creştin.

Decizia lui, îndelung cântărită şi amânată în anii de libertate, e deodată rapidă. Iar scena propriu-zisă a botezului, din „Jurnalul fericirii”, este absolut senzaţională:

Căile Domnului, ocolite

„15 martie 1960. Catehizarea a luat sfârşit. Botezul, hotărât pentru ziua de cincisprezece, are loc aşa cum stabilisem. Părintele Mina alege momentul pe care-l socoteşte cel mai potrivit: la întoarcerea «de la aer», când caraliii sunt mai ocupaţi, când agitaţia e maximă. Trebuie să lucrăm repede şi să acţionăm clandestin în văzul tuturor. Conspiraţia în plină zi a lui Wells.

Ceva în genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko. Eu unul nu voi ieşi la plimbare. (Lucru uşor, deoarece m-a ros bocancul şi am o umflătură purulentă pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit să fiu dus cu toate că mă prezint în fiecare dimineaţă la raport. Doctorii Răileanu şi Al-G. mă tratează aplicându-mi pe «bubă» un ştergar muiat în apa viermănoasă din ciubăr. Cu o zi înainte un plutonier mi-a spus că «nici mort» nu mă duce la medicul
oficial. Căile Domnului, ocolite.)


Tăcerea absolută

Rămân deci singur vreun sfert de oră cât durează «aerul» – adică aproape singur, căci mai sunt câţiva scutiţi de plimbare pentru felurite pricini. Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar mai ales deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare , ducând în rând de câte doi balia, ciubărul, tineta şi un «rezervor» cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (…)

Mă nasc din nou
din apă viermănoasă

Doi dintre deţinuţi, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipă să vină gardianul să se uite, dar acum când celulele, pe rând, sunt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e puţin probabil. La repezeală – dar cu acea iscusinţă preoţească unde iuţeala nu stânjeneşte dicţia desluşită – părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului (căniţa e un fel de ibric bont) şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum liniştiţi, oarecum uşuraţi – hoţul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preoţii greco-catolici: e lângă tinetă şi balie (am coborât cu toţii de la cucurigu), şi acolo recit crezul (ortodox), după cum fusese stabilit. Reînnoiesc făgăduinţa de a nu uita că am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata.” (pp. 167-169).

Experienţă iniţiatică

Nimic mai simplu, s-ar zice, parcurgând acest reportaj însufleţit (scris ulterior, dar cu febrilitatea trăirilor de atunci) al botezului cu apă viermănoasă şi duh rapid. Chinuitoarele dileme din viaţa civilă, încă dinainte de război, ezitările şi oscilările lui Steinhardt în căutarea unui transcendent nerevelat au dispărut dintr-odată, lăsând loc unei hotărâri imperioase.

Înainte de a ajunge aici, eroul a traversat zone întinse ale îndoielii şi a depăşit câteva praguri importante, într-o experienţă iniţiatică al cărei sens ni se luminează. La primul prag, şi cel mai dificil, a fost ajutat de tatăl său, pensionarul amărât, mititelul gârbovit care-l îndeamnă, cu gesturi de senator roman, să se ducă de bunăvoie la închisoare, pe urmele prietenilor deja arestaţi.

Când anchetatorii, ce l-ar vrea cooperant şi martor al acuzării, îi aduc aminte de tatăl pe care (zic ei) l-ar nenoroci detenţia fiului, acesta le dezvăluie cu o mândrie brusc descoperită că tatăl însuşi l-a sfătuit să nu accepte trocul propus. Combinatoria tovarăşilor se gripează şi ei sunt obligaţi să schimbe foaia.

Adevărul şi-a schimbat semnul

Mândru de rezistenţa lui, dar tremurând de frică (Steinhardt nu se prezintă niciodată în ipostaze eroice deşi, în mod cert, le-a întruchipat), scontatul martor al acuzării trece prin anchete lungi, făcute cu indiscutabil profesionalism torţionar şi cu o proporţională violenţă. Pragul al doilea este aici. Să spună, cel anchetat, adevărul adevărat şi să-i nominalizeze pe cei alături de care a citit şi a comentat cărţi „duşmănoase”, „mistico-legionare”… Să înfăţişeze faptele aşa cum s-au petrecut? Sau, dimpotrivă, să se încăpăţâneze în ocolirea adevărului faptic, să nu recunoască, să mintă, pur şi simplu, pentru a nu-şi denunţa prietenii?

„Vulpenia” mahalagiului din Pantelimon, încăpăţânarea legendară a ţăranului român îi trimit salvatoare semnale. În aceste condiţii, cu securişti care vor, pe baza mărturiei lui, să condamne întregul „lot”, soluţia este Minciuna. „Minciuna liniştită şi pricepută”, „minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos”. Adevărul şi-a schimbat semnul, iar schema de utilizare trebuie modificată din mers.

Valorile s-au inversat. Cuvintele frumoase au fost expropriate de indivizi puşi în slujba unui Sistem perfect de control şi teroare. Conţinutul acestor cuvinte, transformate în vorbe fără acoperire (adevăr, dreptate, democraţie, libertate, solidaritate, egalitate), ar trebui apărat împotriva celor care le-au falsificat, le-au deturnat sensul şi le exploatează cum vor.

Ce ar mai avea de pierdut?

Diavolului şi vorbelor lui mieroase, Steinhardt nu-i aruncă un Vade retro, Satana, din care anchetatorii e puţin probabil să fi înţeles altceva decât Satana. Dar când aceştia vor să-l aducă la chestiune, potenţialul lor colaborator bate câmpii cu graţie. Va dobândi, prin urmare, un alt statut: de complice, tăinuitor, acuzat. Îşi va pierde – şi-a pierdut deja – libertatea, dar nu şi sufletul. Pe acesta a ştiut să şi-l ocrotească, trecând şi de al doilea prag. Frica lui atât de omenească începe să se risipească. Ce ar mai avea de pierdut, pentru ce să mai tremure?

Pericolul ar fi, acum, cel al orgoliului întemeiat pe fapte bune, dar modificând treptat compoziţia umană a eroului. Înţelegând rapid cât de mare e acest risc (lecturile teologice îşi spun cuvântul), N. Steinhardt se declasifică voit şi vădit. Se degradează, aşa zicând, din condiţia de erou în cea de personaj. Nu el decide, nu el ţine frâiele situaţiei şi cu atât mai puţin pe cele ale existenţei care i-a fost dată.

Poate doar, la nivelul lui, să nu contribuie benevol la alterarea acestei unice vieţi, să nu o compromită printr-un comportament abject. Să o salveze, în durata lungă, prin sacrificarea avantajelor imediate, a beneficiilor de primă instanţă. Cu cât statura lui morală se precizează şi se întăreşte, cu cât rezistenţa la mârşăvii îi pare mai uşoară, cu atât personajul se smereşte.

Întâlnirea cu Constantin Noica

Înainte încă de a primi botezul în celula 18 de la Jilava, N. Steinhardt este un bun creştin. Că a trecut deja şi acest al treilea prag, al smereniei, o dovedeşte atitudinea lui de la procesul întregului lot, când îl revede pe căzutul, surpatul Constantin Noica. Spre deosebire de el, acesta n-a putut rezista în anchetă. Scena reîntâlnirii lor, la parodia de proces, este cutremurătoare şi cristalizatoare moral ca în Noul Testament ori în romanele lui Dostoievski (divinizat de Steinhardt):

„Primul grup e al nostru, al deţinuţilor din boxă, douăzeci şi cinci la număr, îngrămădiţi pe bănci, privind drept înainte (iarăşi nu avem voie să ne uităm altundeva, şi mai ales nu unul la altul), înconjuraţi – asemenea orbitelor electronice
din periferia nucleului atomic – de un cerc de ostaşi în termen, toţi echipaţi ca de front, cu puşti-mitraliere pe care le ţin îndreptate asupră-ne, dându-şi silinţa să se holbeze fioros. Sala e posacă, tonalităţile închise, totul e straniu, dar prezenţa soldaţilor – postaţi în poziţie de tragere, ca şi cum ar păzi banda lui

Terente, a lui Coroiu, a lui Brandabura sau a lui Zdrelea napirosu, ba şi prinsă asupra faptului în puterea nopţii şi-n inima
codrului ori în desişul stufărişului, iar nu un pâlc de intelectuali palizi, scofâlciţi, înţoliţi în veşminte călcate de circumstanţă cu fierul spălătoriei de la Securitate, obosiţi, nedormiţi, încercănaţi, mulţi trecuţi de amiaza vieţii, mai toţi înzestraţi cu câte o boală de sedentar, de locuitor al marilor oraşe: colită, rinită, constipaţie, tuberculoză, calculi biliari – pare o greşeală de regie, o exagerare cu nuanţă de ridicol. (…)

De îndată ce mă văd aşezat pe bancă săvârşesc fapta pe care o consider singura meritorie din viaţa mea: lui Noica, pe a cărui faţă se citeşte deznădejdea şi în ai cărui ochi (ochii aceia care-l caută în zadar pe Mihai Rădulescu) luceşte o frământare atroce, îi suflu trăgându-l de mânecă atâta timp cât vânzoleala instalării noastre încă nu s-a terminat şi mai pot vorbi pe scurt: Dinule, să ştii că nu suntem supăraţi nici unul pe tine, te iubim, te respectăm, toate-s bune.

Dumnezeu îmi este binevoitor: faţa lui Dinu se luminează, îmi strânge la iuţeală încheietura mâinii, oftează adânc, despovărat. Am făcut şi eu ceva bun în lumea aceasta.” (pp. 139-141).

De la jalea adâncă la sublimul uman şi de la umorul negru, la lumina orbitoare a milei şi a iertării, e distanţă de o singură pagină. Iar în această ediţie, fără să punem la socoteală textele însoţitoare, Jurnalul fericirii are 619 pagini.

*N. Steinhardt, Opere, 1. Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş, cu „Un dosar al memoriei arestate” de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia/ Editura Polirom, Iaşi, 2008, 760 p.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 1 Mai 2009 în Despre N.Steinhardt

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: