RSS

Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic

18 Sep

din “”Jurnalul fericirii””

Editura Dacia

1997

— „Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25).

Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer
credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi
confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!”

Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului — se tălmăceşte: Statului — ce

este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când
statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor,
menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie
şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său:
impozitul, serviciul militar, civismul.

Atunci însă când Statul nu mai e
Cezar ci Mamona
, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă
în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei
sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea
creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se
mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită
una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar
i s-a substituit Mamona).

Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona,
ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui
Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un
Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor,
şi-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplică
regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată
ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional.
Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică -nici
asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele
Sfântului Vasile cel Mare.

(Diavolul: să încheiem un pact. — Nu. — Atunci hai să semnăm un
document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. -Nu.
— De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un
adevăr incontestabil? — Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a
recunoaşte că există Dumnezeu.)

— Când se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural)
şi porunca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un
creştin.

Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde
viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca
divină şi nici a muri. Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt
neapărat dezonorante.

Când regele Eduard al VII-lea al Angliei a cerut să fie scos din formula
de jurământ pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula
nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos
respinse. Regele totuşi era hotărât să nu-şi jignească o parte din supuşi. A
rostit jurământul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu
pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit
jurământul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin
respectiva tuse.

Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la
toleranţă, înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încât soluţia
lui Eduard al VII-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea,
nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul
naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte,
înfruntăm primejdia.

Altfel trăim, dar trişti — şi cu insomnii, vorba tatei.

— Dramaturgul francez Paul Hervieu era un om ambiţios, plin de
ironie şi de simţ practic. Totuşi, arată F. Vanderem care l-a cunoscut bine,
când i se părea că are de îndeplinit o datorie, ironia, simţul practic şi
ambiţia piereau ca prin farmec. Asculta milităreşte, fără a se mai gândi
la interesul personal. Omul de lume devenea erou. Fraţii Jérôme şi Jean
Tharaud: Singurul lucru important, orice ai face, este de a fi mereu eroic.

— Marele merit al ordinelor monahale în catolicism — fiecare cu
accentul pe altă preocupare sau formă de vădire a dragostei — este de a
fi recunoscut pluralitatea stilurilor. Fiecare îşi manifestă credinţa potrivit
cu personalitatea sa.

Nu există nici un stil obligator.

Ana e o creştină dintr-o bucată, dar greşit crede că numai stilul ei —
neîntreruptul surâs serafic, gesturile onctuoase şi mâinile împreunate,
vorbele exclusiv cucernice — are putere de circulaţie.

La Pateric e clar de tot: nici chiar stilul de viaţă creştină al unui mare
pustnic din Tebair nu este incomparabil şi inimitabil: stilul de viaţă al
unui oarecare  cismar din Alexandria, om însurat şi tată de copii,
poate fi deasupra celui practicat de însuşi Sf. Antonie, marele nevoitor.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 18 Septembrie 2009 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: