RSS

„Acedia şi terapiile ei” de George Ardeleanu

25 Oct

Inedit:
„”Acedia şi terapiile ei”” de George Ardeleanu

Preluat de AICI

(corespondenţă N. Steinhardt – Emil Cioran)

În intervalul 1978-1980 N. Steinhardt vizitează, în două rânduri, Elveţia, Franţa şi Belgia. La Paris este primit cu multă căldură de Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Va întreţine cu aceştia o substanţială corespondenţă. Nimic surprinzător pentru un personaj cu o vocaţie dialogică extraordinară. De altfel, „”arhiva” epistolară N. Steinhardt este impresionantă (se pare că numărul corespondenţilor săi depăşeşte două sute). în afară de cei trei scriitori menţionaţi, Alexandru Ciorănescu, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, Virgil Nemoianu, Ion Negoiţescu, Toma Pavel, Ion Caraion, Sergiu Al.-George, Al. Paleologu, M. Şora, Theodor Enescu ş.a. sunt doar câţiva dintre destinatari (ca să-i numim pe cei mai cunoscuţi). Să nu uităm apoi că unul din capetele de acuzare în cadrul procesului „Noica-Pillat” l-a constituit corespondenţa dintre N. Steinhardt şi Constantin Noica, în perioada în care acesta din urmă avea domiciliu forţat la Câmpulung (v. „Jurnalul fericirii”, Ed. Dacia, 1991, p. 211).1


Ne-au parvenit, prin amabilitatea domnului Florian Razmoş, din arhiva Fundaţiei „N. Steinhardt”, opt scrisori ale memoralistului şi eseistului român către Emil Cioran, pe care le publicăm în paginile României literare. Scrisorile au fost trimise, de la Paris, domnului Razmoş (un bun prieten al lui N. Steinhardt), de către doamna Sylvia Massias, care elaborează o teză de doctorat despre corespondenţa lui Emil Cioran.


Acest dialog epistolar nu este singurul moment al intersecţiei dintre destinele celor doi scriitori. Să menţionăm, printre altele, volumul lui N. Steinhardt din 1934. în genul tinerilor…, în care Emil Cioran este prins şi el în „colimatorul” parodic al lui Antisthius. Erau ironizate acolo disperările cioraniene, oarecum, instituţionalizate, nihilismul drapat într-o retorică barocă. Apoi chiar procesul „Noica-Pillat”, în care (ironia sorţii!) principalul capăt de acuzare l-au constituit lecturile „clandestine” din Eliade, Cioran, Ionescu (mai exact „Ispita de a exista” şi „Scrisoare către un prieten de departe”, publicată în NRF, de Emil Cioran şi „Forêt interdite” de M. Eliade).


Scrisorile de faţă relevă o altă „vârstă” a relaţiei dintre N. Steinhardt şi Emil Cioran, o relaţie aflată – spune Steinhardt – sub semnul miracolului şi al fericirii. Ele demonstrează că o comunicare autentică între un anticreştin virulent şi un călugăr care şi-a asumat cu fervoare credinţa este posibilă. Şi aceasta pentru că nici una dintre cele două poziţii opuse nu devine dogmă inflexibilă. în fond, este un dialog între un personaj care „s-a instalat” în acedie şi unul care, fără să fie străin de o asemenea „maladie”, găseşte remedii împotriva ei: acceptarea acesteia ca pe o „parte integrantă a condiţiei umane” şi, ca antidot, fericirea „inexplicabilă, iraţională, absentă, nebună” întru Hristos. De fapt acedia este, stricto sensu, varianta monastică a spleen-ului. într-o convorbire cu Sylvie Juadeau (v. „Convorbiri cu Cioran”, Ed. Humanitas, 1993), Emil Cioran descria acedia ca pe o stare care urmează extazului: „Misticul se resimte părăsit, respins de Dumnezeu, ameninţat de amărăciune spirituală. El se cufundă atunci în plictis, în acedia, boală a singuraticilor, care comportă un aspect aproape demonic. Primejdia pentru ei nu este diavolul, ci vidul” (op. cit., p. 194). Luciditatea devine atunci, arată Cioran, o compensaţie pentru astfel de stări. Relaţia dintre acedie şi luciditate, între deznădejde şi sterilitatea clarvăzătoare („ora trei dimineaţa” a lui Fitzgerald) este recunoscută şi de Steinhardt (v. mai ales Scrisoarea ş8ţ). Faptul ar putea să infirme imaginea „seninătăţii” exclusive a lui N. Steinhardt (dacă nu cumva această recunoaştere nu este tot o strategie terapeutică aplicată interlocutorului). Numai că, în viziunea lui, acedia nu este decât o provocare, o challenge care se poate deconstrui. Pentru că pentru Steinhardt a crede nu înseamnă a crede pentru că, ci a crede cu toate că, în ciuda, în pofida… oricăror evidenţe. Pe urmele Simonei Weill el a înţeles că „cel mai teribil paradox al libertăţii creştine este că a fi ales de Dumnezeu înseamnă a fi părăsit de el” (Jurnalul fericirii, p. 247, Scrisoarea ş8ţ).


Identificăm în aceste scrisori mai multe secvenţe ale unei naraţiuni epistolare: rugămintea lui Steinhardt adresată lui Cioran de a nu-l mai blasfemia pe Hristos – promisiunea lui Cioran – încălcarea (oare de ce nu ne miră?) a promisiunii, prin elogierea deicidului – reproşul lui Steinhardt – revenirea lui Cioran „la sentimente mai bune” – speranţa lui Steinhadt într-o viitoare convertire a marelui sceptic din Rue de l’Odéon, 21.


Scrisorile, se pare, au fost interceptate de Securitate. în vol. II al „Caietelor de la Rohia” (Ed. Helvetica, Baia Mare, 2000) este reprodusă o amplă notă informativă, datată 13 mai 1982, preluată din ASRI, Fond D, dosar nr. 11.119, vol. 71.267-271 (v. nota 2). într-un fragment al ei se descrie cu exactitate naraţiunea epistolară de care vorbeam. Securitatea opera cu o lectură… fidelă.


Reproducem, de asemenea, câteva documente N. Steinhardt: actul de naştere3, sentinţa de condamnare la închisoare, biletul de eliberare, certificatul de ortodoxie. Ele ne-au parvenit din arhiva Mănăstirii Rohia, prin amabilitatea domnului Florian Roatiş, căruia îi mulţumim pe această cale.

Note:

1. „Dinu avea să păstreze toate scrisorile mele, ca şi ale lui Mihai Rădulescu şi ale altora; făcute frumos pachet, legate cu o panglică, aveau să-mi fie puse plocon pe masa de anchetă de către locotenentul major Onea” (Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 211).
2. „Dar Emil Cioran nu s-a convertit şi nu dă semne că are de gând să o facă. N. Steinhardt i-a cerut un singur lucru: să nu mai profere invectivele necruţătoare la adresa lui Iisus, atâta concesie să-i facă (Emil Cioran lui Nicolae Steinhardt), indiferent de ce crede el.


Emil Cioran şi-a luat angajamentul că-l va asculta, dar, ulterior, într-o altă scrisoare, a revenit, scuzându-se că e o natură slabă şi că nu crede că-şi va putea ţine cuvântul. Că, deci, poate că va repeta invectivele împotriva lui Iisus. Nicolae Steinhardt se arată mai mult amuzat decât indignat de acest fapt, motivând că simte o atracţie simpatetică pentru Emil Cioran, mai pronunţată decât faţă de oricare altul, fie el Eugen Ionescu sau Mircea Eliade, pe care, de altfel, îi admiră, îi preţuieşte, pentru marea lor valoare sau incontestabilul geniu, dar atât. Paradoxal şi aproape de neînţeles este faptul că o legătură adâncă de simpatie s-a stabilit între el, intransigentul credincios, călugărul lui Hristos, şi înverşunatul şi ireversibilul ateu care e Emil Cioran! Această pornire inexplicabilă îl uimeşte pe Nicolae Steinhardt, dar nu face decât s-o constate, fără a încerca s-o explice. Corespondenţa între ei doi este numai în limba franceză, deoarece Emil Cioran nu se exprimă decât în această limbă.”

(fragment din nota informativă citată)

3. Există mai multe versiuni ale datei de naştere a lui N. Steinhardt. Se pare, însă, că cea mai certă este 29 iulie 1912.

[1]

Paris, 29 ianuarie ’80

Stimate Domnule Cioran,

Daţi-mi voie, înainte de a părăsi Parisul, să vă mulţumesc încă o dată pentru felul în care m-aţi primit din nou, mi-aţi permis să vă vorbesc cu toată sinceritatea şi libertatea, v-aţi manifestat simpatia şi înţelegerea.

Vă sunt infinit de îndatorat – şi mă simt emoţionat şi onorat – pentru aeastă imensă bucurie de a fi văzut stabilindu-se între noi relaţii situate sub ceea ce eu aş numi Semnul Miracolului şi al Fericirii.
Cora Boz, care a petrecut câteva zile la Paris şi pe care am întâlnit-o, m-a însărcinat să vă transmit sentimentele ei cele mai bune, recunoştinţa şi afecţiunea sa. Regretă mult că nu a avut timp pentru a vă întâlni.
Mai mult ca niciodată, Parisul m-a fermecat, cucerit, vrăjit; nu resimţisem încă atât de bine frumuseţea sa, întărită poate de puternica impresie de fragilitate şi vulnerabilitate pe care o emană astăzi Occidentul.
Vă rog să credeţi, prea stimate Domn Cioran, că nu vă voi uita, şi voi rămâne al dumneavoastră foarte fidel şi devotat,

N. Steinhardt

[2]

Bucureşti, 24 mai 1983

Stimate Domnule Cioran,

Daţi-mi voie să vă urez din toată inima, cu umilinţă şi bucurie:
Hristos a înviat !
De ce credeţi că monahii nu resimt melancolia şi acedia? Vai, le cunosc mult prea bine.
Dacă totuşi nu i se supun, există două motive:
în primul rând, pentru că le acceptă, cu umilinţă, ca parte integrantă a condiţiei umane şi nu le iau în tragic.
în al doilea rând, pentru că li se opun cu izbucniri de fericire nebună, de nebunie întru Hristos. Această fericire este inexplicabilă, iraţională, absurdă, nebună. Este totuşi unicul şi în acelaşi timp supremul remediu împotriva atacurilor – frecvente, perfide, teribile – melancoliei şi acediei.
Facă-se ca această fericire absurdă şi fără cauză să vă cuprindă inima atât de perfect de cinstită şi spiritul dumneavoastră atât de admirabil lipsit de orice superbia.
Cât sunt de fericit şi de minunat de încrederea şi atenţia pe care binevoiţi a mi le acorda!
Binevoiţi a crede în foarte sincera, adânca şi respectuoasa mea afecţiune,

N. Steinhardt

Nu v-am citat oare încă vorbele lui Bernaos: „Dacă orice urmă de orgoliu ar muri în noi, iertarea supremă ar fi de a ne iubi umil pe noi înşine ca pe oricare membru suferind al lui Hristos.”

Şi de asemeni pe cele ale lui Paul Evdokimov: „Creştinul este un om mizerabil, dar ştie că este cineva încă şi mai mizerabil, Cerşetorul dragostei la îndemâna inimii: Ap. 3, 20”?

Fiţi liniştit, mulţumit şi fericit: aţi promis să nu mai scrieţi nimic împotriva lui Hristos. Iată-vă împăcat cu El. Vă trebuie oare ceva mai mult?

[3]

Bucureşti, 24 mai 1983

Stimate Domnule Cioran,

Daţi-mi voie să vă reamintesc acest text fundamental, fundamental creştin.
Cu tot respectul, al dv,

N. Steinhardt

Albert Camus: Artistul în închisoare (cu privire la Oscar Wilde)

(E nevoie) de durere şi slugărnicie pentru a întrevedea un adevăr care se găseşte totuşi şi în bucurie, când inima este demnă de el. Ce cucerire mai mare decât cea a oamenilor care se înalţă la greu prin bucurie?

La urma urmei e vorba de cei care, prin naştere sau prin vocaţie, nu pot să-şi facă, după spusele lui Saint-Just, decât o idee deformată a bucuriei, durerea devenind pentru ei una din feţele, e drept cea mai puţin nobilă, a adevărului. Marele spirit al lui Wilde, ridicat deasupra vanităţilor prin suferinţă, aspiră totuşi la acea bucurie demnă, pe care trebuia s-o găsească dincolo de nenorociri. „După aia, spunea el, va trebui să învăţ să fiu fericit”

Essais, La Pléiade, page 1128

[4]

Rohia, 25 noiembrie ’83

Stimate Domnule Cioran,

Ciudată mai e viaţa! Cât de ilogic se împletesc lucrurile!
Deţineţi cele două virtuţi creştine: umilinţa şi sinceritatea. Şi totuşi opera dumneavoastră e în esenţă anticreştină. Aţi proslăvit altădată mândria şi buna conştiinţă a civilizatului, faceţi de ani de zile apologia defetismului occidental deoarece filozofia dumneavostră a amărăciunii ce e dacă nu omologarea renunţării şi a abandonului? Dacă nu derută şi apatie occidentală?
Lipsa de eroism e cea care v-a provocat deunăzi deznădejdea. Şi astăzi orice eroism vi se pare stupid şi absurd.

Timpul ne joacă feste: iată-mă şi pe mine într-o cu totul altă situaţie faţă de cea din tinereţe. Mă găsesc, mai mult sau mai puţin, acolo unde aţi fost dumneavoastră.

Ah! Cât de strâns şi picant este jocul! Dar cred că astăzi am dreptate. (Oare nu aşa ne manevrează viaţa, insuflându-ne convingerea că ceilalţi greşesc?)

Credinţa, pe care o cunoaşteţi prea bine, ne dă o poziţie strategică avantajoasă: un fel de retragere, de feste Burg unde nimeni şi nimic nu poate să pătrundă pentru a produce incertitudine, dezolare şi furie.

Ce păcat că imensul dumneavoastră talent şi marile dumneavoastră virtuţi creştine nu sunt puse în slujba Transfiguratului! Ah! Dacă aţi putea, dacă aţi vrea să scrieţi după exemplul cărţii dumneavoastră din anii ’30, Transfigurarea Europei!
Aparţineţi unui popor care nu se lasă uşor păcălit. Nu vă lăsaţi sedus de indolenţa (în realitate teleghidată) logică a unora ca Jean Giono, Petra Kelly şi alţi falsificatori.
An nou bun şi fericit.

N. Steinhardt

Mă rog pentru dumneavoastră.

[5]

Rohia, 23 novembre 1983

Prea stimate Domnule Cioran,

Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 8 octombrie, sosită aici, la Rohia, ieri (22 noiembrie).
Arşavir, Barbu şi eu suntem bine acum, aşa cum bănuiaţi şi speraţi. Spitalizarea ţine de trecut. (Barbu mai ales a fost grav bolnav şi eu am fost internat la Cluj – medici excelenţi, ambianţă excelentă – aproape o lună.)

Mi-aţi citit cartea! Aţi avut răbdarea şi v-aţi găsit timp pentru a citi aceste copilării, vechituri, sărăcii sfâşietoare. Sunt nebun, de-a dreptul şi complet nebun, să vă trimit „cărţile” mele, nu numai un amestec bizar de puerilitate şi senilitate, dar şi pline de greşeli de impresie inimaginabile.

Aţi primit cele două (sau trei) scrisori cu caracter filozofico-religios? Pentru că nu mă mulţumesc să vă trimit doar „operele” mele literare, vă comunic şi opiniile şi gândurile mele ideologice! Sunt, aşadar, nebun şi dumneavoastră – tolerându-mă, citindu-mă şi scriindu-mi – daţi dovadă de o bunătate care şi ea frizează dacă nu nebunia, în orice caz fantasticul.
Mi-ar face mare plăcere dacă aţi avea bunătatea de a le da cartea mea amicilor noştri des Buttes. Am sentimentul că mă evită. (Sper să mă înşel!) Binevoiţi a le spune că imensa mea afecţiune pentru dânşii e la fel de vie ca întotdeauna.

într-o revistă americană, o poză cu Eugen Ionesco: rolul lui Tennyson în Freshwater de Virginia Woolf. Delicioasă mărturie în favoarea teoriei (adevărului) că geniul este victoria copilăriei asupra maturităţii, timpului, bătrâneţii.
Apropo de geniu, îmi place să-mi spun că suntem toţi trei mai mult sau mai puţin nebuni! Binecuvântat fie Domnul care ne-a acordat această minunată consolare, acest puternic scut împotriva asalturilor teribilei acedia.

Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea forţa fericită (die fröhliche Kraft) de a ne ierta şi de a sfârşi în stare de indulgenţă cu noi înşine.
(Cît priveşte Occidentul: ei bine, mă gândesc la vorbele lui Jouhandeau: Nici Dumnezeu nu poate nimic împotriva celor decişi să se dedice iadului.)
Cu mare afecţiune, respect şi al dumneavoastră fidel, bucuros ca un puşti răsfăţat cu delicatese când vă primesc scrisorile,

N. Steinhardt

[6]

21 martie 1985

Prea stimate Domnule Cioran,

Ştiţi – cred, sper – cât vă respect, admir şi iubesc. Cât e de adevărată afecţiunea ce v-o port cu înverşunare şi sinceritate. Şi cât e de recunoscătoare (şi emoţionată) bucuria pe care mi-o provoacă solicitudinea pe care binevoiţi a mi-o acorda. (Şi răbdarea dumneavoastră în ceea ce mă priveşte!)

Ştiţi în egală măsură cât mă îndurerează anti-creştinismul dumneavoastră. Vă ştiam foarte ferm în hotărârea de a nu-L mai ataca pe Hristos, de a nu fi părtinitor.

Vă puteţi deci imagina cu uşurinţă cât am fost de mirat şi întristat citind în Delirantsşsicţ (ce revistă – cel puţin pentru noi, de aici – incredibil de fastuoasă şi liberă!) maxima dumneavoastră care face elogiul zeicidului. Deicidul: ca şi cum nu am şti prea bine că istoria nu oferă decât un singur caz: cel al lui Isus. (Şi poate cel al lui Zalmoxis!)
Lasaţi-mă să vă spun, respectuos şi consternat, tristeţea mea.
Cu fidelitate şi al dumneavoastră cu toată inima,

N. Steinhardt

Le Petit Larousse: Deicid: „Ucigaş al Lui Dumnezeu, în persoana lui Hristos. N.m. Uciderea lui Dumnezeu (crucificarea lui Hristos).
Apologia directă a crucificării întrece, poate, reproşul de haină ostilitate către oameni de a nu fi murit pe o canapea1.
(Canapea! Pentru a sublinia dispreţul şi detaşarea: pat ar fi fost prea amabil, prea participativ.)

[7]

Rohia, 4 mai ’85

Prea stimate
Domnule Cioran,

Tocmai am primit scrisoarea dumneavoastră din 13 aprilie.
Hotărât lucru, sunteţi un om cinstit. Şi (îndrăznesc să o spun) un prieten loaial.
Buna dumneavoastră credinţă mă mişcă. (Şi păstrez, contrar probabilităţilor, speranţa că va veni ziua în care vă veţi apropia de Hristos.)
Cu fidelitate şi al dumneavoastră din toata inima,

N. Steinhardt

[8]

Bucureşti, la 5 mai 1986

Stimate Domn Cioran,

Tocmai am citit „Exerciţii de admiraţie”2 şi am recitit atât de frumosul, adevăratul şi profundul text consacrat lui Joseph de Maistre.
Dar ceea ce m-a frapat, mişcat şi răscolit mai cu seamă în recenta dumneavoastră carte, e textul despre Fitzgerald3. Ca orice text literar puternic, mi-a lăsat impresia că îmi este adresat. Nici eu nu sunt un lucid înnăscut (- doream să nu vă mai plictisesc cu scrisorile mele mărturisire, dar „Fitzgerald” mi-a schimbat hotărârea -).

Eu am fost lovit de clarviziune târziu, în închisoare, când mă apropiam de cincizeci de ani. Luciditatea a fost deci pentru mine un rezultat tardiv şi nimic nu mă pregătise – chiar din contră – pentru”lovitura adevărului”.
Dar, iată, am reacţionat altfel.

Viaţa monastică cunoaşte şi ea, prea bine, şi ascensiunea deznădejdiei, şi sterilitatea clarvăzătoare, insomnia, adevărurile periculoase, experienţa nopţii. Călugărului ortodox, slujba de la miezul nopţii îi oferă zilnic ocazia de a fi faţă în faţă cu el însuşi în mijlocul nopţii. „Ora trei dimineaţa”4 – ora lucidităţii întregi şi atroce – se arată în mod regulat călugărului la miezul nopţii. Cunoaşte „noaptea” , cu siguranţă.

Şocul realităţii – adevăratei şi necruţătoarei realităţi – nu îi este nici el străin, ca şi lui Fitzgerald sau lui Cioran. Numai că, iată, în faţa acestei incontestabile realităţi deloc roză, reacţionează raţionând adversativ. Creştinul zice: realitatea este neagră (şi eu aşişderea) dar… la urma urmei… totuşi… cu toate că… păstrez speranţa şi credinţa întru Hristos. Această realitate sumbră, nocturnă, atroce, creştinul nu o contestă, e foarte veridică şi pentru el, dar el mai zice: nu e totuşi decât o încercare, o provocare, un challenge. Trebuie contrazisă, dejucată, pentru că nu e decât un montaj foarte elaborat, o nadă. Dumnezeu, se spune, face totul pentru a se ascunde, trebuie să ştii să îl descoperi, în pofida nopţii, şi a aşa-zisei realităţi pe care necuratul ne-o înfăţişează încontinuu.

Pentru creştin totul e să protesteze, să contrazică, să nu se lase doborât şi să nu dispere, să nu se lase înşelat şi păcălit de o maya. Realitatea nu-i ajunge. Da, s-ar părea că e adevărat de-a dreptul, când colo nu e decât o încercare de care trebuie să treci, în care trebuie să învingi. Ca în Mioriţa noastră.

îndrăznesc să spun, stimate domn Cioran, că textul dumneavoastră despre Fitzgerald este fundamental şi constituie o confesiune absolută şi poate – în ciuda dimensiunilor reduse – unul din textele cele mai importante şi cele mai revelatoare pe care le-aţi scris.

Binevoiţi a crede în adâncul meu respect, în a mea foarte sinceră, fidelă şi recunoscătoare afecţiune,
Hristos a înviat!

N. Steinhardt

1 Aluzie probabil la un aforism al lui Cioran publicat într-o culegere din 1952, Syllogismes de l’amertume: „De două mii de ani Isus se răzbună pe noi pentru că nu a murit pe o canapea.” (Gallimard, coll. „Idées”, p. 104.)
2 Exercices d’admiration. Paris, Gallimard, 1986.
3 „Fitzgerald – Experienţa pascală a unui romancier american”, op. cit., p. 177-187 (text din 1955).
4 „(…) în adevărata noapte a spiritului, este veşnic ora trei dimineaţa, zi după zi.” Citat din Fitzgerald (id., p. 182).

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 25 Octombrie 2009 în Despre N.Steinhardt

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: