RSS

Dar viaţa însăşi este, ea, o minune care-ţi poate tăia răsuflarea

27 Oct

DSCN6202

din „JURNALUL FERICIRII”

— Citirea atentă a capitolului 17 din Evanghelia lui Ioan dezminte pe cei pe care lumea aceasta îi plictiseşte precum şi pe cei care se dezinteresează de treburile ei.

Domnul, în rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii, nu se roagă pentru scoaterea oamenilor din lume (versetul 15), ci spune cu totul altceva; că nici El, nici credincioşii Lui nu ţin de lume, de spiritul ei viclean (versetul 16).

Aşa fiind, conducătorii popoarelor şi ai treburilor obşteşti n-au dreptul să nu se străduiască din răsputeri a face viaţa oamenilor mai bună şi funcţionarea aparatelor administrative mai eficientă: (Idem Pavel la Colos. 3, 22: „Orice lucraţi, lucraţi din toată inima ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni.”), iar indivizii nu sunt, sub cuvânt de credinţă, îndrituiţi a încerca faţă de viaţă simţăminte de plictiseală şi faţă de semenii lor simţăminte de nepăsare. Nu sunt din lume, dar sunt în lume şi atâta vreme cât sunt pe acest pământ datori sunt a-l îngriji în toate felurile.

Dezinteresarea este o erezie izvorâtă din cu totul greşita interpretare a capitolului 17 de la Ioan, iar plictiseala este un păcat a cărui obârşie se află în lipsa de iubire faţă de creaţiune.

În sensul acesta nu socotesc deloc drept hulitoare versurile lui Jacques Prévert (lăsând fireşte, cu înţelegere, la o parte tonul şugubăţ al poetului satiric şi forma neconformistă a unui intelectual din zilele noastre):

Notre Père qui êtes aux Cieux
Restez-y
Et nous nous resterons sur la terre
Qui est quelquefois si jolie

Cum de-am putea crede (raportându-ne şi la Luca, 16) că Dumnezeul ceresc îşi pune nădejdea în nişte fiinţe care n-au fost măcar în stare să aibă grijă de lumea pe care le-a dat-o?

Cât despre versurile aceluiaşi Prevert:

…ceux qui crèvent d’ennui le dimanche
après-midi parce qu ‘ils
voient venir le lundi
et le mardi el le mercredi et le jeudi
et le vendredi et le samedi
et le dimanche après-midi


le socotesc absolut ortodoxe şi exprimând o sănătoasă repulsie faţă de nenorociţii care nu gustă minunatul dar pe  care ni l-a făcut Dumnezeu: viaţa; faţă de orbii şi neputincioşii care nu se pot bucura, fiindcă nu vor, de priveliştea frumuseţilor fără număr ale lumii create.

Catehismul episcopilor catolici olandezi: Dar viaţa însăşi este, ea, o minune care-ţi poate tăia răsuflarea.

Plictiseală? Nepăsare? Înseamnă că te opreşti în drum. Creştinul nu se opreşte. Pentru el sunt valabile puternicele cuvinte ale lui Malraux: „Totul e semn. A merge de la semn la realitate semnificată înseamnă să adânceşti lumea, să mergi către Dumnezeu.” (Lumea ca multitudine de sensuri ce trebuie dezvăluite, destăinuite şi dezbărate de scoriile neghiobiilor şi răutăţilor noastre.)

Ioan, 17 ne cere altceva: să renunţăm la păcătoşenie. Numai că într-atâta suntem legaţi de ea încât ne place a o confunda cu lumea şi a socoti că fără de păcat lumea nu mai are nici un haz.

— Mă rog, cam acelaşi lucru a spus, în limbaj neconvenţional, şi Felicien Marceau: ..Nu suntem în lume ca să mergem la cinema. Trebuie să ai de lucru, să cauţi, să agoniseşti…”

— Lordul Halifax, ministru de externe al Marii Britanii în 1938-1939. se întreba: Cine-s eu ca să judec.” (Să judece guvernul german şi partidul naţional-socialist.) Şi trăgea concluzia: creştinul neavând căderea să judece pe un altul, ţara lui nu putea face nimic pentru a veni in ajutorul micilor naţiuni europene sau al năpăstuiţilor.

Ca individ, fără îndoială, onorabilul Wood, apoi lord Irvin, apoi lord Halifax, ca individ şi în calitate de creştin nu putea judeca pe nimeni. Dar ca ministru şi slujbaş public era dator să apere dreptatea, şi la nevoie cu forţa.  A confundat scrupule personale cu îndatoriri ale bărbatului de Stat. Confuzie gravă: în caz de conflict între conştiinţa individuală şi datoria faţă de colectivitate, soluţia este demisia.

„Omul public” trebuie să asigure aplicarea ordinei lumeşti şi respectarea relativei noastre dreptăţi umane. Nu se poate refugia în neparticipare. Cavalerii rătăcitori făceau acte de justiţie. Iar sfinţii, dacă înspre ei jinduia lordul Halifax, se retrăgeau cu totul din lume, nu încurcau treburile pământeşti, trăiau în deşert şi nu pe Whitehall.

— A ierta, a uita. Predica părintelui G.T.:

Penitenţii vin şi-i spun: sunt gata, părinte, să-l iert, ducă-se cu Dumnezeu, dar de uitat, asta nu, nu-l pot uita.

Le răspunde: iertarea fără uitare nu face doi bani. Îţi voi pune după câteva clipe patrafirul pe cap şi-ţi voi zice: eu nevrednicul preot te iert şi te dezleg. Cum ţi-ar veni să-L auzi pe Hristos că sare de colo: n-ai decât să-l ierţi sfinţia ta, că Eu de uitat nu-l uit?

— Gândul la Judecata de Apoi: întocmai ca la o treabă notată în agendă.

Imagine obsedantă: să nu ajung a-L vedea pe Hristos că-şi întoarce capul, că-şi acoperă faţa cu mâinile — gest de obicei însoţit de o ridicare a cotului — gest îngrozitor şi care poate rupe inima cea mai dârză. Asemănător — ca apartenenţă de gen — cu acele cuie pe care le batem în crucea Răstignitului odată cu săvârşirea fiecărui păcat.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 27 Octombrie 2009 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: