RSS

Oscar şi Nicolae Steinahrdt !!!

19 Noi

Din “N.Steinhardt si paradoxurile libertatii”
De George Ardeleanu
Editura Humanitas

Profesional vorbind, Oscar Steinhardt îşi conservă standardele de excelenţă în toată această perioadă. Spiritul său inovator se manifestă şi în ipostaza sa de director al fabricii Sylva, o instituţie creată cu capital exclusiv românesc, după cum se menţionează în Dicţionarul… citat. Societatea realizează beneficii strălucite, oferind acţionarilor dividende substanţiale. Ştie să combine rigoarea şi spiritul autoritar cu amabilitatea, făcându-se iubit de muncitori.

Fiul său avea să-l numească mai târziu „un amestec de Regulus şi de Cambronne”. Că era iubit de personalul fabricii o demonstrează, printre altele, o felicitare primită cu ocazia „noului an 1915″, felicitare pe care se regăsesc vreo 20 de semnături ale celor în cauză. Spiritul autoritar se vădeşte, deopotrivă, în 1919, cu ocazia mişcărilor muncitoreşti, când—luaţi mai degrabă „de val”—angajaţii săi se raliază la mişcările cu pricina: „Eu îl ştiu de pe vremea când se întorcea seara în Pantelimon pe scara trăsurii – marţial; când în timpul mişcărilor din 1919 a circulat prin atelierele fabricii în uniformă şi cu sabia scoasă din teacă…”22

In timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu pare să fie afectat de persecuţiile aplicate populaţiei evreieşti din România, datorită probabil şi faptului că statutul său de „evreu de categoria a doua” îi punea la adăpost familia de măsuri vexatorii.23 Atitudinea sa faţă de mareşalul Antonescu va fi, suntem convinşi, un subiect de dispută: „să nu mai aud nici un cuvânt împotriva ţării sau a lui Antonescu: face tot ce e posibil, nu are pe cap numai grija evreilor, ai prefera cumva să fii pe front în coclaurile Rusiei?”24 – avea să le spună el celor doi fii. Această atitudine – după o fază, totuşi, de reticenţă – avea să se transmită şi lui N. Steinhardt.

In schimb, în august 1944, văzându-şi fiul căscând gura la tancurile ruseşti care intrau în capitală, îl apostrofează cu nedisimulată asprime: „La 30 august stăteam şi eu pe marginea trotuarului şi priveam tancurile. Jur că nu râdeam, nu salutam, nu aplaudam, nu exclamam; stăteam şi priveam pur şi simplu, uite aşa. Mă simt  strâns de braţ şi blagoslovit cu un DOBITOCULE pronunţat desluşit şi apăsat – stai şi te uiţi, tămpitule, staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă, uite-i cum râd, or să plângă lacrimi amare şi tu la fel… Hai acasă… Il iau pe tata prudent de mână şi mergem spre locuinţa din strada Olari a Butoienilor.”25

Nu s-ar putea spune că „profeţiile politice” ale lui Oscar Steinhardt nu s-au împlinit. Existenţa sa şi a familiei sale avea să ia o întorsătură dramatică. El însuşi îşi va pierde proprietăţile succesiv (din Pantelimon, din Calea Moşilor, din Strada Armenească, de la Clucereasa, lângă Câmpulung, unde tot în interbelic fusese inginer26 ş.a.), ajungând, după 1958, să locuiască împreună cu fiul său într-o mică garsonieră din strada Ion Ghica, nr. 3.

Avea să muncească până la vârsta de 79 de ani (în 1952 îl găsim la fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră din Bihor, în 1956, la Scăieni), iar în urma tuturor acestor tribulaţii se va alege cu o pensie mizerabilă: „A fost inginer şi a lucrat până la şaptezeci şi nouă de ani, în 1956, la fabrică, nu într-un birou. (La Scăieni, în ultimul timp, când am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi răspundeau făcând semn cu bărbia ori cu degetul în sus.

Crezusem că le place să glumească, să mă ia în băşcălie, ce căutam acolo. Aş, tata, cocoţat sus pe un cuptor, la câţiva centimetri de tavan: ajungeai la dânsul numai pe nişte pasarele şi o mulţime de scăriţe metalice, perpendiculare, aşa cum sunt pe vapoare. Tata: dacă inginerul nu-i în stare să înlocuiască pe oricare dintre lucrătorii săi şi să-i facă treaba la fel de bine ca el, e pierdut„27 Regimul comunist nu-i va recunoaşte decât o vechime de 25 de ani din 50 (cariera sa „sub liberali” va fi ştearsă în întregime cu buretele), iar în 1966 va avea o pensie de 500-600 de lei.

Aflăm aceste detalii dintr-o notiţă informativă din Dosarul de la Securitate al fiului său, notă dată de informatorul „Jean Draga” la data de 16 mai 1966, în urma unei vizite la N. Steinhardt, în timp ce acesta dădea meditaţii de limba engleză: „Tatăl său a fost inginer şi are o pensie de 600 lei lunar. Spune că la evaluarea pensiei i-au fost calculaţi numai 25 de ani de serviciu din 50 (25 pe care i-a servit sub liberali nu sunt luaţi în considerare).

El se plânge că deşi sunt îndatoraţi băneşte, Nicu face acte de generozitate. Zilele trecute au fost la el doi foşti deţinuţi, prieteni, pe care i-a împrumutat: pe unul cu 50 lei, iar pe celălalt cu 25 lei, bani pe care bătrânul crede că nu-i vor fi înapoiaţi.”28

Momentul de maximă luminozitate al caracterului bătrânului Oscar Steinhardt, calităţile sale autentic „senatoriale” se vor vădi însă pe parcursul procesului şi detenţiei lui Nicu Steinhardt. După 1954, N. Steinhardt îl va vizita pe Constantin Noica la Câmpulung, unde acesta avea domiciliu forţat. Din când în când filozoful se va deplasa clandestin la Bucureşti, fiind, nu de puţine ori, găzduit de N. Steinhardt. Bătrânul Oscar îi cere fiului său ca Noica „să fie primit regeşte”, oferindu-şi patul din minuscula garsonieră din str. Ion Ghica.29 La 11 decembrie 1958, Noica va fi arestat şi, după el, încă 22 de intelectuali. Lui N. Steinhardt îi vine rândul ultimul.

Pe 31 decembrie 1959 va fi invitat la sediul Securităţii, cerându-i-se să fie martor al acuzării în procesul „Noica-Pillat”. Citaţia venise cu o zi înainte, dar Oscar – o întruchipare a autenticului spirit boieresc cu care fiul său se va întâlni deseori pe parcursul detenţiei – nu i-o arătase, pentru a nu-i strica somnul de noapte. El este cel care îl va îndemna să se duca direct cu valiza făcută la sediul MAI, fiind convins că va fi arestat. După cum se ştie, i se vor da trei zile de gândire, argumentul forte fiind, evident, bătrâneţea tatălui său, care nu poate fi lăsat să moară ca – fireşte -un câine. Reîntors acasă, este beştelit de către „ovreiul de peste 82 de ani”: „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. în afaceri, când spui lăsaţi-mă să mă gândesc înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti să fii martor al acuzării.”30

Acest tip de atitudine etică pare astăzi – după o jumătate de secol de disoluţie a identităţii umane – aproape incredibil. Fiul va fi contaminat de curajul şi de calmul tatălui nu numai pe parcursul procesului şi al detenţiei, ci şi după revenirea în aşa-zisa libertate. Tot acum îi adresează celebrele cuvinte: „E adevărat, zise tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite – trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu , vei dormi bine. Pe când dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. De altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur.”31

O veritabila lecţie nu numai de verticalitate morală, ci şi de luciditate şi realism, de cunoaştere a strategiilor adversarului. La plecare îl salută milităreşte şi-i adresează alte vorbe nu mai puţin celebre şi cu funcţie terapeutică: „Ţi-am spus să nu mă laşi să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba aşa, n-am să mor deloc. Te aştept. Şi vezi să nu mă faci de râs, zice. Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni.”32 Cuvinte care îl vor însoţi pe N. Steinhardt în tot timpul traversării infernului concentraţionar şi care nu de puţine ori vor stârni, prin umorul lor, râsul tonic şi vindecător al colegilor de celulă (dar asupra acestui moment vom mai reveni).

Curajul şi demnitatea lui Oscar erau evidente, calmul şi seninătatea însă erau o chestiune de „regie”. Nu putea rămâne indiferent în faţa viitoarelor suferinţe ale fiului, dimpotrivă. în volumul al zecelea al Dosarului procesului ,,Noica-Pillat” se găseşte o scrisoare adresată de către acesta preşedintelui Tribunalului Suprem – Colegiul Militar – în data de 31 martie 1960, după ce cu două zile înainte fusese respinsă cererea de recurs a lui N. Steinhardt. Scrisoarea cuprindea 6 puncte şi le vom reproduce selectiv:

1. Fiul meu a fost încadrat greşit drept complice cu Noica, cu care a fost coleg la Liceul „Spini Haret” acum 30 de ani. El a fost urmărit pe vremea legionarilor şi a fost forţat să se refugieze la colegul meu de şcoală G-ralul de Divizie Ion Trăilescu, care trăieşte şi astăzi şi la care a stat tot timpul rebeliunii.

2. Atât în instanţă, cât şi în timpul cercetărilor fiul meu a declarat că nu a avut niciodată intenţii rele contra regimului actual şi când colegul sau i-a spus că va trimite o scrisoare în străinătate, el s-a opus contra acestei păreri.

3. Fiul meu, ca şi mine, n-a făcut parte, n-a fost înscris în nici un partid politic.

4. A scris la ziarul Adevărul*, de la care are cartea de legitimaţie cu fotografie. A avut o carte de membru al Sindicatului „Ziariştilor Profesionişti”, fund secretar tov. Miron Constantinescu, în anul 1946.

* Din cercetările noastre, până la acea dată N. Steinhardt scrisese la Revista burgheză, Revista Fundaţiilor Regale, Libertatea, Universul literar şi – ca ziare de stânga – la cotidienele Victoria şi Tribuna poporului (în perioada 1944-l945).

5. Atât subsemnatul, cât şi fiul meu am fost foarte mulţumiţi în timpul actualului regim, eu fiind pensionar, iar fiul meu la Ministerul Industriei Uşoare, încadrat în calitate de consilier juridic şi în urmă, în anul 1959, ca jurisconsult la ,,Producţia”, unde a fost apreciat şi iubit de toţi muncitorii fabricii.

6. în urma cererii medicilor şi în urma consultaţiilor, i s-a acordat 2 ani concediu, fiind bolnav de T.B.C. intestinal.33

Cei care nu au trăit în acea perioadă vor trebui să înţeleagă că acesta era singurul tip de retorică admisibil în relaţiile individului cu statul totalitar. Cum era de aşteptat, scrisoarea nu a avut nici un efect (de data aceasta -probabil din cauza disperării – simţul realist al bătrânului Oscar începuse să se diminueze). A început însă tatonarea unei alte soluţii, mai puţin oficială, dar care se purta în epocă, cumpărarea lui N. Steinhardt, evident în schimbul unei mari sume de bani. Un asemenea tip de tranzacţie dintre statul român şi anumiţi „specialişti” din Occident, cum ar fi Henry Jacober, reuşise în cazul unui coleg de celulă al lui N. Steinhardt, şi anume Vlad Stolojan, dar eşuase în cazul lui Constantin Noica.34

Intr-o scrisoare trimisă de Doru Pavel (avocat al apărării pentru N. Steinhardt în procesul din 1960) lui Stelian Tănase şi reprodusă de acesta în Anatomia mistificării, se descriu tentativele eşuate ale lui Oscar Steinhardt de a-şi scoate – pe o filieră asemănătoare – fiul din puşcărie. Să o reproducem, deoarece ea nu ilustrează doar un caz, ilustrează o epocă:

Cu tatăl lui Nicu Steinhardt am rămas în legătura şi după terminarea procesului, îmi amintesc că, prăbuşit de durere, după un anumit interval de timp, a luat contact cu mine ca sa-mi spună că a găsit pe cineva care i-a promis că îl va scoate pe fiul său din închisoare, bineînţeles în schimbul unor sacrificii materiale serioase. I-am atras atenţia că nu poate fi vorba de o persoană serioasă, ci de un escroc, sfatuindu-l să nu se lase înşelat. Cuvintele mele nu au avut însă nici un efect. Dl Steinhardt a dat sumele cerute şi a aşteptat eliberarea lui Nicu. Aşteptare, bineînţeles, zadarnică. După un timp, bietul bătrân m-a contactat din nou, ca să-mi spună că a găsit o altă persoană, „de data asta serioasă”, spunea el, care îi garantează eliberarea lui Nicu.

Răspunsul meu a fost acelaşi ca şi în cazul anterior: că nu poate fi vorba decât de un escroc şi că să nu se lase înşelat şi să nu dea nici un ban. Totuşi, dl Steinhardt s-a lăsat şi de data aceasta înşelat, a dat banii—aşa cum am aflat mai târziu – şi a aşteptat eliberarea lui Nicu, care, bineînţeles, nu a avut loc, nu putea să aibă loc. Nu ştiu dacă acestea au fost singurele două cazuri în care bătrânul Steinhardt s-a lăsat înşelat de indivizi lipsiţi de scrupule. La început am fost contrariat de credulitatea atât de naiva a bietului bătrân. Apoi mi-am zis că, în felul acesta, el şi-a plătit câte o perioadă de existenţă în care a trăit cu speranţa mângâietoare ca îşi va revedea curând copilul. Poate că, această speranţă reprezentând, în perioadele respective, Însăşi raţiunea vieţii sale, merita să fie plătită cu banii pe care i-au înghiţit escrocii.35

In absenţa fiului va fi ajutat, e drept modest, de unele rude rămase în libertate sau plecate în străinătate. De pildă – printr-o filieră de tip joint -va primi la 27 octombrie 1963 un colet si o scrisoare de la un nepot al său stabilit la Viena, David Becker. In scrisoare se spune printre altele: „De când speri să-l vezi pe Nicu însănătoşit? De mult aşteptăm vestea bună că s-a întors acasă.” Acest cod, prin perifrază (în care, de pildă, cuvântul „închisoare” era ocultat), avea să apară şi în unele texte antume ale lui N. Steinhardt. Atât coletul, cât şi scrisoarea au fost interceptate de Securitate.36

In cele din urma Oscar Steinhardt va ieşi învingător: ţinându-se de promisiunea pe care i-o făcuse la plecare, el va supravieţui celor cinci ani de detenţie ai fiului său. Acesta din urmă va avea revelaţia ,,minunii” cu puţin timp înainte de eliberarea sa din închisoarea Gherla, când primeşte primul şi unicul colet din timpul încarcerării sale. Acest moment de intensă fericire este consemnat într-o altă variantă a Jurnalului fericirii (o vom numi, cu titlu de rezervă, varianta a treia, o sinteză între prima variantă, confiscată de Securitate la 14 decembrie 1972 şi restituită ta 1975, şi cea de-a doua, reconstituită din memorie după confiscarea celei dintâi). Dactilograma -din păcate incompletă – a acestei variante de 529 de pagini (nepublicată încă) am găsit-o tot în Arhivele Mănăstirii Rohia:

în iunie, după citirea decretului, ni s-a dat fiecăruia voie să trimitem o carte poştală. N-am îndrăznit să scriu tatei, l-am crezut mort de mult. Am adresat-o vărului meu din Aleea Rumeoară. La ghişeul biroului de primiri sunt vestit că am un pachet şi întrebat de la cine e. Răspund indicând numele şi adresa vărului. Nu corespunde! aud. Aici arată alt nume şi altă adresă şi mi le spune pe ale tatii. Trag un strigăt de bucurie şi de uimire: e de la tata! înnebunesc de-a binelea. Distribui tot ce am primit celor care stau ca şi mine la coadă în faţa ferestruicii. Pe hârtia pachetului scrisul nu e al tatii. Ce-are a face! Trăieşte!

S-a ţinut de cuvânt, le-a făcut în ciudă, n-a fost pre voia hainilor de Tătari.37

In 1964, când N. Steinhardt iese din închisoare, tatăl său avea 87 de ani, dar nu-şi pierduse nici demnitatea, nici umorul. Scena întâlnirii din 4 august este deopotrivă revigorantă şi înduioşătoare: „Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. îl sprijină vărul, care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă.

— Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?„38

Aflând că fiul său s-a convertit în închisoare la creştinism nu se supără, dar – cu aceeaşi luciditate şi ironie – ştie să-i tempereze entuziasmul (uneori excesiv) de după botez: „Numai să fi fost sincer, şi să-ţi dau un sfat: nu-ţi băga în cap că acum s-a zis, Dumnezeu o să se ocupe numai de tine. Nu uita că mai sunt vreo trei miliarde.”39

Ultimii trei ani şi-i petrece în linişte şi cu aceeaşi demnitate alături de fiul său – despre care adeseori spune că „nu-i băiat rău, dar e un copil bătrân” – în garsoniera din Ion Ghica, nr. 3. Nu se va împăca cu faptul că acesta – în pofida unei pregătiri intelectuale excepţionale, nu va reuşi să-şi găsească o altă slujbă decât cea de muncitor necalificat la întreprinderea Stăruinţa din Vitan. La vârsta de 88 de ani va învăţa limba engleză, fireşte, de la fiul său, care dădea meditaţii. Faptul acesta reiese dintr-o scrisoare (interceptată) către un alt nepot, David A. Avram de la New York40.

Va fi prins în „reflectoarele” Securităţii, alături de Nicu Steinhardt – care era de fapt cel urmărit între 20 şi 30 octombrie 1966 acesta este pus în „filaj”, iar în notele aferente este „vizualizat” şi Oscar. Bizareria destinului este că exemplara dragoste filială a lui N. Steinhardt reiese chiar şi din documentele Securităţii. Una dintre secvenţele narative care se repetă în aceste note este aceea a plimbării în pas lent pe care cei doi o fac din str. Ion Ghica la părculeţul Colţea, unde bătrânul se odihnea.

Două exemple: „La ora 11.30 «STOIAN»* a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi o individă care-l îngrijeşte şi foarte încet au mers pe str. I. Ghica, b-dul 1848 şi au intrat în parcul Colţea, unde au luat loc pe o bancă. […] La ora 13.25 «STOIAN» a mers la banca unde stătea tatăl său, l-a luat şi împreună au mers încet pe b-dul 1848, str. Ion Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13.33″ (26 octombrie 1966)41; „La ora 12.45 «STOIAN» a ieşit de acasă împreună cu tatăl său şi încet au mers pe str. Ion Ghica, b-dul 1848 şi au intrat la frizerie, unitatea nr. 101. La ora 13.20 «STOIAN» a ieşit de ia frizerie, împreună cu tatăl său şi foarte încet au mers discutând pe bd. 1848, str. I. Ghica şi au intrat acasă, ora fiind 13.30.” (22 octombrie 1966)42. în Dosar există şi câteva fotografii foarte reuşite reieşite din acest filaj. * Unul dintre numele de cod în Dosarul de Urmărire al lui N. Steinhardt. 41., 42. Ibidem, ff. 179, 188.

Despre aceeaşi pietate filială vorbeşte şi un prieten deosebit al lui N. Steinhardt, şi anume Virgil Nemoianu, într-un interviu luat de Cristian Bădiliţă pentru revista Convorbiri literare: „Pe urmă o calitate pe care n-o bănuisem, pe care am descoperit-o cu totul întâmplător, era pietatea filială. îl ajuta pe tatăl său (foarte bătrân şi micuţ la acea dată) să se spele, îl bărbierea cu mâna lui, asta fără ostentaţie, dar şi fără jenă. Eu sunam la uşă la cine ştie ce oră absurdă, el îmi spunea: Vino, Nemo, vino, şi continua să-şi vadă de treabă. Pe mine astfel de lucruri m-au impresionat enorm„43

Este evident, credem, pentru oricine, la sfârşitul acestui excurs, că Oscar Steinhardt ar fi putut pleca sau rămâne, oricând, în străinătate, unde ar fi făcut o carieră strălucită. A ales — cum de altfel va face şi fiul său – să rămână în România, integrându-se exemplar în istoria unui popor în mijlocul căruia a cunoscut nu numai bucurii, ci şi – mai ales după 1948 -multă suferinţă. Iar mobilul acestei integrări nu este ta nici un caz ceea ce se numeşte „ură de sine”. Care este imaginea-hologramă care rămâne la capătul acestui destin remarcabil? Să-i dăm din nou cuvântul lui N. Steinhardt:

„Dar la urma urmei, ce şi cine este? Un ovrei bătrân din Bucureşti, un foarte mic pensionar, câteva amintiri, câţiva prieteni, câteva decoraţii ascunse într-o cutiuţă, un singur fiu.”44

Oscar Steinhardt se stinge din viaţă în martie 1967,45, la vârsta de 90 de ani, fiind înmormântat în cimitirul evreiesc din str. 1 Mai. Multe din trăsăturile sale vor fi moştenite de N. Steinhardt: demnitatea, curajul, autenticul spirit aristocratic, un anumit soi de naţionalism critic şi relativizant, umorul, anticomunismul fervent. Aşa cum mai târziu, din amintirile sale despre N. Steinhardt, Monica Lovinescu va selecta o anumită imagine obsesivă (asupra căreia ne vom opri la momentul oportun), propunem şi noi, tot selectiv, una din celebrele replici ale lui Oscar, din nefericire profetice nu numai pentru un destin individual, ci şi pentru unul colectiv, împărtăşit de popoarele din estul Europei.

I-o spusese fiului său tot la plecarea în detenţie: „Nu te întrista, pleci dintr-o închisoare larga într-una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr-o închisoare strâmtă într-una mai largă.”46

22. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 23.
23. V. N. Steinhardt, „Autobiografie”, ed. cit.
24. Cf. N. Steinhardt, Mărturisire”, m voi. Primejdia mărturisirii, ed. cit, p.
25. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit., pp. 133-l34.
26. V. N. Steinhardt, Dumnezeu in care spui…, ed. cit, p. 79.
27. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, p. 43.
28. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr, 207, voi. IV, fila 126.

29. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit, pp. 211, 344.

30. Ibidem, p. 23.31. Ibidem, pp. 23-24.32. Ibidem, p. 25.
33. ACNSAS, Arhiva Ministerului Justiţiei, Direcţia Investigaţii, Dosar nr. 118988, voi. X,ff. 124-l25.34. V. Stelian Tănase, Anatomia…, ed. cit, pp. 382-391, în care se transcriu fragmente din Jurnalul lui Ion Raţiu şi din convorbirile purtate de autor cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad şi Sanda Stolojan ş.a.
35. Ibidem, p. 402.
36. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, vol. IV, ff. 233-235.
37. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, varianta a III-a, dactilogramă, p. 492 (Arhivele Mănăstirii Rohia).
38. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed. cit. (1991), p. 90.
39. Ibidem, p. 258.
40. ACNSAS, Fond informativ, Dosar nr. 207, voi. IV, ff. 23l-232.
43. „Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia de sfinţenie”, dialog cu criticul şi eseistul Virgil Nemoianu, în Convorbiri literare, nr. 12 (84), decembrie 2002, pp. 7-l0.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 19 Noiembrie 2009 în Despre N.Steinhardt

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: