RSS

Taina tăcerii Domnului ce nu s-a mai văzut

08 Ian

din „Dumnezeu in care spui ca nu crezi”
de NICOLAE STEINHARDT
Editura Humanitas

Bucureşti, 3 iunie ’69

Dragul meu,

Am văzut în ultimele două săptămîni două filme care m-au răscolit.

Pentru mine sunt noi, pentru tine, desigur, vechi. Amîndouă mi se par lucrări creştine de mare simţire şi putere.

Unul e La Dolce Vita al lui Fellini, bucată evident şi nemijlocit christică, ortodoxă cu desăvîrşire, o adevărată pagină de propoveduire evanghelică prin mass media, în care chemarea lui Hristos vibrează pe înţelesul oricui ştie să vadă şi să audă cîtuşi de puţin. începînd cu splendida imagine iniţială a statuii care pluteşte deasupra Romei pînă la peştele (care, fireşte, e Ichthys) final, mort de trei zile şi care tot vede, tras de pescari în năvod, la ochiul lui atotştiutor şi pătrunzător, la fata blîndă şi curată (Biserica, cred) şi la chemarea ei pe care Mastroianni o ascultă pe jumătate surd (condiţia umană), în genunchi, trecînd prin atîtea constante rapeluri de clopote şi cruci, prin scena falselor minuni, condamnată cu o tărie vrednică de marii părinţi anti-eretici ai veacului al IV-lea, totul vădeşte o uriaşă credinţă creştină, o totală nostalgie a împărăţiei lui Hristos, o neîncredere în soluţia viciului foarte asemănătoare cu a unui Vasile cel Mare. [Marcello Mastroianni a jucat rolul principal în film]

Ce să mai spun despre arta cu care dezmăţul, agitaţia, superficialitatea sunt „comunicate”, după cele mai rafinate mijloace de mass media, numai prin plictis şi silă? A, numai cine e fără de păcat sau fără de ochi poate ridica piatra grăbită a nedreptăţii şi spune că e un film deşănţat (!) sau cu ţeluri de critică strict socială! O predică a unui sfînt părinte al secolului IV, asta e! O înflăcărată, dură, aprinsă, caldă, clocotitoare, necruţătoare, răscolitoare pagină de chemare christică.

Le Journal d’un curé de campagne, după Bernanos, e altă minune a minunilor. Cartea, una din cele mai frumoase ale veacului, s-a prefăcut într-un film deopotrivă de sfîşietor. Ţii minte secvenţa finală (vreo două minute) alcătuită numai din voce şi fundalul alb pe care stă Crucea?[ Jurnalul unui preot de ţară, regizat de Robert Bresson în 1951]

Am cetit cu plăcere L’Œuvre au noir de M. Yourcenar. Foarte savant, foarte desăvîrşit, rece şi înţepat comme il se doit de nos jours[cum se cuvine în zilele noastre]. Dar… Dar e niţel fabricat şi reconstituit, şi prea vrea să spună multe, şi prea e deşteaptă; şi jocul acesta de zoom[focalizare] cu epocile şi viziunile lor ştiinţifice e niţel manierist.

Asupra ultimelor tablouri ale lui Gigi pogoară din ce în ce mai vădit harul. Cuprind şi exprimă o pace adîncă, cum n-a fost pînă acum. îl atrage din ce în ce mai mult peisajul românesc cu toată dulceaţa, tihna şi farmecul lui. Da, Gigi a pătruns definitiv în ceea ce îmi place a numi (dar şi lui) paradisul românesc, un colţ autentic de paradis pe suprafaţa pămîntului; unde albastrul, galbenul, verdele şi cenuşiul se amestecă într-un dozaj care pînă şi inima cea mai brută îl fringe, unde există un echilibru ca nicăieri altundeva, peisajul Călătorului îi sade bine cu drumul, al Vieţii la ţară, al lui Pseudochinegheticos, peisajul lui Iartă-mă, coană Joiţico — Te iert, peisajul care nu este numai al nostalgiei paradisului de care vorbeşte Nichifor Crainic, ci şi al contactului efectiv cu paradisul, al unei intimităţi cu blîndeţea marială şi taina tăcerii Domnului ce nu s-a mai văzut.

Peisajul „paradisului românesc” este al poporului care, singurul, mi se pare că ar face ca Dostoievski, pus în ipotetica situaţie de a trebui să aleagă între Hristos şi adevăr — dacă Hristos şi adevărul ar fi două —, ar alege pe Hristos, trăsătură perfect conformă diagnosticurilor puse de Blaga[Cf. Lucian Blaga, „Isus-Pămîntul”, în Luntrea lui Caron].

Fericiţi cei ce s-au născut în acest paradis românesc; cei ce l-au privit cu ochi veseli şi înlăcrimaţi; cei în ale căror vine curge sîngele şesurilor, dealurilor sau munţilor natali; dar şi cei care l-au simţit şi îndrăgit printr-un act, să-i zicem, de voinţă, mai curînd de clarviziune; cei ce l-au iubit, deşi spurcaţi, deşi tîrziu; fericiţi cei ce-l poartă-n suflet, deşi se află departe; cei ce — orice, oricînd, oricum — nu şi-l smulg din lăuntrul lor, unde paradisul acesta pămîntesc şi-a pus indelebila pecete.

Patriotismul, dragul meu, l-a definit cel mai grozav Duiliu Zamfirescu cînd a spus că nu-i nici judecată, nici prejudecată, ci sentiment.

Dar eu, eu ce-i tot dau zor cu afirmaţii şi teoretizări şi destăinuiri mai mult sau mai puţin la locul lor? Ce caut pe-aci? „Umblă frumuseţile pe căile mele… Mi-e sufletul ciorchine de lumină nefolosită.”

Te îmbrăţişez cu adîncă şi caldă dragoste, cu mare şi curată admiraţie, cu spăimîntată recunoştinţă, Nicu.

Anunțuri
 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: