RSS

Nedreptatea, când ţi se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată

25 Feb

din JURNALUL FERICIRII

25 Februarie 1960

Paul Dim., martor:
E calm, vorbeşte apăsat şi rar, cu dezinvoltura vechiului puşcăriaş, cu politeţea rece a îngerului căzut ori a boierului decavat, dar semeţ. Spre deosebire de noi cei din boxă, a mai făcut vreo câţiva ani de închisoare, iar de data aceasta e arestat mai de mult. Ştie însă prea bine ceea ce e presupus a nu şti şi ceea ce tribunalul nu-i poate aduce la cunoştinţă: că Petru Dumitriu, scriitor adulat, grangur al literelor şi mare profitor al regimului, a rămas dincolo.

Se joacă o delicioasă scenetă á la Donizetti ori Rossini. Au folosit acuzaţii în prezenţa dumitale cuvinte ostile regimului? Da. (Expresie de vădită mulţumire pe feţele judecătorilor. Procurorul se îngraşă văzând cu ochii, cauciuc pompat.) În ce fel anume? Au ponegrit sistematic pe scriitorii progresişti. (Expresie din ce în ce mai încântată pe feţele aceloraşi judecători în frunte cu preşedintele colonel Adrian Dimitriu.) Poţi da cazuri concrete? Pot. — O pauză de efect, martorul lucrează cu metode de actor profesionist, nu se grăbeşte. — Ei, dă-le. — I-am auzit ponegrind cu violenţă pe scriitorul progresist Petru Dumitriu, în a cărui operă se reflectă realizările regimului, criticându-l, susţinând că e un făţarnic, că n-ar fi cu adevărat democrat, că scrie numai pentru a se alege cu foloase personale şi că de fapt romanele lui toate sunt lucrarea doamnei Henriette-Yvonne Stahl…
Preşedintele omonim nu-l poate întrerupe, căci n-are voie să ne informeze că celălalt purtător al numelui sfântului izvorâtor de mir, Petru, s-a dat cu imperialiştii. Aşa că martorul, al treilea Dumitriu (de fapt Dimitriu), îi mai trage cu progresistul romancier, cu ponegririle, distrându-ne, distrându-se, până ce e poftit să se retragă, precum şi face după ce se înclină cu glacială politeţă.

Perfect, nu mai puţin decât Sam Weller depunând ca martor în procesul Bardell versus Pickwick.
— Definiţia vieţii, după Andre Breton.
Viaţa, zice Andre Breton, e felul în care un ins pare a se fi învoit cu inacceptabila condiţie umană.
— Paul Dim. ne învaţă pe Al. Pal. şi pe mine să nu ne grăbim a sta lângă uşă spre a fi repartizaţi în celule; să rămânem mai la sfârşit, împreună. S-ar putea astfel să nimerim în acelaşi loc.
Aşa chiar facem, prelungindu-ne şederea în sinistra hală care, hotărât lucru, din ce în ce pare mai scoasă din Rocambole, din Misterele Parisului şi din Mizerabilii.

Voiculescu, Leu, Sandu, Streinu, legionarii de la Aiud, saşii de la Codlea au plecat; Paul şi Alecu o dau pe franţuzeşte şi conversaţia ia o turnură strict deşucheată, clevetitoare. Joky (ori Szoky) Cristea, Nicodamele, Puşa Măciucescu, Tea-Room Taina, Şcoala bârfelii, Legaturile periculoase, cinci la şapte. Gata cu emfaza şi sublimul. Spre orele unu ori două, probabil, caraliul de serviciu mă respinge când ne prezentăm tustrei. Paul şi Alecu pleacă aruncându-mi priviri dezolate. După vreo jumătate de ceas sunt scos şi eu, singur.
— Se-ntreabă mulţi prin închisori şi-n critica literară: unde e Dumnezeu în opera lui Proust? În romanele lui Mauriac?
Unde e? Să vă spun eu unde e. Nu e la cutare pagină, pentru că autorii nu sunt teologi. Nu e nicăieri. E pretutindeni, ca şi în lume.
— Câteva cugetări lămuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Există oameni pentru care a fi liberi e o plictiseală, e o belea.

Thomas Mann: Libertatea e o noţiune pedantă şi burgheză.
Ambele pun sub semnul întrebării şansele de supravieţuire a libertăţii în lumea pe care Ortega y Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.
Alexandru Herzen: masselor nu le pasă de libertatea individuală, de libertatea cuvântului; ele îndrăgesc autoritatea… prin egalitate înţeleg egalitatea opresiunii… doar indivizii civilizaţi doresc libertatea.
Să fim deci mai puţin convinşi, noi, intelectualii şi deţinuţii politici, că toată lumea se omoară după libertate.
Denis de Rougemont: Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.
Să fim deci mai puţin siguri că oamenii sunt dispuşi să rişte. Drepturi, da, câte vrei, dar riscurile le consideră a fi piedici, intrigi, insulte.

Ioan 20, 29: „Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut.”
Să înţelegem că libertatea e mai presus de orice un act (riscat şi neraţional) de credinţă, deci un pariu.
II Cor. 3, 17: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate.”
Dacă nu suntem liberi nu suntem vrednici a ne chema — cum îi place lui Hristos să ne socotească — prietenii Săi.
Apocalipsa 3, 20: „Iată, stau la uşă şi bat.”
Să ni se topească inimile la gândul pozelor populare unde Domnul cu traistă şi toiag aşteaptă să-i deschidem, dacă vrem, de bună vrerea noastră liberă.
Nicolae Bălcescu în Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul: Cine luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu.
Frază puţin citată de actualii admiratori ai lui Bălcescu.
— Marii scriitori cu adevărat făuresc o lume şi fiinţe, asemenea lui Dumnezeu.
Sunt în Balzac două momente care mi se par supreme şi care arătă cât de reale erau pentru el personagiile meşterite de condeiul său. Care mai arată că de la un anumit nivel (artistic, moral, sufletesc, de ţinută) în sus nobleţea e subînţeleasă. Nu sunt rasist, bine mi-ar sta să fiu! dar nici gogoriţa egalităţii absolute n-o pot înghiţi şi îndura (ce-a şi ajuns să fie: toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale) şi mă fulgeră fracţiuni de viaţă când nu-mi vine, zău, a râde gândind la Gobineau ori la Houston Stewart Chamberlain.

În Ursule Mirouet, scrisorile lui Francois Minoret — personaj necinstit şi odios — Balzac le reproduce de fiecare dată cu toate greşelile lor de ortografie, căci individul e şi prost şi incult. (Şi se vede că exerciţiul îl distrează pe autor, după cum îi şi place a imita vorbirea francezei cu accent teuton.) Când însă la sfârşitul cărţii, Minoret e nefericit, descoperă căinţa şi se mărturiseşte, scrisoarea pe care o trimite acum e transcrisă cu ortografie corectă. Şi Balzac explică de ce: i-am îndreptat ortografia, zice, pentru că nu şade bine să râdem pe seama unui om lovit de nenorocire.

Cuvintele acestea extraordinare dovedesc:
a) Că Balzac a fost un creator în sensul precis al termenului, de vreme ce este în stare să-i fie milă de personagiile sale ca de oameni reali — şi să le respecte;
b) Că avea sentimentul cosmic al unităţii noosferei şi al comunităţii prinosului (superrogatoriu) de mizerii dintre oameni;
c) Că a fost un om de treabă şi un creştin pentru că a renunţat (fie şi în închipuire) la a-şi dispreţui aproapele şi n-a înţeles să-şi bată joc de o făptură omenească — adică de ceea ce i se impunea ca o făptură omenească — atunci când aceasta trecea prin suferinţe şi dovedea că-i pare rău de ce făcuse;
d) Că a fost de aceea nobil şi n-a păcătuit adăugind cu de la sine putere particula de la numele său;
e) Că şi pentru el, ca şi pentru Dostoievski, spectacolul suferinţei e sfânt. (Suferinţa nu este întotdeauna folositoare patinatorului — vezi tâlharul cel rău — dar pentru cine o priveşte nu are contingenţe morale. Ca spectacol, e mereu sfântă. Pe cel ce suferă sunt dator să-l compătimesc, să-l ajut. Samarineanul nu întreabă cine e, ce face, de unde vine şi cu ce se ocupă rănitul — nu cumva era şi el vreun hoţ de păgubaş? Vreunul căruia i se întâmplase ce merita?) Credinciosul nu refuză — fiindcă nu ştie, sancta simplicitas, iată un exemplu grăitor — să dea de pomană beţivului. Milosului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i 1-a dăruit, măcar că s-a dus cu banii de-a dreptul la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos.

Natura nu e capabilă de o delicateţă ca aceea din Ursule Mirouet. Nici istoria. Nici inteligenţa. Ea vine de la har.
Alt moment incomparabil în opera lui Balzac. Acela când, în Colonelul Chabert, eroul renunţă la toate drepturile şi pretenţiile sale în favoarea soţiei şi nu-şi mai susţine procesul din clipa în care-şi dă seama că e necorectă şi de rea credinţă. Îl apucă aşa silă şi scârbă şi dispreţ faţă de remăritată „contesă Fenaud” încât nu se mai opune, nu mai luptă şi cedează totul. De scârbă, de silă. Tocmai pentru că ştie. Nu încrucişează spada cu cine s-a dovedit a nu-i fi egal.

Corolarul I: nedreptatea, când îţi este făcută ţie, ai dreptul — dacă-ţi dai seama de prea marea josnicie a potrivnicului — să cedezi, cedarea în acest caz fiind palma cea mai cumplită. Nu te baţi în duel cu omul care nu-i vrednic să-i verşi sângele. Chinezii care-şi curmă viaţa pe pragul împilatorului spre a-l sorti oprobiului veşnic. Şi gestul colonelului Chabert care — Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc — evocă tăcerea lui Hristos în faţa şmecherilor hotărâţi să-l lichideze, potrivit sfatului dat de marele preot Caiafa, şi se fac, pasă-mi-te, că-l judecă.

Corolarul II: nedreptatea, când ţi (exprimarea poate părea greşită, dar nu e fiindcă orice nedreptate şi nouă ni se impune) se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată. Aşa procedau cavalerii rătăcitori. Don Quijote.

Iorga: ,,Ai dreptul să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta.”
Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate — şi trebuie — să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupă o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor.

Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca” şi „cine-s eu să judec?” se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o păzeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.

(Când nu poţi îndrepta nedreptatea, îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei, de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii. Cato din Utica şi Ian Pallach; budiştii din Indochina: aceştia orbi şi nerozi, dar cinstiţi şi logici cu ei înşişi.)

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 25 Februarie 2010 în Jurnalul fericirii

 

Un răspuns la „Nedreptatea, când ţi se face nu ţie, ci altuia, trebuie denunţată, doborâtă, îndreptată

  1. loredana-gabriela

    25 Februarie 2010 at 18:55

    multumesc mult de tot pt scumpul nostru steinhardt
    care m-a ajutat sa ma indrept spre ortodoxie si jurnalul fericirii ar trebui sa fie carte esentiala in biblioteca oricarui crestin
    mie mi se potriveste
    multumesc DOAMNE ,PENTRU NICOLAE STEINHARDT

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: