RSS

Domnul ne cheamă la treburi serioase

05 Mar

din JURNALUL FERICIRII

Ianuarie 1960

În prima celulă de la Securitate, Mircea M., fost gazetar la „Universul”, prins într-o mreajă de încurcături primejdioase. Mă primeşte cu multă, dar şi străduită bunăvoinţă. Se vede cât de măcinat e de hărţuieli. Fiind nou venit nu mi s-a luat pâiniţa adusă de-acasă şi-i dau prilejul, după doi ani, de a mânca o bucată de pită albă.

De la anchetă mă întorc de cele mai multe ori terfelit. Locotenentul-major Onea dintre „metodele de simplă securitate'”, cu mine a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereţi; alteori sunt călcat în picioare (poartă cizme). Mai e şi tovarăşul maior Jack Simon, mustăcios şi rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere că a hotărât, în calitatea mea de ovrei legionar, să mă omoare cu mâna lui. Deocamdată sunt pus pe rangă, soluţie disproporţionată faţă de ameninţare, dar neplăcută şi ea. Mircea M. se arată foarte complezent, moaie ambele prosoape — al meu şi al lui — şi cu gentileţe stingherit părintească (e mai tânăr ca mine) mi le aplică pe cap, pe coaste, pe tălpi, după cum e cazul.

Într-o seară târziu, când sunt adus înapoi, îmi ghiceşte tulburarea deşi nu sunt vătămat. În câteva cuvinte îi relatez — din josnic instinct al confesiunii pălăvrăgite — ce se întâmplase. Fusesem din nou confruntat cu ea. Ofiţerii îşi manifestaseră nemulţumirea faţă de „marfă”, dar nu stăruiseră, iar la urmă — mirabilis res — aprinzându-şi tacticos ţigările şi apucându-se de taclale, ne-au făcut semn că putem să ne apropiem unul de altul şi să conversăm liber. A venit spre mine, mi-a vorbit. Nu-i răspundeam. Sunt fâstâcit însă, nu aud bine şi-mi pare că totul durează mult. Cei doi îşi continuă la biroul lor pseudo-conversaţia de actori figuranţi, în timp ce în mijlocul scenei evoluează şi înalţă glas eroii piesei.

A vorbit ce-a vorbit, apoi le-a spus ofiţerilor că terminasem. Fără grabă, m-a sărutat de două ori: o dată pe fiecare obraz, duios.

Povestioara mea i se pare senzaţională lui Mircea M. şi vrednică de trecut în analele Securităţii. Îmi cere să i-o repet, o gustă şi nu încetează de a comenta: „Femeile, domnule, femeile. Cu astea nu ştii niciodată”.

E mai complicat. Dar accesul destăinuirilor mi-a trecut şi renunţ la explicaţii mai laborioase. Cele relatate, în orice caz, i-au plăcut, l-au distrat, l-au liniştit: nu mai e sub anchetă, e sub narcoză, e în fermecata împărăţie a bârfei, e pornit pe nesfârşitul drum de caravană al uimirii bărbăteşti în faţa sfinxului feminin. Ich bin der Raeuber Orbazan.12

În fiecare seară, tovarăşul meu se roagă, scurt. (La Securitate e voie să te închini. Aveam să aflu mai târziu, la închisoare, că acolo nu e voie.) Când se ridică în picioare, mă ridic şi eu şi stau lângă el, împietrit, tulburat că nu mă pot asocia, decât printr-un vag şi neconcludent gest de politeţă, rugăciunii lui. Nu-mi fac cruce.

În a doua celulă, N.N.P., trecut la catolicism, mă îmbărbătează. Se roagă mult, recită rozariul Sfântului Anton. Lui îi spun că aş dori să mă botez. E mai mult o veche visare, o tendinţă, acum fără sorţi de împlinire, încep să-mi dau seama că, vorbind pe şleau, e o dorinţă stăruitoare, ajunsă în stadiul nerăbdării.

Când mă înapoiez de la grefă, unde mi s-a adus la cunoştinţă condamnarea (şi nu mi-am putut opri un rictus nervos: treisprezece ani şi muncă silnică mi se păreau termeni melodramatici), îi arăt că nu e deloc probabil să pot rezista până la capăt şi că ar fi mai bine să mă botez. Cum însă? Să vezi că, soarta!, n-o să o pot face. N.N.P. — deţinut mai vechi decât M.M. — mă asigură că acum nu voi fi ţinut mult la Securitate şi că voi găsi fără îndoială în închisoare un preot care să se învoiască a mă boteza, clandestin se-nţelege, dar valabil. Toate camerele prin puşcării sunt pline de clerici de tot felul, numai că sunt în general temători, fapta e gravă; primesc sfatul, de vreme ce sunt hotărât, să folosesc cel dintâi prilej.

Imposibilul.

Acesta ni se cere.

Altminteri nu încape nici scăpare, nici ieşire, nici beatitudine. (Şi nici liniştea măruntă.)

Adagiul juridic nu se aplică în viaţa morală: dimpotrivă, c ‘est á l’impossible qu’on est tenu. Preceptul de drept (á l’impossible nul n’est tenu) are o valabilitate strict limitată în domeniul sinalagmatic.

Atâta doar că există două feluri de imposibil: există imposibilul imposibil şi există imposibilul posibil. Imposibilul imposibil — cel fizic — nu are deloc o importanţă şi e lipsit de semnificaţie. Exemplul dat de vechii jurişti — deşi astăzi nu mai are haz — e cât se poate de concludent: nu te poţi obliga prin contract să mergi în lună. Desigur, nici nu vrea să spună mare lucru. Dar nu asta ţi se cere. Ţi se cere altceva. Nu ţi se cere de a merge în lună. Ţi se cere — şi-i cu totul altceva — luna de pe cer. Şi de preferinţă albastră.
Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

Ce puteam face? întreabă executorul ordinelor date de un regim tiranic. Ce puteam face? întreabă ostaşul care a primit o misiune strigătoare la cer. Nimic, fireşte, nu puteau face nimic. Şi nici nu trebuie osândiţi că n-au făcut nimic, că s-au supus şi au executat. De aceea şi sunt procesele de la Nürenberg o greşeală şi o ruşine. Ceva totuşi puteau face — şi fără risc: puteau să nu săvârşească păcatul de prostie, puteau adică să nu facă exces de zel, ci dimpotrivă: să execute agale şi-n silă, să mai amâne niţeluş, să transforme lenea în virtute, s-o ia încetişor de tot. Asta puteau — şi din păcate mulţi n-au făcut-o.

Iar dacă vreunul ar fi vrut (şi ar fi putut) să fie sfânt sau erou sau creştin, tocmai asta făcea: imposibilul. Nu executa, fie ce-o fi! (Şi unei acţiuni care transcende şi rupe monotonia vieţii automate este de presupus că Dumnezeu nu i-ar fi răspuns prin nepăsare.) S-ar putea ca definiţia eroismului şi sfinţeniei să nu fie decât aceasta: să faci imposibilul posibil. Nu poţi — om de pe stradă — călca pe lună sau pe Marte, dar luna de pe cer poţi s-o cucereşti: ajunge să faci ceva ce este cu neputinţă în cadrul prudenţei temătoare şi logicii afierosite contabilităţii. Executarea negrăbită, şireată, reticentă a ordinelor tiranice, bunăoară, ţine de imposibilul posibil şi de libertatea de a refuza. Legile lumii, aşadar, nu-s o piedică totală pe calea ce merge spre paradis: sunt doar o piedică mai grea ce poate fi înlăturată prin reconsiderarea noţiunii (superficial examinată) de imposibilitate.

(Omul de pe stradă. De parcă nu ar intra şi într-o biserică — ai cărei întemeietori au ştiut să spună nu împăraţilor romani — sau n-ar avea şi casă, unde-şi petrece noaptea, perioadă a reflectării; căci dacă bufniţa stă lângă înţeleaptă zeiţă Pallas, pricina este că numai după pripa zilei urmează gândirea, nocturnă şi calmă.)

Smochinul neroditor. Acesta cred că este sensul la prima vedere atât de nedrept al parabolei, unde Hristos mai degrabă îl recuză pe smochin, îi spune „lipseşte din faţa mea”, decât îl blestemă. Parcă Hristos ne cere să lucrăm după soroace şi regulamente, ca la bănci. Frumos motiv: nu-i timpul meu! Oricând e timpul de a face binele. Oricând e timpul de a-L îndatora pe Hristos. Şi după cum împărăţia lui Dumnezeu va veni pe negândite, pe furate, tot astfel şi faptele care o prevestesc nu ţin seama de termene şi contracte.

Sau parcă prietenia stă în a răspunde: te voi ajuta dacă pot. De-aşa prietenie… Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement adverbial circumstanţial de timp sau de loc sau de mod. Iar Domnului cât îi place să ne dea numele de prieteni ai Săi!

— Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa, este Însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”, stăpânul nu-l contrazice, dimpotrivă îi confirmă caracterizarea, repetând-o (Mat. 25, 26). Şi imediat după aceea urmează straniile cuvinte: „Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ceea ce are i se va lua.”

Rezultă că lui Dumnezeu nu I se pot aplica simplistele idei pe care ni le făurim noi, oamenii, despre dreptate şi că relaţiile noastre cu Dumnezeu nu se întemeiază pe un do ut des contabil, în care noi să fim întotdeauna creditori şi beneficiari pasivi.

Dumnezeu seceră şi unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm iniţiative. Atitudinea de: parcă ce rău am făcut eu! eu n-am făcut rău nimănui! fac şi eu ce pot! dacă nu pot mai mult! este — vorba lor — o atitudine de gură-cască, se află în contradicţie cu parabola talanţilor şi vădeşte că n-am înţeles cât de grav e păcatul de lenevire şi cât de concret consideră Dumnezeu îndemnul: cerurile se cuceresc. Nici cât de grav, de stârnitor ni se cer efortul şi năzuinţa spre imposibil, de nu chiar imposibilul însuşi.

— Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău”, „Ia-ţi crucea ta”, „Vino după mine”, „Vegheaţi dar”, „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!”, „Du-te şi strigă”, „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!

— Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă — îndreptăţită grijă — să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure13.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” mi se pare şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic — numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog.

Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-I spun „Doamne”‘ lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-L rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.

— Acolo, în celula de la Securitate unde am stat cu N. N. P. -nepotul de frate al pictorului Gh. Petraşcu — mi-a fost dat să cunosc şi nefericirea cea mai atroce. Coincidenţele au lucrat cu o precizie neabătută. Eram prins în capcană, chinuit de ceva de care nu puteam fi absolut sigur — dar părea exclus să nu fie aşa -, în situaţia de a nu mă putea destăinui nimănui, nici omului de treabă alături de care mă aflam. Şi-ncuiat în vreo patru-cinci metri pătraţi. Genunea era lângă mine: mişunând, ca-n povestea lui Poe14 de şerpi, şobolani, apă puturoasă, întuneric şi viermi. Spaţiul, adică nu: timpul — la mine, spre deosebire de nuvelă -se restrângea inexorabil.

Iar cât despre trupele generalului Lassalle — care la Poe aduc soluţia liberând pe deţinutul inchiziţiei — mi se spusese la anchetă: cu roaba, mă, să fi pornit Americanii voştri (poate că de aceea în jargon de puşcării, deţinuţii de drept comun — ei, pinguinii — ne spuneau nouă: Americanii) şi tot veneau, cât despre trupele generalului Lassalle nici gând, s-au stins miracolele secolului nouăsprezece. Atunci am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este zidul lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul. Va să zică nu scăpasem. Capul face, capul trage. Prins în cuptor, înăuntru. Ce-ai vrut, băiete, ai avut. În mocirlă. Şi de nicăieri nimic. Şi groapa, genunea, tot acolo, răbdurie.

Şi-atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; în cuptorul încins. Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără de ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am şi fost ascultat.

— Dar cred ca mai bine este, după ce am lăsat (şi voi mai lăsa) imaginile şi gândurile să se desfăşoare cum vor, să povestesc pe îndelete cum s-au petrecut lucrurile, s-o iau de la început.

Aflând la 11 decembrie că Trixi fusese arestată („Marchiza”, la telefon: nu-i acasă, s-a internat la spital), am ştiut că va veni repede şi rândul meu. Trecerea câtorva zile fără să se fi întâmplat nimic îmi stârnea crescând mirarea. Dintre toţi câţi băuseră ceai din serviciul Rosenkavallier eram singurul care mai umbla liber. Am vorbit cu tata. Tata m-a încurajat spunându-mi că se prea poate să nu păţesc nimic, dar că se cuvine să examinăm toate eventualităţile. Ne sfătuim şi eu ajung în sinea mea la superstiţioasa concluzie că dacă nu sunt arestat până la sfârşitul anului, înseamnă că am scăpat. Din ziua de treizeci şi unu decembrie îmi fac un soi de bornă magică, ceva şoptindu-mi din adâncuri neştiute că nu greşesc. Treizeci şi unu… De fapt treizeci, căci cine are să se apuce de arestări în ziua revelionului?

Îi comunic acest termen precis şi tatii. Dacă nu mă ridică până atunci, sărbătorim amândoi revelionul cu fast. Tata se învoieşte. A depăşit optzeci şi doi. Vrea puţin curcan şi, neapărat, nişte icre de crap.

Te întrebi uneori cum de nu-şi dă seama cancerosul — care slăbeşte văzând cu ochii, pe care doctorul de multe ori trebuie să-l fi pus în gardă prin efectuarea atâtor analize şi a biopsiei — cum, încercat de cumplite dureri, poate să nu înţeleagă ce are. Dar nici eu nu-s mai breaz. Picură zilele şi cu toate că nu pot să nu ştiu perfect de bine că este exclus şi de neînchipuit să nu fiu arestat, încep să nutresc speranţe din ce în ce mai idioate. Ba mă şi vizitează gândul nebunesc că, cine ştie, că toţi au complotat în adevăr şi mie, numai mie, nu mi-au destăinuit nimic. Îmi joc teatru, îmi făuresc o irealitate din care logica a fost dată afară cu un bobârnac. Gust, ca de obicei, adâncul farmec al zilelor de Crăciun — din totdeauna cele mai frumoase ale anului, din piatră şi zgură să fii şi nu se poate să nu te frângă — care trec cu bine. În ziua de douăzeci şi patru citesc ca-n fiecare an Colindul de Crăciun al lui Dickens şi nici de data aceasta nu izbutesc să-mi ţin ochii neumeziţi de lacrimi.

Şi apoi începe să mă poarte gândul la revelion; mă grăbeşte să-l pregătesc. Termenul acesta pe care ţi l-ai fixat cu totul arbitrar — mă înţeapă mintea — nu are nici o noimă; s-ar putea să fii tot atât de bine arestat la întâi, două sau trei ianuarie. Nu, ştiu eu ce ştiu: ceva cu totul fără de nume mă face să fiu sigur că dacă trece ziua de treizeci şi unu, s-a zis, nu voi mai fi arestat în veac. Până în treizeci şi unu pericolul îl simt intens, iminent, la pândă.

În tot acest interval mă văd des cu Doamna Z., coana Lenuţa, mama lui Al. Pal. Credinţa simplă, superstiţioasă poate, a boieroaicei mă impresionează. De dimineaţa şi până seara e la biserica Batistei, cu acatiste. Ştie, spre deosebire de puţin inteligentul ei (al doilea) soţ — un ancien beau 15 — („Lasă că n’or hi atât di răi şî iei. I-or şerta, li-o traşe o săpuneală-n leşe şî li dă drumu să se înveţe iei minti”) — că lucrurile sunt ireversibile; totuşi nădăjduieşte. (Are şi n-are cancer.) E primul meu contact cu minunea ca fapt cotidian, cerut, aşteptat. Coana Lenuţa crede în minuni; minunile se realizează, altfel n-ar fi aici la biserica Batiştei să-l aştepte pe părintele Cazacu, să-i dea acatiste, ar fi la spiţerie.

Apare părintele Cazacu, înalt, formidabil, cu barbă de vlădică, şi cu o voce de toboşar comunal, de vestitor de Dumnezeu. De închinat fireşte că mă închin, din copilărie. (Numai în celulă, alături de Mircea M. nu puteam: a fost ultima, deznădăjduita, neroada împotrivire a duşmanului. Pe Doamna Băl, atât de prietenoasă cu mine, o uimesc odată închinându-mă în poarta cimitirului legionar de la intrarea în Predeal, când vii dinspre Azuga şi Buşteni.)

Sper şi nu sper. Trec şi douăzeci şi şapte, şi douăzeci şi opt şi douăzeci şi nouă. Va să zică icre, curcan, cartofi prăjiţi, mazăre, fructe şi un cozonac. Am o mulţime de curse de făcut; curcanul ni-l frige o vecină din blocul de alături. Un fel de pseudo-certitudine agitată pune stăpânire pe mine, apoi se preface în tainică siguranţă: dacă trece şi douăzeci şi nouă nu va mai fi nimic rău. Zi ‘ntâi cade anul acesta într-o vineri; sâmbătă 2 e sărbătoare legală, duminică e duminică, joi seara e revelionu! — şi activitatea e reluată abia luni în 4. Luni 4 e pe altă planetă în alt eon.

(Aveam să aflu după aceea că a fost ziua accidentului de automobil şi a morţii lui Camus.)

Tata e foarte preocupat de pregătirile pentru revelion. Mă tot întreabă când am de gând să iau pâinea. Ar fi bine să iau mai multă, şi cât mai devreme. Şi nu cumva să uit icrele de crap.

Zilele de douăzeci şi nouă şi treizeci se scurg netulburate. Nu sună nimeni la uşă, dormim liniştiţi. Convingerea mea e că nu se mai întâmplă nimic. Convingere neghioabă şi animalică. Ştiu doar prea desluşit că sunt singurul rămas nearestat şi că nu se poate să nu fiu luat şi eu. Şi-apoi, cum aş arăta de n-aş fi arestat? Nu s-ar putea spune că lucrul pare curios, suspect, devilishly fishy? Dintre toţi care veneau la părintele Mihai numai el e liber; şi câte nu se vorbesc pe seama lui! Doresc acelaşi lucru? De ce numai eu nu sunt ridicat? Coanei Lenuţa mi s-a părut a-i ghici în priviri — căci în modul ei de a se purta cu mine nu există decât gentileţe extremă — o nuanţă de chinuitoare, neverosimilă îndoială. Nu cumva sunt eu denunţătorul grupului, turnătorul! (Exprimarea argotică e acum pe buzele intelectualităţii şi protipendadei, de când membrii lor sunt principalii clienţi ai puşcăriilor.)

Mă ştiu curat, aşa încât mă plimb ţanţoş cu doamna Z. pe străzile din jurul bisericii Batişte şi-i explic cele două etimologii ale numelui: de la Giambattista Vecelli, ori Vevelli, favoritul lui Radu Mihnea cel Mare, ori de la un râuleţ, Batiştea. afluent al Colentinei — sărman etalaj de erudiţie elementară ce ne dă putinţa de a depăşi niţel mizeria situaţiei. O asigur că sunt resemnat, că nu-l voi mai părăsi pe Dinu, că… — şi o dau pe biata mea franţuzească — voi sta alături de el dusse-je en avoir potir quinze ans.16 Poate, ba nu poate, ci desigur că exagerez voit — sau inconştient — deşi frică-mi este (o frică bine înfiptă în tot trupul) şi de mai mult. Mi-este teribil de frică, nici nu ştiam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, şi nu-i văd leac.

Mi-e frică, asta e, total, intru în frică aşa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuşi în stare — încă în stare — s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănţăne dinţii, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde. Dar or să vină şi astea, judecând după cât constat că-mi este de frică.
Deocamdată mai modific lista bucatelor pentru revelion cu tata, fac cumpărături, paradez pe străzi cu coana Lenuţa şi-mi caut un refugiu transcendental în vorbirea pe franţuzeşte; unor urechi ca ale doamnei Z. franceza mea trebuie să le sune foarte străduită.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe 5 Martie 2010 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: