Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare

din JURNALUL FERICIRII

Bucureşti, 1971

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

 

Dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul

din JURNALUL FERICIRII

Aflaţi, domnilor, că dracul stă şi el la uşă, întocmai ca Domnul.

Numai că în loc să i se aplice Apocalipsa 3, 20, adică discretul şi nobilul „iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva şi va deschide …”, i se aplică Facerea 4, 7 adică grosolanul: „sta la pândă la uşa ta”. Iar nebunia — care e plecarea duhului, a suflării divine -, fiică dreaptă a diavolului, stă şi ea cu geamantanul făcut ori, după caz, cu traista-n băţ, gata oricând să intre — posomorâtă ori deşănţată, erinye ori paparudă — în casă, în minte, în membre. Hap ţup. Pape Satan, pape Satan aleppe .

Atât aşteaptă, să fie chemaţi. Şi binele şi diavolul şi nebunia.