RSS

Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare

08 Apr

din JURNALUL FERICIRII

Bucureşti, 1971

Păcatul împotriva Sfântului Duh: cel care nu se iartă.

Mă întreb dacă nu cumva o fi înjosirea persoanei semenului nostru — care e chip şi asemănare a lui Dumnezeu. De vreme ce dovada dragostei de Dumnezeu o facem iubindu-ne aproapele (adică făptura Sa), dovada hulei nu o dăm urându-l şi batjocorindu-l, reducându-l la rang de obiect, adică tratându-l ca şi cum ar fi lipsit de duh? Să nu fie oare creştinul în stare a pricepe ceea ce Simone de Beaouvoir a precizat atât de bine: că temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt, e considerarea lui ca pe o fiinţă a cărei libertate nu poate fi siluită?

Cred în quasi-identitatea acestor două cuvinte: duh şi libertate. Cred că răpindu-i omului libertatea îl lipsim de pecetea duhului.

Procedeele anchetei penale bazată pe ideea că „justiţia e o formă a luptei de clasă” şi procesele cu „mărturisiri complete”, unde omul e pus să se terfelească singur până la capătul nopţii (Iuda Îl vinde pe Hristos noaptea, la capătul căreia ne duce şi Celine) unde trebuie să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi şi să se urască de moarte (astfel încât viaţa pe care şi-a salvat-o prin trădare să nu mai preţuiască nimic), unde trebuie să-şi dea seama că a coborât până pe treapta cea mai de jos şi nu-şi mai poate răbda eul — şi se leapădă de libertate -, unde nu mai poate nici să iasă din sine şi să-şi ia crucea, pentru că a rupt şi ars toate punţile cu lumea stihiilor, nu constituie ele pilda vie şi întreagă a misteriosului păcat, singurul pentru care Iisus spune lămurit că nu poate fi iertare?

Sau ce au făcut ofiţerii vasului american din Atlantic predând ruşilor pe marinarul lituanian care izbutise să se refugieze pe bordul navei lor? Au chemat pe ruşi pe bord şi li l-au înmânat. Ca pe un obiect. Ruşii au început să-l omoare în bătăi încă de acolo. Marinarul urla şi se ruga să nu-l predea. L-au predat.

Preşedintele Nixon — (Franz-Ferdinand, el, a fost mai indignat aflând că nu i s-a dat colonelului Redl — trădător şi spion dovedit — posibilitatea de a se spovedi şi împărtăşi înainte de moarte) — a luat unele vagi măsuri de ordin administrativ şi au fost şi câteva demisii. Dar sunt convins că Dumnezeu n-a privit lucrările cu atâta nepăsare. (Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte. Iar cine va sminti pe unul dintre-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie scufundat in adâncul mării). Hristos e blând şi smerit cu inima, dar în timp a fost om şi El, întreg, şi măcar o dată L-au scos din sărite şi pe El, când a şi pus mâna pe bici şi a izgonit pe zarafi din curtea Templului (Mat. 18, 5).

Scena aceasta atroce de pe vasul american, unde cruzimea, răutatea şi oarba imbecilitate (care-i păcat!) se amestecă în vâscoase părţi egale, nu se poate să nu-L fi răsculat şi pe Hristos Cel din Treime, care acolo sus îşi mai poartă stigmatele şi — o ştim bine — se pricepe uneori să şi pedepsească. Vai şi amar, prin urmare, de căpitanul, ofiţerii şi mateloţii aceia; unul n-a protestat, n-a înălţat glas, n-a schiţat o mişcare şi nu şi-a dat foc; vai de ei şi de toţi cei ce — vorba lui Kierkegaard — încap în mâinile Dumnezeului celui viu.

(Pentru expresia „Dumnezeul cel viu” am eu o părere a mea: că nu e numai veşnicul Creator, ci şi Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, adică al viilor şi nu al morţilor, — adică cel pe care-l interesează ce fac viii -, ci şi Hristos răstignitul în care freamătă şi-n cer amintirea făţărniciei nemiloase, a prostiei biruitoare şi a răutăţii funcţionăreşti din lume.)

— Câteva ore puteau în orice caz aştepta americanii de pe vasul din Atlantic: să fi cerut părerea preşedintelui comandant suprem al armatei. Graba. Graba imbecilă de a pune orbeşte in aplicare „dispoziţiile”. Aceeaşi grabă ca în recomandarea lui Caiafa — şi aceeaşi ipocrită invocare a preeminenţei interesului general asupra dreptăţii individului.

Nelson la Copenhaga, ofiţer disciplinat şi el: şi totuşi nu s-a supus ordinului. Nu 1-a văzut. Un prinţ de Homburg abil şi înzestrat cu simţul humorului. (Tot ideea mea: că nu e negreşit nevoie de eroism şi jertfă, ci numai de a nu face zel, a nu te grăbi şi a fi niţeluş-niţeluş de tot -abil. Căci abilitatea poate fi pusă şi-n slujba Binelui, Binele nu respinge nici un slujitor. Există şi o fraus pia[inselaciune evlavioasa].

— Mai este un caz pentru care cred că Hristos va lovi, al singurului comunist trecut printr-un proces de transfigurare şi ajuns la sfinţenie şi martiriu: Imre Nagy. Cât de liber suflă duhul şi ce neaşteptat îşi alege sălaşurile: în sufletul unui activist mai întâi (şi ani mulţi) plin de zel stalinist şi posesor al unei prea frumoase perechi de mustăţi vrednice de un falnic Feldwebel74. Înlăuntrul omului ăstuia cu figură tipică de solgăbirău ori de domn notar ardelean (parcă în Zaheu nu? ori în vameşul Levi ori în sulemenita Magdalenă ori în toţi pescarii aceia de bună seamă burduhănoşi?) se petrece în interval de numai zece zile (timpul e limitat ca într-o piesă clasică) prefacerea deplină. Nagy e la sfârşitul celor zece zile altul. Nu şi-a schimbat politica, şi-a schimbat sufletul. Nu mai vorbeşte la postul de radio un om politic cinstit, vorbeşte un inspirat, care a înţeles.

Şi urmează trădarea. Transfiguratul e vândut de către cei care-l găzduiau (ambasada iugoslavă de la Budapesta). Marile puteri nici una nu ridică un deget pentru cel dus la jertfire. Până la urmă ne amestecăm şi noi, în toată această murdară tărăşenie şi ne pătăm mâinile cu sângele nevinovatului primindu-l pe teritoriul ţării (al ţării unde mai venerată decât oricare alta e sfânta lege a ospitalităţii) şi învoindu-ne să fie luat, pornit şi ucis. Să nu fie sângele lui asupra noastră şi a fiilor noştri!

Asemenea fapte se apropie de a lui Iuda, la scară umană (vorba lui Leon Blum). Când s-au certat dealtfel comuniştii între ei, n-au şovăit să recurgă la hulita onomastică a creştinilor spre a-l caracteriza pe Tito, brusc ajuns întrupare a lui Iuda.

— Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare. Obligându-l pe acuzat să recunoască, să-şi denunţe prietenii, să-şi ceară pedepsirea, să se murdărească şi compromită iremediabil, i se ia sufletul. Acesta e sensul expresiei asiatice: a pierde faţa. (Faţa, chipul divin.)

Demonismul face şi el progrese, doar n-o să stea el singur în afara evoluţiei: înainte victima era torturată şi omorâtă. Acum i se ia şi duhul, să rămână — spiritualiceşte — jupuit de viu. Ca Peter Schlemihl fără umbră. Dar trupul fără suflet ce nume poarta? Numele de cadavru, înainte de a fi fost executaţi, cei ce-şi pierduseră faţa la procesele cu mărturisiri complete, au fost câtva timp — în intervalul până la punerea în aplicarea sentinţei — au fost, cu adevărat, nişte cadavre vii.

 
2 comentarii

Scris de pe 8 Aprilie 2010 în Jurnalul fericirii

 

2 responses to “Înjosirea semenului este păcat împotriva Duhului Sfânt pentru că e des-personalizare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: