O capodoperă: Între viaţă şi cărţi

O capodoperă: Între viaţă şi cărţi
Cristian Bădiliţă
Duminică, 18 Aprilie 2010 00:00

Continuă la Polirom Seria Steinhardt. Trec peste regia improvizată a proiectului, care va trebui reluat în mod serios peste ani de zile, şi recomand publicului o capodoperă: Între viaţă şi cărţi. De câte ori recitesc acest volum am tentaţia să memorez pasaje întregi. De pildă, portretele lui Iorga sau Mauriac, ori textul despre „Zgârcenie şi pismă”, din care culeg doar o fărâmă: „Zgârcenia şi pizma nu pot fi iertate pentru că exclud una din condiţiile sine qua non ale creaţiei: mărinimia.

Opera poate fi crudă, amarnică, desnădăjduită, rea, nedreaptă, dovedi panica, resentimentul, încăpăţânarea; dar nu poate lua fiinţă dacă nu conţine indispensabila hidrocarbură, fundamentalul acid aminat al generozităţii” (p. 402). Sau încondeierea, pe cât de barocă pe atât de justă, a lui Céline, care „a creat noul stil (negru) al vremii cu propoziţiile (căci de fraze nici vorbă) sale eliptice de predicat ori de subiect, ori de ambele şi de orice parte de cuvânt, propoziţii reduse la epitete, la unele rare adjective şi adverbe, la interjecţii, mormăieli; odată cu el şi-a făcut apariţia şi s-a introdus propoziţia-explozie, propoziţia-năduf, propoziţia-scrâşnet, propoziţia-scuipat, propoziţia-ejaculare de sepia, propoziţia-torsiune de caracatiţă” (p. 343). Bulimia livrescă a lui Steinhardt e dublată de un vitalism ludic unic în critica-proza românească. Majoritatea textelor sunt prelucrări ale unor articole vechi, din anii 1940, apărute în Revista Fundaţiilor Regale. Îngrijitorul ediţiei, G. Ardeleanu, semnalează reluările şi comentează diferenţele.

Volumul, deşi scurtat sub presiunea cenzurii, se leagă în chipul cel mai graţios şi inteligent cu putinţă. Tematica literară trimite permanent spre orizontul de zi cu zi, intelectual şi sufletesc, al vieţii noastre, de unde şi senzaţia unei convorbiri directe între noi şi poznaşul monah de la Rohia. Volumul e ca un şir de pietre de diferite mărimi, cizelate adesea cu mare căutare sau dând impresia necizelării, a naturalului, pe care suntem invitaţi să păşim pentru a trece de pe un mal pe celălalt al unui râu vioi de munte. Greşit ar fi să reducem această capodoperă mozartiană la o suită de cronici literare. Profunzimea şi anvergura lecturilor lui Steinhardt ar trebui să ne zdruncine comoditatea, ar trebui să-i aducă la realitate pe mulţi semicritici de astăzi. Steinhardt citise TOT Jules Romains, TOT Céline, TOT Proust, TOT Duhamel sau Thomas Mann, ca să ne referim doar la numele arhicunoscute. Dar câte nume nemaicunoscute acum, deşi importante, nu întâlnim citate cu afectuoasă competenţă în cartea de faţă.

Fireşte, există unele idei şi convingeri care stârnesc nedumerire. Altele, care atrag puneri la punct. De pildă, îngroşarea „arţagului” lui Céline şi afirmaţia cum că un asemenea personaj ar fi imposibil de găsit într-o cultură „echilibrată” precum cea română. Dacă ar mai fi trăit Steinhardt ar fi fost nevoit să-şi revizuiască niţel teoria, contrazis nu doar de anumite segmente din Cioran, dar şi de opuri ale lui Paul Goma, Luca Puţu, Dan Stanca sau Patapieviciul din Politice. De asemenea, cred c-ar fi tuşit cel puţin încurcat, dacă nu de-a binelea fâsticit, în faţa următorului pasaj: „Cât de străină îi este sufletului românesc noţiunea de invidie o dovedeşte existenţa în vocabularul nostru a preafrumosului verb tranzitiv a ferici, care poate fi folosit, în acelaşi sens, în locul odiosului a invidia”.

Prefaţa lui G. Ardeleanu e de folos. Bine că există, deşi altul e tipul de prefaţă destinat unor asemenea volume de Serie! De folos sunt şi trimiterile din subsol, mai ales către Jurnalul fericirii. Nu înţeleg totuşi de ce dl Ardeleanu ţine să ni-i prezinte pe Mauriac sau Péguy etc. (nu chiar ignoraţi de marele public), lasând în schimb deoparte o mulţime de nume cvasinecunoscute precum Viollet-le-Duc, Paul Zifferer et j’en passe.

De asemenea, dl Ardeleanu pretinde, în „Nota asupra volumului”, că ne oferă o „ediţie critică”, înţelegând prin aceasta o ediţie împănată cu note, introduceri şi indici. Dle Ardelean, orice student la filologie în anul I din Franţa ştie că o „ediţie critică” înseamnă o ediţie stabilită pe baza confruntării unor mansucrise. Nimic altceva. Ediţia critică a Operei lui Eminescu este cea stabilită de Perpessicius, Vatamaniuc, Creţia plecând de la manuscrisele din lăzile poetului. Ediţia critică a Noului Testament este cea stabilită de Nestle-Aland. Dvs aţi realizat o ediţie comentată, în nici un caz exhaustiv.

Steinhardt însuşi stabilise (ajutat şi de cenzura comunistă) ediţia „critică” a propriei capodopere din care s-ar cuveni să învăţăm măcar patru lucruri: şcolire serioasă, cinste morală şi intelectuală; bunătate critică; ieşire din provincial.