CE-I DATOREZ EU LUI HRISTOS

din “Dăruind vei dobândi”
Editura Mănăstirii Rohia
2006

CE-I DATOREZ EU LUI HRISTOS

predica la Dumninica dinaintea Botezului Domnului

Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmaceste: de ajuns noua.

De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava.

De n-ar fi decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim.

De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie… Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia: dai lanu!

Tot astfel, gandesc, orice evreu trecut prin sfanta Taina a Botezului, caruia Domnul i s-a relevat si care, acum, se numara, printre «iudeii care au crezut in El» poate de asemenea striga: de ajuns facut-ai Hristoase Dumnezeule pentru mine!

Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, iti multumesc din toata inima, din tot sufletul, din tot cugetul si din toata vartutea mea. Doar atat de ai fi facut dupa ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie si cu dreptate este sa strig cu lacrimi: dai li !

Pentru a-mi fi dat putinta sa-mi cunosc propria pacatosenie, nimicnicie si ticalosie, Iti aduc laude si multumiri, si de s-ar margini doar la atata darul facut mie, tot prea destul e ca sa repet: dai li !

Pentru a-mi fi ingaduit sa Te pot ruga, sa Te iubesc si sa ma inchin Tie – de ajuns ca sa binecuvantez Sfant Numele Tau. Pentru a fi sadit in mine nadejdea iertarii si a fi inceput sa intrezaresc putinta mantuirii – fii, Doamne, preamarit!

Pentru a-mi fi dat indrazneala sa concep stabilirea unor relatii de tip eu-tu cu Tine, Domnul si Dumnezeul meu, ma minunez si, nepricepandu-ma a spune altceva, strig: dai li!

Si tot asa fiindca de acum ma pot inchipui printre acei carora le-ai grait: «Daca veti ramane cu cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.» (Ioan 8.31-32).

Recunoscator peste orice posibilitate de exprimare in slabele si banalele noastre vorbe omenesti Iti sunt, Hristoase al meu, si pentru a fi dobandit calitatea de «prieten» al Tau,pentru a fi fost, altfel spus, innobilat, caftanit prin credinta si apa Botezului si focul Duhului Sfant.

Pentru a fi iesit din tristete, mohoreala, jale, descumpanire, acedie (exista o acedie a laicului, a necredinciosului), deznadejde si a ma fi apropiat de starea fericirii. Si fiindca, indeosebi, m-ai socotit in masura a intelege si a fi cu desavarsire convins ca Tu esti Adevarul, Calea si Viata.

De nu-mi va fi dat a ma mantui, si inca aceasta absoluta convingere imi este cu totul suficienta spre a cunoaste linistea si a gusta neingrijorarea.

Mi-ai daruit, Doamne, in nespusa Ta marinimie, sa aflu tot adevarul – atroce – despre mine insumi; m-ai slobozit din robia pacatului, care slujitor mai ferecat decat mine nu cred sa fi avut.

Mai mult decat atat (caci nu daruiesti niciodata putin, cu parcimonie, dupa dreptate, ci numai clatinat si indesat, har peste har, nu imparti bacsisuri, ci poftesti la cina imparateasca): datorita bunatatii si milostivirii Tale mi-am putut insusi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi in modul cel mai indubitabil, pe patul de moarte fiind, ca nu Hristos este adevarul, ca adevarul e altul – daca demonstratia ar fi inatacabila si covarsitoare n-as sta nici o clipa la indoiala: as alege sa raman cu Hristos, nu cu adevarul.

Dai li !

Din rob si schilod m-ai facut om liber si senior; din fricos si misel, om indraznet; din fiinta a intunecimii, un ahtiat dupa lumina; Si slobod a incerca senzatia ca nu-mi este interzis a nazui sa ma port efectiv potrivit cu invatatura si vrerea Ta.

Pentru ca nu numai ca m-a descoperit pe mine mie insumi intru toata mizeria si josnicia si nimicnicia mea, ci mi-a dezvaluit mie insumi latentele bune si priincioase dinauntrul meu;

– mi-a aratat ca nu sunt definitiv si iremediabil pierdut;

– m-a scos din cloaca, ingustime si bezna;

– mi-a tradus existential si pe a mea seama cutremuratoarea (si mangaietoarea) fraza: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti;

– si nu mi-a cerut sa ma anihilez, sa mor, ci – dimpotriva – sa mor pacatului si zadarniciilor si sa viez puternic intru El – cu dragoste si bucurie – adica intru libertate, voie buna si calm. (Caci El “pretuind pe om nu vrea – zice Staniloae – confundarea lui cu Sine, ci mentinerea si ridicarea lui intr-un dialog etern al iubirii“.).

Mi-a descoperit si o alta mare (si vreme indelungata cu totul nepresupusa) taina, anume ineluctabila universala lege a paradoxului, inlesnindu-mi sa inteleg ca nevinovatia nu se poate obtine decat pe calea aceasta paradoxala a recunoasterii propriei culpabilitati.

Mi-a dat de asemenea voie sa ma impartasesc cu prea curatul Sau Trup si scump sangele Lui si sa-mi pot da seama ca orice fapta josnica imi este numai izvor de amaraciune si tulburare, iar ca actele de marinimie, curaj si detasare “faptele bune si frumoase” ale atat de hulitei morale practice – sunt singurele creatoare de pace si multumire.

Il chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata sa intre pe usa (deschisa) a inimii si capabil numai de actele caracteristice nobletei launtrice, pe care si noua ni le propune, propovaduindu-ne ca ne sunt mereu accesibile:discretia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinarii si maruntisuri, alungarea tinerii de minte a raului, sila de razbunare, ura, susceptibilitatea, irascibilitatea, tafna si multe alte stupiditati a caror jalnica inferioritate si acuta nocivitate ne-a destainuit-o odata pentru totdeauna si ne-o dezvaluie de fiecare data mai dureros.

In cele din urma m-am putut convinge ca libertatea se cucereste numai prin omorarea pacatului si m-am trezit in stare sa descifrez formula “fac ce vreau“: ea nu inseamna ca dau ascultare neconditionata viscerelor si tropismelor mele, pornirilor si instinctelor mele dobitocesti, constituindu-ma prizonier al egoismului, turpitudinilor si plagilor firii mele, ci supunandu-le pe acestea vointei, ratiunii si constiintei mele, partii bune (curatite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau, credinciosul si smeritul ucenic al lui Iisus Hristos, iar ce nu i-ar placea demonului salasluind inauntrul meu sau tarcolind in juru-mi sa fac in numele asa-zisei libertati instinctuale, in temeiul careia ma ispiteste spre a ma indemna sa ma dau rob lui si duhurilor sale celor rele.

Nefiind botezat in pruncie ci in deplina maturitate, am putut experimenta botezul totodata ca Sfanta Taina si taina, ca moarte si inviere, ca izvor nesecat de apa vie si de senzationala fericire. Covarsitoarea majoritate a crestinilor n-au cum sti ce simte cel botezat si ce este in adevar actul acesta fulgerator; dar cei aflati in situatia mea stiu cum nu se poate mai limpede ca nu e formal, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directa a Dumnezeului celui viu.

Ii mai datorez Domnului si nepretuita, nesperata putere de a indura si suferi, de a ma supune, rabdator si urmator Lui, pildei ce ne-a dat stiind ca “El participa impreuna cu noi la suferirea necazurilor si, tot in acest sens, se smereste impreuna cu noi, ingropandu-se intr-o chenoza, intr-o noapte pe care o repeta in viata fiecaruia dintre noi.” (Dumitru Staniloae).

Ori, cum spunea Simone Weil, si ea evreica rourata de harul credintei in Hristos: crestinismul nu ne ofera un mijloc miraculos de a scapa de suferinta, ci ne pune la indemana miraculosul mijloc de a o indura.

Ceea ce deloc nu vrea sa insemne identificarea crestinismului cu suferinta. Prin suferinta se poate ajunge la adevar si lepadare de sine, insa Albert Camus arata ca desprinderea de cele lumesti inima vrednica o poate afla si prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem inalta pana la treptele cele mai de sus ale Scarii. Durerea, de fapt, e “fata mai putin nobila a stradaniei“. Tinta ramane fericirea, pe care se cuvine sa ne-o insusim, dincolo de nenorociri, necazuri si incercari. Esenta invataturii crestine e aceasta deprindere, aceasta descoperire a fericirii.

“Ca si la Botezul Domnului, in botezul oricarui crestin se deschide cerul, se deschide campul intelegerii duhovnicesti a sensurilor existentei.” (Constantin Galeriu: Jertfa si rascumparare).

Asa incat mai presus de orice ii datorez lui Hristos simtamantul liberator, imbatator, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascutit ca o sabie cu doua taisuri – si luarea la cunostinta a faptului ca “El poate face din tine o faptura noua” nu e o simpla enuntare teologica ori o afirmatie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate bruta.

Iata de ce, dintre toate versetele Psaltirii pe acestea (din psalmii 65 si 72) imi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai graitoare ale bucuriei in care neincetat ma desfat din binecuvantata zi cand am primit euforicul dar al Sfantului Botez:

“Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos la odihna“.

“Veniti de auziti toti cei ce va temeti de Dumnezeu si va voi povesti cate a facut El sufletului meu“.

“Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; luat-a aminte la glasul rugaciunii mele“.

“Binecuvantat este Dumnezeu care n-a departat rugaciunea mea si mila Lui de la mine”.

“Ca eram fara de minte si nu stiam; ca un dobitoc eram inaintea Ta“.

“Apucatu-m-ai de mana mea cea dreapta. Cu sfatul tau m-ai povatuit si cu slava m-ai primit“.

De la aceste inspirate cuvinte la simtamantul de impacare generala, ce ma cuprinde, nu-i departe.

Care impacare?

Cu Dumnezeu, cu oamenii si cu lumea, cu oamenii care-mi vor raul, cu acei care mi-au gresit, ba – lucru pe de-a-ntregul extraordinar, cu cei carora le-am gresit eu, si in cele din urma, pana si cu mine insumi.