LUMINA LUMII

din “Dăruind vei dobândi”
Editura Mănăstirii Rohia
2006

LUMINA LUMII

* predica la Duminica după Botezul Domnului

* ieșirea Domnului la propovăduire – Evanghelia: Mt 4, 12-17

Textul evanghelic de la Sf. Apostol Matei (4, 12-17) este cu adevărat unul dintre cele mai cutremurătoare ale Noului Tes­tament de nu chiar cel mai cutremurător.

De ce? Pentru că ne vorbeşte despre venirea lui Hristos in lume, subînţeles în lumea activă, în lumea întâmplărilor şi evenimentelor, a vieţii cotidiene, în deplina vâltoare a vieţii adulte. Pruncul din iesle, copilul care îi uimea pe înţelepţii din templu cedează acum pasul tânărului bărbat care-şi asumă sarcina şi înfruntă imanenţa.

Textul evanghelic ni-L înfăţişează şi ca „lumină mare”, ca „lumina care a răsărit”, aşa cum procedează – stăruind – şi naraţiunea Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. Vestea minunată nu mai este făgăduinţă, ci împlinire, început real, faptă.

Iisus e în vârstă de treizeci de ani. Legea şi datina îi îngăduie să propovăduiască şi să proorocească. Aurora s-a făcut dimineaţă, iar dimineaţa s-a făcut amiază însutit roditoare. Şi ia fiinţă, unde? în Galileea neamurilor, ţinutul care-şi trage numele de la cuvântul ebraic galii, însemnând aglomeraţie, împestriţare, babilonie.

Ce vrea să vădească acesta? Că Hristos a venit pentru toţi oamenii fără excepţie, nu numai pentru iudei, ci pentru neamurile toate şi toată suflarea omenească.

Aceasta-i fruntea propovăduirii lui Hristos, momentul schimbării la faţă a întregii lumi, punctul de răscruce al speciei noastre, revoluţia cea mare, naşterea de-a doua a umanităţii, anul ei zero, noul început.

E momentul minunii din Cana Galileii – minunea sporirii, belşugului, veseliei – al citirii în sinagogă a textului profetic despre Mesia, devenit actual (Luca 4, 17), al întâlnirii oamenilor cu Hristos, mai bine zis al trăsnetului întâlnirii, care ori de câte ori se produce se învredniceşte de însuşirile trăsnetului şi fulgerului chiar: iuţeala, instantaneitatea, cutremurarea, uimirea, pârjolul.

întâlnirea cu Hristos negreşit se aseamănă cu o rafală de vânt ce pustieşte trecutul întreg, ca focul căzut din cer, atotmistuitor.

Aşa va fi fost pentru Natanael (Fiindcă ţi-am spus că te-am văzut sub smochin crezi?), pentru orbul din naştere (Iar el a zis: Cred, Doamne, şi s-a închinat Lui), pentru femeia samarineancă (Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc), pentru Marta (Zis-a Lui: Da, Doamne, eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume), pentru Simon-Petru (Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu), pentru tâlharul cel bun (Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta), pentru Saul din Tars (Şi el, tremurând, şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac?), pentru Maria Egipteanca (încremenită la uşa bisericii din Alexandria).

Căile de acces la Hristos sunt infinit diversificate.

 

El îşi alege drept vase de cinste oameni întru totul feluriţi şi la prima vedere  neadecvaţi a-I fi slujitori: un desfrânat ca Fer. Augustin, un ofiţer aspru ca Ignaţiu de Loyola, un vrăjitor ca Sf. Ciprian, un poet vitalist ca Paul Claudel (potopit de har în spatele unui stâlp din catedrala Notre Dame a Parisului), un rebel, un contestatar ca poetul Arthur Rimbaud, un răzvrătit ca F. M. Dostoievski (în ocna lui siberiana), ori ca Silvio Pellico (în temniţa lui moravă), ori ca Evghenia Simionovna Ginzburg în lagărul arctic unde i s-a oferit prilejul de a da pâine duşmanului ei, împlinind astfel porunca lui Hristos faţă de anchetatorul care o bătuse şi o chinuise, ajuns apoi şi el să fie deţinut în lagărul acela, o elenistă cunoscătoare profundă a lui Plato ca evreica Simone Weil, o eminentă elevă a filosofului fenomenolog Husserl (ca evreica Edith Stein, mai târziu mucenită şi canonizată de Biserica romano-catolică), un ateu cu totul străin de orice preocupări religioase (ca Andre Frossard, în biserica unde intrase numai ca să se adăpostească de ploaie în aşteptarea unui prieten care întârzia la întâlnire; el e autorul formulei nimicitoare a frazei atribuite lui Laplace -Dumnezeu e o ipoteză inutilă: doar Dumnezeu există, restul tot nu-i decât ipoteză), un iudeu, vrăjmaş declarat al creştinismului ca Alphonse Ratisbonne (asupră-i operează în mod miraculos un medalion al Maicii Domnului, acceptat în silă şi numai din consideraţii de politeţe), un erudit socialist ca Charles Peguy (atras de Hristos următor crizei sufleteşti din vremea unui mare scandal politic şi judiciar şi prin studierea vieţii Ioanei d’Arc, eroina – fecioară a Franţei), un indian ca Sadhu Sundar Singh (a cutezat să-L ameninţe pe Hristos că se va sinucide dacă nu i Se arată – şi Domnul i-a dat ascultare!), o actriţă a teatrelor bulevardiere parisiene (Eva Lavaliere), ori o altă actriţă, spaniola din secolul al XVII-lea, care jucând într-o piesă rolul unei călugăriţe n-a mai vrut să scoată de pe ea haina monahală şi de pe scenă a trecut de-a dreptul la mănăstirea ordinului respectiv, facându-şi loc printre rândurile de spectatori îngenuncheaţi, un actor (care parodiase la Roma, în vremea prigoanelor, scena botezului creştin şi pentru care simulacrul acela de botez luat în derâdere s-a prefăcut în adevărată săvârşire a tainei Sfântului Botez – şi care a murit martir), un scriitor sceptic ca ilustrul nostru compatriot Eugen Ionescu, ajungând să-L cunoască şi iubească la cărunteţe pe Dumnezeu, după citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi tot urmărind Lumina.

Căile – prin felurimea momentului, metodei, locului, împrejurărilor, insului – sunt cu adevărat fără număr şi de cele mai multe ori absolut surprinzătoare.

Harul, întocmai ca vântul, suflă când şi unde vrea şi aşijderea Fiului Omului se iveşte ca furul şi pe nepregătite.

Convertirea numără printre cazurile ei uimitoare câţiva ingineri ajunşi preoţi ori oameni de afaceri, pictori, poeţi, filosofi cuceriţi – nu în prima lor tinereţe – de Hristos, fără a uita pe mulţi dintre marii fizicieni, matematicieni şi astrofizicieni ai veacului nostru – dintre cei mai mari – care n-au şovăit să-şi mărturisească adeziunea lor la credinţa în Dumnezeu (Einstein, Schrodinger, Hoyle, de Broglie, Heisenberg, Planck…)

Dacă pentru un Arthur Drews, Hristos şi apostolii Săi nu sunt decât un mit solar (soarele şi cele douăsprezece constelaţii), pentru un Ernest Renan doar un prooroc blând, duios şi paşnic, pentru un Rene Guenon (cel care avea să-şi încheie viaţa ca mahomedan) doar Logosul platonician creator al unui sistem religios echivalent altor întrupări ale aceluiaşi Logos (Budha, Moise, Muhammad, Lao-Tse…), pentru un Bultmann nimic altceva decât Dumnezeu venit incognito pe pământ (iar Noul Testament, tradiţia creştină şi învăţătura Bisericii simplă mitologie), pentru noi, ortodocşii, ce este Hristos?

întocmai ca şi pentru marii Săi biografi ori pentru hristologii catolici contemporani (Giovanni Papini, Fransois Mauriac, episcopul Bougaud, Henri de Lubac, Jean Danielou, Bruckberger, Daniel Rops), ori teologi protestanţi (Karl Barth), El este, precum Însuşi a spus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului (aşa îşi intitulează Stere Diamandi cele două vol­ume consacrate vieţii pământeşti a Domnului), Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), Viaţa şi învierea (Ioan 11, 25), Unul din Treime întrupat (Ioan 10, 30: „Eu şi Tatăl Meu una suntem”), Mântuitorul lumii (Ioan 3, 17), Uşa oilor (Ioan 10, 7), Păstorul cel Bun (Ioan 10, 11), Pâinea vieţii (Ioan 6, 48 şi 51), Apa vie (Ioan 4, 10), împăratul nostru, Fratele nostru mai mare, Prietenul nostru (căci prieteni i-a numit pe ucenicii Săi ori şi pe alţii, ba şi pe Iuda!) şi, potrivit pericopei de astăzi şi repetatelor aserţiuni ale Sf. Apostol Ioan (de ex: 8, 12 şi 12, 46): Lumina lumii.

Iisus, Fiul Tatălui, Dumnezeul, Izbăvitorul şi împăratul nostru, Unul din Treime întrupat este – în cel mai înalt grad tot una cu lumina. Este Acel Care a biruit şi încontinuu biruie întreita forţă negativă: întunericul, moartea şi iadul, tustrele înfăţişări ale beznei, ale ne-luminii, ale informului. Nu în zadar scrie Ioan, ucenicul mult iubit: „întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (1, 4).

Hristos lumina, este şi nădejdea sărmanei, greu încercatei noastre vieţi pământeşti, Prietenul nostru de nădejde, sprijinul nostru ferm pe valurile agitatei noastre vieţi, întocmai cum a fost şi al ucenicilor pe lacul Ghenizaret pe corabia ameninţată de valuri (Luca 8, 22 şi urm.)

A fi creştin, e bine să nu pierdem din vedere realitatea aceasta, e o fericire, o taină dulce, un minunat secret. Să ştii că Iisus e Fiul lui Dumnezeu şi al Omului, statornicul nostru însoţitor, că Îl putem oricând chema, ne ruga, ne încredința Lui, a-L avea drept exemplu, a simţi că faţă de El suntem răspunzători de cele ce facem ori nu facem, că nu-L putem trăda și barjocori prin faptele noastre urâte și gândurile noastre rele fără a ne ruşina în adâncul sinei noastre, că nu suntem singuri și părăsiți  la bunul plac al determinismului sau hazardului – ce fericire mai acută poate fi în clipele noastre de restriște, descumpănire, ispite și frustrare ori de liniște și bucurie?

Frigul şi întunericul ne pot asedia, răul se poate oşti împotriva noastră, dar nu pot înfrânge cu desăvârşire resorturile noastre lăuntrice, nu ne pot devasta sufletul deoarece purtăm în noi focul Botezului.

Suntem botezaţi cu apă, desigur, dar apa aceea e Foc şi e Duh, în chip invizibil, tot astfel cum şi pâinea şi vinul din Sfânta Împărtăşanie nu sunt pâine şi vin ci Trupul şi Sângele lui Hristos.

Spre lumină şi foc ne poartă şi ipoteza învăţatului român Ştefan Lupaşcu despre imaginea finală a cosmosului. în cele din urmă, susţine Ştefan Lupaşcu, universul întreg va fi alcătuit numai dintr-un singur soi de particule şi anume din fotoni, corpuscule fără de masă şi purtătorii luminii. Cum va arăta cosmosul de Apoi? Ca o imensitate nefinită de lumină.

Lumină va fi universul, şi nimic altceva când toţi constituenţii săi se vor fi prefăcut în fotoni. Ce înseamnă aceasta, ce preînchipuie viziunea aceasta eshatologică şi astrofizica? împărăţia lui Dumnezeu, desigur, lumea cea nouă a lui Hristos, a luminii atotbiruitoare şi atotcuprinzătoare. Cu adevărat Ştefan Lupaşcu gândeşte cosmosul în faza ultimă ca pe manifestarea definitivă a lui Hristos-lumina lumii.

La început a fost Cuvântul („Cuvântul era lumina cea adevărată”), iar la sfârşit tot ea va fi, lumina hristică, lumina taborică, lumina răspândită pe tot întinsul creaţiei. Văd în ipoteza savantului român o dovadă a faptului că ştiinţa, filosofia şi teologia sunt cu mult mai puţin străine una de alta decât se gândeşte şi se afirmă în general.

Hristos, începutul şi sfârşitul, Alpha şi Omega, neasfinţită lumină a lumii!

Publicitate