RSS

Predică la praznicul Întâmpinării Domnului: Creş­tinismul e mai ales acestea trei : duh, foc, dragoste

01 Feb

din DĂRUIND VEI DOBÂNDI – CUVINTE DE CREDINȚĂ

Editura Polirom

Predică la praznicul Întâmpinării Domnului1

„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos. Numai că, pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte, se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul „a împlini” în limba română. într-un prim înţeles înseamnă a executa, a face, a îndeplini o poruncă. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau : adu sapa din curtea bisericii. O aduc, am împlinit porunca.

Dar a împlini mai poate avea si sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior.

Domnul a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i S-a supus : pri­mind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. în al doilea rând, fiind adus spre închi­nare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naştere (când se face şi curăţirea mamei). Astfel s-a procedat şi cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif şi Maria la Templu în a 40-a zi de la naştere – adică în ziua de 2 februarie, adică astăzi – şi întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorociţa Ana a lui Fanuel. Când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânăr iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinţii Lui şi-i va uimi pe cărturari cu întrebările şi răspunsurile Sale.

În sfârşit, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând şi în felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un bărbat să nu predice ori proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani. S-au întrebat unii ce a făcut Domnul între 12 şi 30 de ani, perioadă asupra căreia referatele evan­ghelice nu ne dau nici o informaţie. Nu cumva a fost plecat în India, unde a deprins învăţătura yoghinilor şi practicile de magie ale fakirilor ? Dar nu este nevoie să recurgem la asemenea ipoteze hazardate şi presu­puneri fanteziste deoarece tăcerea evangheliştilor se explică foarte uşor: Iisus n-a început să predice şi să propovăduiască înainte de a fi atins vârsta de 30 de ani pentru că S-a supus imperativului Legii. Iar evan­gheliile trec sub tăcere această lungă perioadă din pricină că, în conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizează decât faptele importante şi momentele semnificative şi nu se dau amănunte asupra perioadelor de pregătire.

Dar Domnul nu a împlinit Legea numai supunându-Se dispoziţiilor ei, ci şi desăvârşind-o, perfecţio­nând-o, ridicând-o la un nivel superior de subtilitate şi completitudine, dând adică verbului „a împlini” înţelesu-i de-al doilea.

Ce aduce nou Domnul, care sunt principalele elemente ale viziunii transformatoare ?

Răspunsul ori mai bine zis, răspunsurile, la cea dintâi vedere, pot părea surprinzătoare. Dezbinare (ori vrajbă), zice Domnul, am venit să aduc, iar nu pace. Şi tot aşa: sabie am venit să aduc, iar nu pace. E drept că Domnul afirmă: toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri, dar în clipele solemne ale Cinei celei de Taină îşi întreabă ucenicii : „Când v-am trimis pe voi fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi avut lipsă de ceva ? Iar ei au zis : de nimic. Şi El le-a zis : acum însă cel ce are pungă să o ia, tot aşa şi traista ; şi cel ce nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”.

Domnul aşază duhul deasupra literei, contrar saducheilor şi (mai ales) fariseilor, robi ai textelor, exegeţi strâmţi, minţi incapabile de a depăşi orizontul literal al prescripţiilor. „Duhul, proclamă Hristos, este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (tot aşa Sf. Apostol Pavel: „Litera ucide, iar duhul face viu”).

Nu numai dezbinare şi sabie aduce Hristos pe acest pământ, ci şi – în aceeaşi tonalitate aprigă, impetuoasă – foc.

Mai înainte chiar de a fi început Domnul să pro­povăduiască, Ioan Botezătorul declara: „Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. întocmai glăsuieşte şi Evanghelia Sfântului Luca: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine… El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”. Iar Domnul Se exprimă categoric (la fel ca pentru dezbinare şi sabie) : „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins”.

Dragostea este aceea care, în învăţătura lui Hristos, înlocuieşte vechea – rece şi aspră – dreptate. Legă­mântul vechi e al dreptăţii, al dreptăţii stricte, cel nou e al dragostei care atât de măreţ şi în cuvinte incomparabile este proclamată de Sfântul Apostol Pavel a fi suprema virtute şi singura menită veşniciei.

Iubirea aproapelui este recunoscută a fi o poruncă la fel de mare ca şi cea a iubirii lui Dumnezeu, atât de Evanghelia lui Matei, cât şi de a lui Marcu.

Pe aproapele nostru, Hristos ne învaţă a-l iubi ca pe noi înşine.

În Evanghelia Sfântului Apostol Ioan aflăm aceeaşi poruncă exprimată în termeni mai hotărâţi, raportaţi la relaţia dintre Hristos şi apostolii Săi şi accentuându-se în chip minunat caracterul ei exemplificator : „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul”.

Iubirea de aproapele aşadar e statornicită la gradul cel mai înalt : ea nu se cade a coborî sub nivelul celei purtate de învăţător ucenicilor Săi. Şi Domnul urmează:

 „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Dragostea de aproapele e mărturia care nu înşală, e proba dirimantă.

Cei care se pretind slujitorii lui Hristos, dar se urăsc ori defaimă unii pe alţii sunt nişte min­cinoşi neruşinaţi.

Tot în înţelesul al doilea al verbului „a împlini” se cuprind poveţele date de Hristos în Predica de pe Munte, pe care nu şovăi a o socoti atât de vrednică a fiaportul planetei noastre la acel concurs închipuit de marele scriitor şi marele creştin Giovanni Papini ca şi Fericirile, de el gândite ca produsul nostru spiritual cel mai de preţ şi apt a ne asigura victoria. Cu Predica de pe Munte nu avem mai puţini sorţi de a câştiga concursul cosmic.

întreaga Predică de pe Munte e o manifestare a împlinirii Legii vechi prin desăvârşire, rafinare şi subtilizare. Impulsul etic din cuprinsul Legii vechi e dus acum până la paroxismul punctului culminant.

Domnul nu este mulţumit cu porunca de a-ţi iubi prietenul, ruda, pe cel de un neam cu tine, pe cel care-ţi vrea binele, pe „aproapele” în înţeles concret.

Mergând mult, mult mai departe decât Legea veche, doreşte şi ne cere să-l iubim pe vrăjmaşul nostru. „Să nu ucizi” I se pare cu totul insuficient: simpla jignire (cu vorbe ca: nebunule, netrebnicule) a fratelui nostru e considerată a fi vrednică de osândă grea.

Cât nobilă, de mărinimoasă şi de rafinată este povaţa men­ţionată în versetele 23-24 din capitolul 5 al Evan­gheliei Sf. Matei: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău”. Altfel spus, după cum nu ne putem înfăţişa lui Dumnezeu cu mâinile pătate de sânge, aidoma nu putem cuteza să ne apropiem de altar cu limba spurcată de vorbe urâte.

Tot atât de nobil, de îndrumător spre smerenia sinei şi de bogat în omenie este îndemnul de a nu vedea paiul din ochiul vecinului mai înainte de a fi văzut şi scos bârna din propriul ochi.

Celor de demult li s-a spus: „Să nu săvârşeşti adulter” ; dar Hristos face un salt până la o înălţime de unde simpla poftire, simplul gând apar egale cu fapta. Nu ajunge să nu săvârşeşti, Iisus ne cere să nici nu ne învoim cu gândul păcătos. Curat să ne fie nu numai trupul, ci şi cugetul : acesta ne poate implica în rele, tot atât de grav ca şi materializarea sa. De asemenea, nu ajunge să nu juri strâmb, ci trebuie să nu juri deloc, cu nici un fel de jurământ ; să fie cuvântul tău da ori ba.

Parcă şi mai departe înaintăm pe calea subtilităţii, dând de aceste recomandări care toate stau dovadă pentru cât de mult preţuia Domnul însuşirea ce se numeşte discreţie. Ni se cere să fim întru totul discreţi când ne rugăm : să nu ne facem rugăciunea în văzul oamenilor, în locuri publice, ci în cămara încuiată; când facem milostenie, „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.

„Când postiţi”, ni se spune (şi aici textul evanghelic se ridică la un nivel moral, mitopoetic şi de eleganţă care deopotrivă ne cutremură şi ne încântă) : „nu fiţi trişti ca făţarnicii ; că şi ei îşi smolesc feţele, ca să arate oamenilor că postesc… Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală”. Deci nu numai să nu dăm în vileag o faptă virtuoasă, ci să ne şi străduim a o ascunde !

Cu totul proprie Noului Legământ este, desigur, şi taina crucii, care înseamnă jertfă, suferinţă şi asumare a vinovăţiei. Hristos Se jertfeşte pentru noi şi – nevinovat, neprihănit fiind – ia asupră-Şi păcatele lumii.

Hristos Se întrupează pentru a cunoaşte nemijlocit condiţia omenească ; nu prin relatări şi informaţii indirecte (prin reportaje), ci prin experienţă personală, exis­tenţială.

Şi de ce, de bunăvoie, se dă Domnul, crucii şi suferinţei ?

Tocmai pentru că suferinţa este caracte­ristica definitorie – cu adevărat definitorie – a omului, trăsătura cu totul specifică a condiţiei umane.

Creş­tinismul, spunea Simone Weil – care s-a apropiat atât de mult de Hristos fără a face însă pasul final1 -, nu ne dă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, dar ne dă mijlocul de a folosi în mod miraculos suferinţa (de a o preface, adică, în mijloc de cunoaştere2 – cum spune Dostoievski -, de mântuire şi de iubire).

Suferinţa, Hristos a ţinut să o cunoască în forma ei totală şi cumplită – şi însoţită de batjocură şi dez­nădejde, condimentele necesare oricărei suferinţe reale – tocmai pentru a da întrupării Sale un caracter autentic, de bună-credinţă, serios şi nesuperficial. Pe ea a socotit-o a fi ce ne este irecuzabil propriu şi prin ea aşadar a înţeles că e de datoria Sa a trece.

Creştinismul nu este numai Lege, dreptate (să nu uităm vorba paradoxală, dar şi zguduitoare a Sfântului Isaac Sirul : să nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept3.

Un Dumnezeu drept nu L-ar fi trimis pe Cel Nevinovat să piară pe cruce pentru mântuirea păcătoşilor) ori : „tariag” (cele 613 comandamente pozitive şi negative în care Talmudul rezumă raporturile dintre om şi dumnezeire : împlinirea lor neabătută chezăşuieşte indu­bitabil izbăvirea săvârşitorului).

Creştinismul pătrunde în domenii de dincolo de aceste scurte rigori.

Creş­tinismul e mai ales acestea trei : duh, foc, dragoste, tustrele elemente vădit „dinamice” şi subtile.

De aceea, fraţi creştini, nu-i de ajuns creştinului să meargă duminica şi în zilele de sărbătoare la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine la icoane şi, eventual, să bată una ori mai multe metanii. Bune sunt acestea toate şi frumoase. Dar cred că nu-s destul.

 

Creştinismul nu-i numai slujbă, cult şi ritual.

Creştinismul înseamnă trăire creştină liberă, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Domnul nu a venit pe pământ spre a întemeia o nouă religie, ci pentru a ne da un nou mod de viaţă, a ne chema la înduhovnicire şi îndumnezeire.

Hristos S-a pogorât din cer şi S-a făcut om, ca noi să ne putem înălţa deasupra condiţiei noastre animalice şi trupeşti, să ne putem îndumnezei.

Hristos ne cheamă chiar deasupra deasuprelor Vechiului Legământ, întru împlinirea vocaţiei noastre spirituale şi cosmice.

Se cuvine să ne stea mereu alături crucea şi Hristos.

Creştinismul, osebindu-se de iudaism, islamism, budism şi toate celelalte religii orientale, e credinţă într-un Dumnezeu întrupat. Iar dacă Dumnezeul nostru S-a întrupat, nouă ce ne incumbă să facem ?

Să ne stră­duim a ne înduhovnici, a ne apropia cât mai mult de El, a ne înălţa în limitaba şi peste limita – puterilor noastre omeneşti: numai astfel vom fi în măsură să ne împlinim şi noi menirea, să ne arătăm şi noi vrednici să-L întâmpinăm pe Hristos în inimile noastre.

Căci voi încheia citându-vă o preafrumoasă şi adevărată vorbă a unui învăţat evlavios.

Întrebării:

„Unde este Dumnezeu ?”

el îi răspunde:

„Acolo unde este lăsat să intre”.

Note:

1. Text publicat în volumul Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, EEMS, Baia Mare, 1992; Editura Dacia, Cluj- -Napoca: 1994, 19972, 19993, 20024; Editura Mănăstirii Rohia, 2006 (în prima ediţie şi în cea a mănăstirii, pur­tând titlul „La praznicul întâmpinării Domnului”); Cuvinte de credinţă, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Liturgic si omiletic: Cuvântare la praznicul întâmpinării, 2 februarie (Evanghelia: Lc 2, 22-40). Tematică: întâmpinarea Domnului, Legea Vechiului Testa­ment, Legea Noului Testament, împlinirea Legii, Predica de pe Munte, dragoste, iubirea vrăjmaşilor, post, cruce, jertfa, suferinţă, creştinismul – mod de viaţă.

1.  Evreică aderentă la creştinism în formulă romano-catolică; a refuzat totuşi botezul.

2.  „Calea cea mai sigură spre cunoaştere o constituie sufe­rinţa; suferinţa este o admirabilă şcoală a cunoaşterii”

(IL, p. 86).

3.  „Să nu-L numeşti pe Dumnezeu drept… Unde e drep­tatea lui Dumnezeu când noi, păcătoşi fiind, Hristos a murit pentru noi ?” („Cuvinte despre sfintele nevoinţe”, în Filocalia, vol. 10, traducere de Pr. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 314).

 

 

 
2 comentarii

Scris de pe 1 Februarie 2014 în Despre N.Steinhardt

 

2 responses to “Predică la praznicul Întâmpinării Domnului: Creş­tinismul e mai ales acestea trei : duh, foc, dragoste

  1. admin

    1 Februarie 2014 at 09:40

    Reblogged this on Taina Căsătoriei.

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: