Predică în Duminica dinaintea Marelui Post: Aşa se cade să ne iubim unii pe alţii : nu pe măsura plăpândei noastre capacităţi de a iubi, ci până la jertfă, precum şi Hristos ne-a iubit

Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt
Editura Polirom

poate fi cumparata de AICI

Predică în Duminica dinaintea Marelui Post 

Ce este predica ? O lecţie pe care, asemenea profesorului în clasă, preotul ori monahul o dă, iar enoriaşii, asemenea elevilor, o ascultă ? Cred că nu. Predica nu este numai un „cuvânt de învăţătură”, ci şi o profesiune de credinţă a celui ce o rosteşte, o mărturisire a sa, care-i dă în vileag părerile, firea, personalitatea. Este şi o lucrare în doi, o conlucrare, o împreună lucrare a vorbitorului şi publicului, un crez grăit pe două glasuri : unul, ce-i drept, mut, dar făcându-şi simţită cu putere prezenţa.

Aşa fiind, cer voie ca astăzi, în ajunul Marelui Post al Paştilor, să cutez a da „cuvântului de învăţătură” un  caracter mai intim ; să fie, măcar în parte, şi o destăinuire a unor întrebări care i se pun monahului din faţa domniilor voastre şi o împreună reflecţie asupra întrebărilor iscate atât de textul evanghelic, cât şi de cel apostolic al zilei.

Rădăcina textului evanghelic se află în capitolul 6 al referatului Sfântului Matei şi are drept temelie una din marile, nobilele, împărăteştile însuşiri ale Domnului :

discreţia.

Ne este poruncită şi nouă în trei cazuri :

–    când faci milostenie, zice Domnul, să nu ştie stânga ce face dreapta. Altfel spus, milostenia să-ţi fie
cunoscută numai ţie, miluitului şi lui Dumnezeu ;

–    când te rogi, mai grăieşte Domnul, să nu o faci în locuri publice unde să te poată vedea şi lăuda lumea, ci numai în cămara ta, având grijă ca în prealabil săînchizi uşa. De ce să te încui ? Ca nu cumva deschizând oarecine uşa să te găsească în rugăciune şi taina faptei tale să se piardă ;

–    când posteşti, ne mai spune în sfârşit Domnul, să nu reiei pilda făţarnicilor, smolindu-ţi faţa şi arătându-te trist, să vadă oamenii că posteşti, că-ţi este greu, că săvârşeşti o ispravă ce nu stă la îndemâna fiecăruia.

Dimpotrivă, suntem chemaţi, atunci când postim, să  ne spălăm faţa, iar capul să ni-l ungem ; să sfidăm, adică, povara postului.

Iată desăvârşita nobleţe a Mântuitorului: o neabătută şi deplină discreţie în făptuirea binelui.

Cât priveşte postul, care îndeosebi ne interesează astăzi, să vă amintesc şi o povaţă a Patericului : decât să spui altora că posteşti (să te făleşti cu postirea, să o proclami), mai de folos îţi este ţie (monah ori mirean) să mănânci de trei ori carne pe zi.

Trecând acum la textul apostolic – se află în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, în importantul capitol 16 (căruia şi Karl Barth îi acordă multă atenţie, în amplul său studiu asupra scrisorii acesteia) – constatăm că este mai întâi nevoie să facem deosebire între două feluri de porunci : absolute şi relative. Primele sunt obligatorii şi indiscutabile. Celelalte nu au aceste caractere, ţin mai mult de obiceiul locului, de rânduiala unui anume aşezământ ori a unor anumite meleaguri, ori de convingerea insului.

Absolute sunt :

Cele zece porunci, adică decalogul primit pe muntele Horeb de către proorocul Moise de-a dreptul de la Atotputernicul Dumnezeu.

De unde reiese că sunt valabile şi acum şi obligatorii pentru creştini, că nu au fost astfel numai pentru iudei, pentru cei aflaţi sub Lege ?

Din chiar cuvintele Domnului : Evanghelia Sfântului Matei arată că venind un tânăr la El şi întrebându-L: ce bine să fac să am viaţa veşnică ?, Hristos răspunde : de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Este, prin urmare, limpede că poruncile Vechiului Legământ sunt încă întru totul valabile şi pentru creştini.

Mai prezintă, apoi, caracter de obligativitate cele două mari porunci la care se referă Domnul în Evanghelia Sfântului Luca.

învăţătorului de lege care-L  întreabă ce să facă spre a moşteni viaţa de veci, El îi cere să spună ce stă scris în Lege. Iar când aude răspunsul: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta (unele texte spun : vârtutea ta, e tot una) şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”,

Hristos încuviinţează : drept ai răspuns.

Au, deci, acelaşi caracter absolut şi aceste două porunci, egale între ele, îngemănate: a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul, toată inima, toată puterea şi tot cugetul nostru, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

în sfârşit, în al treilea rând, este absolută şi recomandarea făcută de Hristos Apostolilor Săi la Cina cea de taină:

„Poruncă nouă vă dau vouă :

Să vă iubiţi unul pe altul.

Precum v-am iubit pe voi, aşa şi voi să  vă iubiţi unul pe altul”.

Ne putem însă întreba : de ce ţine Domnul să accentueze – poruncă nouă ? Oare nu şi Vechiul Legământ prevede întocmai ? Oare n-am văzut adineaori că dubla poruncă are în vedere şi iubirea aproapelui ? De ce zice, totuşi, Domnul poruncă nouă ?

Din pricina răutăţii şi uscăciunii noastre.

Capacitatea noastră de a iubi este atât de mică, încrâncenarea, îndârjirea şi acreala din sufletul nostru atât de stăpânitoare, încât nici noi înşine nu suntem uneori în stare să ne iubim; darmite pe altul!

De aceea Domnul nu voieşte să lase iubirea de aproapele la cheremul unui simţământ care poate lipsi cu desăvârşire din structura noastră psihică pustiită de arşiţă şi ariditate. Drept model ne dă dragostea pe care Si-a dovedit-o El faţă de apostolii Săi şi faţă de întreaga omenire : o dragoste care a mers până la jertfa de sine şi la urcarea pe cruce.

Aşa se cade să ne iubim unii pe alţii : nu pe măsura plăpândei noastre capacităţi de a iubi, ci până la jertfă, precum şi Hristos ne-a iubit.

Acum că ştim deosebirea dintre poruncile absolute şi cele relative, putem purcede la exegeza capitolului 14 din Epistola către Romani. în versetul 14 al acestui capitol, găsim enunţat principiul călăuzitor al poruncilor relative. Apostolul scrie : „Stiu şi sunt încredinţat că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva întinat ; pentru acela întinat este”.

Ce spune Apostolul neamurilor ? Că lucrurile toate, în sinea lor, nu sunt câtuşi de puţin întinate, spurcate. Dar dacă eu gândesc în cugetul şi conştiinţa mea că un anume lucru, o anume faptă sunt întinate, pentru mine întinate chiar sunt şi se cuvine să nu mă apropriu de acel lucru, să nu săvârşesc acea faptă. Dacă însă nu cred astfel, lucrul şi fapta nefiind deloc spurcate prin ele însele, nu am a mă opri şi întina.

Si Pavel ne dă trei pilde clare de asemenea porunci relative: tăierea împrejur, mâncarea, ţinerea zilei (adică a sâmbetei, a zilei de odihnă).

Despre tăierea împrejur, el declară: „Tăierea împrejur nu este nimic şi netăierea împrejur nu este nimic ; ci paza poruncilor lui Dumnezeu”. Problema aceasta  a tăierii împrejur nu mai este astăzi de actualitate ; dar în vremea când vorbea şi scria Sfântul Pavel, era un subiect de aprige şi aprinse discuţii : este oare nevoie ca bărbaţii convertiţi la creştinism să se supună Legii şi să se taie împrejur ? Problema este rezolvată în conformitate cu principiul relativităţii : tăierea împrejur este o tradiţie fără caracter absolut pentru cei aflaţi sub har ; prin urmare, nu este obligatorie, iar tăierea ori netăierea împrejur nu prezintă vreo însemnătate şi nu implică nici un fel de consecinţe soteriologice.

Tot aşa mâncarea: şi aici ne aflăm sub regimul relativităţii. în versetele 3 şi 6 ale aceluiaşi capitol 14 ni se spune cum mai lămurit nici nu se poate : „Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă ; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit” şi „Cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu ; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă şi mulţumeşte lui Dumnezeu”. Textul, atât de clar şi explicit prin el însuşi, nu necesită nici un comentariu.

Si tot aşa cât priveşte ţinerea zilei, a sâmbetei. Citim în versetul 6 : „Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul ; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul”. Se aplică aici criteriul întinat-neîntinat.

Din câteştrele pilde ce putem deduce ? Că există în afara poruncilor absolute şi altele, relative, care depind de cugetarea noastră : le păzim dacă potrivit socotinţei noastre a face altfel e întinat, nu le păzim dacă în sinea noastră nu le atribuim un caracter absolut obligatoriu.

Iar acum putem trece la expunerea câtorva cazuri de conştiinţă specifice vieţii monahale , dând astfel predicii de astăzi înfăţişarea unei destăinuiri a predicatorului, după cum am vestit la început. Voi face câte o scurtă referire la zece dileme :

1. Spălatul. Sunt monahi care cred că a face baie este un păcat pentru oricare din tagma lor. Ei îşi spală numai faţa şi mâinile.

Potrivit principiului întinat-neîntinat, liberi sunt să nu facă baie. (Deşi din imputarea adresată lui Simon leprosul, din faptul că spală picioarele ucenicilor Săi şi din cuvintele „Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele” nu rezultă că Hristos să ne fi oprit de la îmbăiere.) Cei însă care ca mine gândesc că  baia nu e un lucru întinat, ci o necesitate trupească, se pot îmbăia fără să-i mustre conştiinţa şi fără a şovăi. Din punct de vedere spiritual, îmbăierea nu-i nimic şi neîmbăierea nu e nimic. E o chestiune pe care orice monah caută să o rezolve în libera sa conştiinţă.

2.    De asemenea, curăţenia în camere şi în chilii. Sunt călugări convinşi că se cade să nu dea prea mare însemnătate curăţirii şi dereticării camerelor. Prea bine, să nu dea. Fără a pierde totuşi din vedere că în încăperile comune, care-s locuri de libertate, se impune a păstra desăvârşita curăţenie, deoarece eu nu pot impune părerea mea altora : libertatea este baza creştinismului, iar „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Ca atare, în bucătărie, la trapeză, în cancelaria mănăstirii, în  arhondaric, la closete, regula să fie : deplina curăţenie. Nu pot impune altora o convingere personală.

3.    Lungimea bărbii sau a părului, socotită de mulţi monahi drept un semn de îmbunătăţire şi sfinţenie, stă sub imperiul relativităţii. Monahii care din când în când îşi taie puţin ori îşi potrivesc barba şi părul nu se fac vinovaţi cu nimic. Lungimea bărbii nu-i defel dovadă de însuşiri duhovniceşti speciale. E, cum spun catolicii, un lucru indiferent. Desigur că, potrivit tradiţiei ortodoxe, se cuvine ca monahii să poarte barbă, dar lungimea şi lăţimea ei va să ţină numai de bunăvoinţa fiecărui monah. Ele nu semnifică nimic, sunt foarte respectabile, fără a trimite neapărat la desăvârşire.

4.    Tot astfel cât priveşte lungimea veşmintelor (a rasei, a reverendei) : nici aceasta nu are vreo însemnătate ori semnificaţie. E treabă strict estetică şi de comoditate, rezolvată de fiecare ins potrivit gustului şi nevoilor sale.

5.    Unii monahi şi mulţi mireni par a fi convinşi că, făcând la repezeală cât mai multe cruci, dau dovadă de multă evlavie şi săvârşesc o faptă duhovnicească.

Se înşală. Facerea semnului Sfintei Cruci la iuţeală şi înghesuit, de-a valma, nu este lucru cuviincios. Semnul Sfintei Cruci se cade a fi făcut încet, calm, fără pic de grabă; să ne ferim de-a da impresia că luăm parte la un concurs de viteză. Liniştea, buna rânduială, simţul cucerniciei trebuie să ne călăuzească : să nu banalizăm, bagatelizăm şi desconsiderăm semnul Sfintei Cruci prin iureşeală, transmiţând altora senzaţia de automatism şi artificialitate.

6.    A nu coase vinerea, cum cred că e poruncă absolută multe femei credincioase, nu-i în adevăr decât deprindere, de nu şi superstiţie. Vinerea e ziua răstignirii Domnului şi ca atare bine este ca în acea zi să mâncăm de post (ori să ajunăm) şi să ne oprim de la desfătări. Dar a coase nu e o desfătare.

Necoaserea vineri nu are nici un temei. Cine, fireşte, crede în cugetul său că nu trebuie să coase, să nu o facă ; dar să nu se smintească văzând că alţii ori altele cos. După cum nici în privinţa ţinerii zilei şi a mâncării nu trebuie să dispreţuiască pe cei care nu ţin ziua ori mănâncă.

7.    îşi închipuie unii monahi că-şi manifestă starea călugărească şi sfinţenia vieţii cu ajutorul unei căutături încruntate şi unei feţe posomorâte. Ei uită ce ne spun Patericul şi Vieţile Sfinţilor despre Sf. Antonie cel Mare, pustnicul, Sf. Serafim de Sarov, fala ortodoxiei, Sf. Moise Arapul fostul tâlhar şi mulţi alţii: erau veseli, senini, cu faţa mereu luminoasă şi oricând bucuroşi de oaspeţi. (Să ni-l amintim şi pe stareţul Zosima al lui Dostoievski, şi el neînciudat.) Adevăratul monah (ori mai bine zis adevăratul creştin) nici nu poate fi îmbufnat şi acru : nu este el oare ucenicul Celui care a dat lumii vestea cea bună ? Cum de-ar fi, prin urmare, bosumflat ?

Nu se cuvine, desigur, nici o exagerare în sens contrar : seninătatea şi lumina au voie să se prefacă în veselie de prost gust, pălăvrăgeală, chicote, exuberanţă necontrolată. Dreapta socotinţă ne este şi aici călăuza cea mai de încredere.

8. Despre muzică ştim că în Muntenia, Moldova şi Oltenia se cântă îndeosebi psaltică; în Ardeal şi Maramureş îndeosebi Cunţan .

Nici una nu poate revendica precăderea. Celor ce invocă tradiţia le reamintim că Palestrina, Haydn, Mozart, Bach şi Beethoven – autori de muzică sacră – au lucrat la vremea lor sub semnul inovaţiei. Iar pe compozitorii contemporani ca Messiaen sau Paul Constantinescu (autorul unor frumoase oratorii de Paşte şi de Crăciun) nu-i putem învinui de a fi desconsiderat tradiţia. Până şi Roman Melodul, iniţiatorul muzicii bisericeşti ortodoxe, a fost şi el un făuritor de muzică nouă.

Clasică, modernă, psaltică ori în stil cunţan, muzica depinde numai de sensibilitatea auditivă a celor ce o ascultă şi de capacitatea ei de a intra în rezonanţă cu sufletele lor. în multe biserici din Statele Unite, Anglia şi alte ţări se slujeşte în ritm de muzică folk, jazz ori sincopată. întreaga operă Jesus Christ Superstar e  construită pe muzică folk şi teme de jazz Dixieland; ceea ce nu o împiedică să fie o lucrare de puternică şi intensă fervoare creştinească. Catolica biserică a Sfântului Severin din Paris adăposteşte cele mai noi instrumente ale muzicii hot.

Să nu ne mirăm, să nu ne smintim, să nu ne scandalizăm, spre a nu păţi ca regina Micol, fiica regelui Saul şi soţia regelui David: văzându-şi soţul care mergea jucând şi cântând înaintea chivotului Domnului, a  găsit că se dă în spectacol, se face de râs şi de basm şi    se aseamănă cu golanii. Nu a înţeles, biata de ea, că David cânta şi juca de prea plinul dragostei lui pentru Dumnezeu.

Orice muzică dăruită cu însuşirea de a incita auzul credincioşilor şi de a le înălţa sufletul este bună şi sacră.

9. întocmai stau lucrurile şi pentru feluritele graiuri. Limba greacă nu este mai sfântă decât limba latină şi limba latină nu este superioară limbii elene. Creştinii din Occident şi-au concentrat viaţa sufletească în jurul Romei şi au adoptat limba latină; cei din Orient şi-au concentrat duhovnicia în jurul Bizanţului şi au adoptat limba greacă. Nici unul din cele două graiuri nu deţine vreo superioritate intrinsecă. Tot astfel nici celelalte graiuri : ebraica, siriaca, slavona, copta etc. etc. Bună este, precum stabileşte Sfântul Apostol Pavel, acea limbă pe care o iubeşte poporul, aceea care îngăduie să urmărească slujba şi să-şi întărească evlavia.

Nici feluritele alfabete nu pot justifica o precădere. Călugăriţele din ţara noastră mai folosesc cărţile de cult cu litere chirilice, crezând că sunt mai „sfinte”. O pot face, dar nu închipuindu-şi că alfabetul pe care îl preferă deţine o putere ascunsă, vreo sacralitate specială.

Alfabetul latin e mai simplu. S-a făcut următoarea experienţă : s-a dat spre citire unui om, care cunoştea deopotrivă de bine cele două alfabete, acelaşi text scris şi cu slove chirilice, şi cu litere latine. Pe acesta din urmă l-a citit mai repede. Caracterele latine se disting mai uşor.

Alfabetul, ca şi calendarul, e doar o unealtă. Să nu cădem în greşeala stiliştilor  care vorbesc de „sfântul nostru calendar” şi cărora pe drept cuvânt Părintele Arhim. Ilie Cleopa le arată că ar putea tot atât de bine vorbi de „sfânta mătură”, simplă unealtă şi ea.

10. în rânduiala Sfintei împărtăşanii există o deosebire între Muntenia, Oltenia şi Moldova pe de o parte şi Maramureşul pe de alta. în Maramureş, după ce au primit Sfânta împărtăşanie, oamenii se aşază în genunchi, în celelalte părţi ale ţării stau în picioare, pe baza consideraţiei că, primind Trupul şi Sângele Domnului, au devenit purtători de Dumnezeu, theofori, iar theofori fiind, ce rost ar mai avea să-şi plece în ziua aceea genunchii ?

Eu unul cred că raţionamentul acesta e drept. Dar ce fac ? Când mă împărtăşesc la Bucureşti, stau în picioare ca toată lumea; când mă împărtăşesc la mănăstire în Maramureş, mă aşez în genunchi, ca toată lumea. Important este cum primim Sfânta Cuminecătură, cu câtă credinţă, dragoste, frică, evlavie, cutremur şi curăţie. Că după ce am primit-o rămânem în picioare ori îngenunchem e cu totul lipsit de importanţă : criteriul aici nu poate fi altul decât al obiceiului locului.

Din textul evanghelic de astăzi am tras frumoasa învăţătură a discreţiei. Celui apostolic îi datorăm înţelegerea deosebirii esenţiale dintre poruncile absolute şi relative, îndemnul de a nu da caracter absolut unor datini, unor forme, unor suferinţe personale. Bun şi prea frumos lucru e să meargă omul la biserică, să aprindă una ori câteva lumânări, să se închine în faţa sfintelor icoane, să bată şi câteva metanii. Dar nu-i deloc de ajuns. Ni se cere să-L avem întotdeauna pe Hristos alături de noi, în gândul nostru, în sufletul nostru, în faptele şi purtările noastre.

Hristos nu a venit în lume să ne înveţe o serie de noi forme, ci să ne propună un nou mod de viaţă. „Nu cine-Mi zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia lui Dumnezeu – enunţă Mântuitorul -, ci acel care împlineşte voia Tatălui ceresc.” „Nu la Ierusalim ori  pe muntele Garizim se cuvine să vă rugaţi, mai spune,   ci în tot locul, în duh şi adevăr.”

Să ne apropiem, aşadar, de post cu mare smerenie, înţelegând că nu-i decât o foarte lumească şi foarte modestă cale de înaintare spre Hristos. Dacă ne înfrânăm numai de la unele bucate, fără a însoţi postul de strădania îmbunătăţirii şi înduhovnicirii noastre, a prefacerii fiinţei noastre lăuntrice (spre a face dintr-însa, cum scrie Sfântul Apostol Pavel, o făptură nouă, căci Hristos cu adevărat poate face din fiecare o asemenea făptură nouă), postul nostru nu va fi privit altfel decât ca o cârpă lepădată. Numai însoţind postul, adică abţinerea de la mâncare, cu înduhovnicire, îmbunătăţire şi prefacere lăuntrică îi vom da caracterul de jertfă cu bun miros care să-l poată face primit de Acela pe Care-L iubim şi în Care credem.

Publicitate