RSS

Dostoievski ne apare ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia şi rugăciunea inimii

08 Mar

din JURNALUL FERICIRII

August-septembrie 1931

Lecturi pentru acest sfârşit de vară caldă (prin perdele lumina curge în cameră) : Poeziile lui A. O. Barnabooth de Valery Larbaud (recomandate de Anetta, stăruitor şi cu surâsuri complice). Peril at End House, recentul „poliţist” al Agathei Christie, tot după sfatul Anettei; şi — le-a venit rândul după o lungă aşteptare — Le Grand Meaulnes de Alain Fournier si corespondenţa Alain Fournier — Jacques Rivière.

Toate mă încântă. Dar versurile lui Valery Larbaud mă tulbură, mă emoţionează şi-mi pare că deţin taina comuniunii dintre mine şi Anetta: Oh, splendeurs de la vie commune et du…..

— Între instinct şi inteligenţă, între furnicar şi individ, între automatism şi libertate, pentru creştinul care nu-i hotărât să intre la mânăstire, ci rămâne în lume, singura soluţie este echilibrul şi dreapta socotinţă.

Omul priveşte cu spaimă furnicarul (ori stupul ori colonia de termite sau oricare altă societate animală) unde fiinţa individuală nu-i decât o piesa care-şi repetă funcţia la nesfârşit, unde pe orizontul perfect circular nu se înscrie nici un „punct omega”.

Descartes ghicise, cibernetic, aspectul de maşină automată al fiecărei unităţi dintr-o specie animală — precum şi al speciei însăşi.

Iar acum când — datorită exploziei demografice şi progresului ştiinţei — organizaţia (în care Bertrand Russell vedea antipodul libertăţii individuale) se înfăţişează din ce în ce mai evidentă şi mai acaparatoare, nu se merge hotărât la automatism, al cărui echivalent pe plan biologic este instinctul?

Altfel spus, nu cumva instinctul, departe de a fi premergătorul şi vestitorul inteligenţei şi o formă elementară de comportament, este un procedeu superior, infinit mai sigur?

Să nu fie.

După chipul şi asemănarea Sa. Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă.

Echilibrul teandric — ideal şi totodată soluţie — arată omului că poate vieţui creştineşte în lume.

Nu e nevoie de automatism, numai de civism.

Libertatea nu se confundă cu libertinajul şi nebunia.

După dezordine — şi dezmăţul acolo duce — urmează întotdeauna (Erich Kastner în Fabian) prostia, adică o altă asuprire.

(Heliade Rădulescu: urăsc tirania şi mă tem de anarhie.)

Datorită civismului, pe de o parte, şi libertăţii sprijinită şi limitată de morala şi de credinţă în Dumnezeu, pe de alta, putem ieşi din coşmarul stupului, organizaţiei, dresajului, fără a cădea — prosteşte — în anarhie. (Sigur că funcţionarii, în numele moralei producătorului şi al comodităţii, asta ar prefera: stupul, ori măcar, în aşteptare, puţin colonat.)

Echilibrul ne fereşte de iadul pregătit nouă dincolo de licenţa lui Ivan Karamazov: turma dobitocească.

— Rău facem cu toţii că nu citim mai mult din istoria religiilor, din lucrările lui Mircea Eliade.

Am afla cu toţii că sacrificiul e o constantă a istoriei şi un imbold al omului.

Fără de sensul sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei.

Dar noi vrem Taborul fără a trece pe la Golgota. Bine este nouă să fim aici, dar nu ia-ţi crucea ta şi urmează Mie.

În lumea aceasta — în care împărăteşte diavolul, în care, aşadar, contabilitatea e stăpână — există două conturi, două coloane, două partide; la indieni sistemul contabilităţii în partidă dublă se numeşte karma. Talmudul vorbeşte făţiş de scrib şi registre. Dar sensul e unul şi acelaşi: totul se plăteşte.

Domnul a plătit preţ, ne-a răscumpărat. Plata ori jertfa e o lege a lumii, de neînlăturat, la fel de absolută ca legea Boyle-Mariotte, Ţal! zicea Caragiale.

Pas de te înţelege cu o lume care acordă oarbă credinţă legilor fizicii, dar nu-şi dă seama de legea sacrificiului.

Dar în sacrificiu, eu care-l confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui să văd tot un calcul, o captatio benevolentiae, un fel de avans, ca la tranzacţii!

Nu, e o recunoaştere a dualităţii din lumea creată (yin-yang, Vişnu-Siva, făurire-distrugere); mai e şi act gratuit.

Atunci şi actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că Lafcadio ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, în vreme ce o altă lege absoluta o găsim formulată la Dostoievski: oricine are dreptul la fericire, dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedreptăţirea altuia. (Fericirea trebuie inventată de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde şi caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înşelăciunii, denunţului; în toate acestea fericirea e obţinută de la altul, e luată. Crima e parazitară.)

Dar dacă victima e un nemernic nevrednic de viaţă? N-are a face, pentru că:

a) turpitudinea victimei nu justifică pe asasin;

b) crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrâne cămătărese, ci prin prăbuşirea iscată în fiinţa lui;

c) individul — oricât de înzestrat şi de superior — nu e Dumnezeu şi nu-i poate lua locul.

— Constantin Hr. (vecinul meu de strană de la Schitul Darvari) e instalator de profesie, poartă barbă mare călugărească, ajută preotului la altar şi nu ezită să proorocească. Ameninţă cu iadul pe cine nu ascultă liturghia toată în genunchi, mănâncă (oricât de puţin) carne sau bea (fie şi-n cantităţi mici) vin ori nu se deşteaptă la miezul nopţii spre a se ruga. Adeseori mă exasperează, dar îl respect — ca toţi cei ce vin la Schit: sinceritatea credinţei lui aprige şi formaliste e absolută — şi aparţine categoriei de predicatori care fac ceea ce predică. Eu îi spun „nea Costică”, mai ales „frate Hr.” — şi-i place.

Dar ştiu că ameninţările lui (nu te poţi mântui! nu te poţi numi creştin dacă bei, dacă mănânci, dacă mergi la teatru…) fac parte din diavoleasca ispită de dreapta a desăvârşirii absolute, aşa cum o închipuie mirenii.

O ştiu de la evrei: dacă nu respectaţi toate cele şase sute treisprezece porunci talmudice şi dacă nu trăieşti în ghetto nu poţi fi evreu.

Aceeaşi mentalitate. Una e desăvârşirea monahală, alta e viaţa creştinească obişnuită. Sub cuvânt că nu eşti desăvârşit — ce bine ar fi — nu înseamnă, gata, că eşti al diavolului şi că mai bine ai face toate blestemăţiile, că tot una e!

(C. Hr. e altminteri un prieten devotat şi un om admirabil.)

— După citirea atentă a ultimelor lui romane, Dostoievski ne apare ca unul ce a cunoscut marea taină finală a ortodoxiei: isihia şi rugăciunea inimii.

Makar Ivanovici din Adolescentul — omul mereu fericit, pribeagul voios neştiutor de oboseală — o dovedeşte cu prisosinţă. Pe Makar Ivanovici nedreptatea şi răul nici nu-l pot atinge; e întruchiparea însăşi a idealului din Spovedaniile pelerinului rus, a versetului 17 din capitolul 5 al epistolei întâi către Tesalonicieni, e ortodoxul care trăieşte necontenit bucuria Învierii.

Drept este că Adolescentul., ca operă literară, nu-i cel mai de seamă în seria marilor romane dostoievskiene. În acest loc secundar şi-a îngropat autorul comoara.

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe 8 Martie 2014 în Jurnalul fericirii

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: