RSS

SFANTUL PROOROC ILIE

19 Iul

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

SFANTUL PROOROC ILIE

Sf. Prooroc Ilie – despre care Vechiul Testament ne informează pe larg în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor şi în capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor şi la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie (de ex.: Matei 16, 14; 17, 11-12; Marcu 8, 28; Lc 4, 25-26; 9, 8 şi 19), atât Ioan Botezătorul cât şi Insuşi Hristos fiind luaţi drept reapariţii ale vechiului profet – ni se arată ca „un om de la munte” (e din Tesba Galaadului, ţinutul muntos dintre Iordan şi deşertul arab) şi cu înfăţişare de aspru şi straşnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezătorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament.

Poartă părul lung, cingătoare de curea împrejurul mijlocului şi manta din piele de oaie, un „cojoc” precum spun unele tălmăciri, de fapt un soi de pelerină miţoasă şi lungă, fără mâneci, specifică păstorilor de la munte, o tundră adică, o sarică. Este iute în mişcări şi tăios în rostiri, totul în vorbirile, purtările şi gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumată numai în termeni ca foc şi pară, tunete şi fulgere, mânie şi urgie.

Omul acesta, cu înfăţişare frustă de nu şi sălbatică, nu umblă câtuşi de puţin cu jumătăţi de măsură ori cu mănuşi şi cu săru’ mâna. E un ins dintr-o bucată, are o fire de luptător. Vorbeşte pe şleau, opreşte ploaia pe vreme de trei ani şi jumătate, aduce foametea în ţară şi junghie dintr-o dată nu mai puţin de patru sute cinzeci de preoţi ai lui Baal, după ce i-a luat copios în derâdere că în zadar şi-au chemat dumnezeul, au sărit în jurul jertfelnicului şi s-au înţepat cu săbii şi lănci: „strigaţi mai tare… poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva sau este în călătorie sau poate doarme: Strigaţi tare să se trezească!” (3 Regi 18, 27).

Râvnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se tâlcuieşte Dumnezeul oştirilor), nu se cruţă, ştie deopotrivă să asculte şi să dea porunci, se bucură de darul săvârşirii minunilor, înviază copilul mort al văduvei din Sarepta Sidonului şi-i este dat să stea pe muntele Horeb înaintea feţei divinităţii, care i Se dezvăluie nu în chip de cutremur şi de foc şi nici ca vijelie, ci în ipostaza-I cea mai tainică şi mai subtilă: ca adiere de vânt lin (Firesc pentru logica noastră omenească, ar fi fost ca unui astfel de om, Domnul să i Se fi manifestat în mod violent, dar paradoxia cosmică a vrut ca impetuosul Ilie să-L vadă pe Dumnezeu ca Putere blândă şi senină.).

Ilie urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri.

Lui Ahab şi Izabelei – ticăloasa pereche regală a Israelului, „stăpânii cei tiranici şi cu nărav de fiară” (spre a folosi calificativele din Acatistul Maicii Domnului) – le vesteşte fără înconjur de ce fel de sfârşit vor avea parte: câinii vor linge sângele lui Ahab şi tot ei o vor mânca pe Izabela. Şi aşa a şi fost.

Impilarea, asuprirea, samavolnicia, făţărnicia mai ales îl scot din sărite.

Izabela nu e numai o nemernică, o jefuitoare, o duşmancă a norodului, e şi o mincinoasă fără seamăn, o ipocrită inveterată care se vrea ceea ce nu este şi se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi.

Spre a-l spolia, şi nenoroci pe bietul nevinovat Nabot şi a-i răpi via şi pământul, această falsă cuvioasă ordonă să se ţină post înaintea depunerii unor mărturii mincinoase, împerechind astfel nelegiuirea cu luarea în batjocură a unui obicei sacru şi făcând-o, ticăloasa şi netrebnica, pe mironosiţa şi pe sfânta.

Şi ce poate fi mai jalnic, mai caraghios şi mai revoltător decât să pretinzi că eşti ceea ce prea bine se ştie de către toţi că nu eşti (şi oamenii ştiu că tu ştii că ei ştiu) şi să ceri, să pretinzi, să impui a fi recunoscută ca atare!

Ca să prostească lumea, ca să fie aclamată drept evlavioasă şi cucernică, scelerata aceasta, nemulţumită cu săvârşirea cinică a strâmbătăţii, mai vrea să se şi justifice şi izbuteşte doar să se dovedească mare specialistă în scenografii, regie, procese montate şi osândiri cu forme legale şi întru totul proceduriste ale celor fără vină.

Capcana aceasta urzită împotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pământul lui strămoşesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de ţară – premeditată, organizată, grijuliu şi amănunţit meşterită, strădania aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respectabil şi legalitate nu poate să nu irite până în adâncul rărunchilor pe un om din fire rănit de ce este făţuială, perfidie, mascara.

Scandalos şi respingător la Ahab şi Izabela -nedespărţită, întru mişelie pereche – este îndeosebi minciuna, sfruntata înşelăciune, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului principal: a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante.

Ahab şi Izabela par a preînchipui dura zicală românească atribuită muierii ticăloase care spune: Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ţi spun eu.

Ilie nu suferă nici trădarea adevăratului Dumnezeu. Când Ohazia, urmaşul lui Ahab, e bolnav şi găseşte de cuviinţă să ceară ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poartă proorocul cu trimişii regelui, cărora le iese înainte? De două ori îi arde cu focul din cer: Pe două căpetenii şi pe de două ori câte cincizeci de trimişi. Au doară nu are Ohazia cui să ceară ajutor? Au doară nu este Dumnezeu în Israel?

Esenţial la Ilie este purtarea faţă de mincinoşi, răi, asupritori şi nelegiuiţi de tot felul.

Mereu glăsuieşte deschis şi dur, mereu crede neclintit în dreptate şi într-un Dumnezeu pedepsitor şi fără părtinire.

Nu ştie de cruţare, de glumă, de îngăduinţă: focul să vă ardă, câinii te vor mânca! Acesta e stilul şi, stilul, o ştim de la Buffon şi de la Blaga, reprezintă sinea însăşi a omului.

Ilie nu recurge niciodată la parafraze, la ocolişuri.

Nu se înduplecă, nu se lasă cucerit, ademenit, îmbrobodit, speriat, mituit.

Ameninţările ori măgulirile puterii îl lasă stană de piatră. Prea puţin îi pasă. Distinge net între bine şi rău, pe unul ca el nu-l poţi prosti, ori amăgi cu discursuri ticluite şi cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osândeşte răul, îi stă împotrivă cu fapta, nu se face că nu-l ia în seamă şi ţinteşte la centru, la izvorul urgiei, în rău credincioasa, născătoarea de năpaste pereche atotstăpânitoare Ahab şi Izabela, cauza tuturor dezastrelor şi nenorocirilor, vrăjmaşi neînduplecaţi ai propriului lor popor, de care îşi bat joc, pe care îl împovărează şi-l prigonesc, folosind neîncetat cele mai felurite soiuri de grăiri mincinoase şi de tertipuri străvezii.

Ilie îşi încheie viaţa de făcător de minuni, de prooroc, de „om al lui Dumnezeu” (cum este unanim numit), de aprig şi neînfricat luptător şi căuzaş al binelui, dreptăţii şi adevărului (iar drept ucenic, urmaş şi purtător de „cojoc” îl ia pe nu mai puţin zelosul, decât dânsul, Elisei) potrivit stilului său de a fi şi acţiona.

E ridicat la cer, viu fiind, în car de foc tras de cai de foc şi în vârtej de vânt: el care prin rugăciunea lui şi sîrguinţa sa pentru Unul Dumnezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici şi L-a înduplecat să coboare foc pentru ca să mistuie jertfa cea dreaptă, spre ruşinea şi pieirea idolatrilor.

Neostenit, bătăios, nepotolit, pleacă – prin mila Atotputernicului – din lumea aceasta întocmai cum a şi trăit: în iureş şi în slavă.

Lutului nu-i este îngăduit să-l cuprindă, să-l strice. E luat la cer în plină vigoare şi petulanţă, ca un bun şi vrednic ostaş al lui Dumnezeu şi un viteaz premergător al Botezătorului, ca unul menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Trei sunt figurile care fără îndoială fac legătura între Vechiul şi Noul Testament. Ele sunt: Ioan Botezătorul, ultimul prooroc al Vechiului Legământ; Isaia „evanghelistul Vechiului Testament”, Ilie pe care Domnul Hristos îl identifică lui Ioan (Matei 11, 13-14: „Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan. Şi dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel care va să vină”. Id.: Matei 17, 10-13; Marcu 9, 11-13), care stă de vorbă cu Domnul pe Tabor la Schimbarea la Faţă (Matei 17, 3; Marcu 9,4; Luca 9, 30) şi este evocat pe Golgota (cu prilejul strigării cuvintelor Eli, Eli…, interpretate de unii participanţi ca o chemare a lui Ilie). (Matei 27, 47-49; Marcu 15, 34-36).

Ilie cel întotdeauna prezent în Noul Legământ odată cu Ioan, alături de Hristos, biet cioban de munte în sarica lui, în „cojocul” lui făcător de minuni şi el (strâns vălăturit desparte apele Iordanului), îndărătul căruia clocoteşte inima unui mare râvnitor pentru Dumnezeu şi aprig vestitor al lui Hristos.

Să ne fie nouă tuturor pildă de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefacută, silă de minciună şi de idolatrie, scârbă de făţărnicie şi uimită silă atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostură.

Din „Daruind vei dobandi”, Nicolae Steinhardt

Anunțuri
 
Un comentariu

Scris de pe 19 Iulie 2015 în Dăruind vei dobândi

 

Un răspuns la „SFANTUL PROOROC ILIE

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: