CINSTIREA CRUCII

Din „Dăruind vei dobândi”
Nicolae Steinhardt

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE
A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Nu socotesc utile – şi nu intră în obiceiul meu să le practic -discuţiile contradictorii cu aceia cărora lumea le dă îndeobşte numele de „sectanţi”, cu fraţii noştri de altă credinţă adică. Este fiecare liber a crede ce vrea, să meargă pe calea pe care-l poartă inima şi-l îndeamnă conştiinţa, urmând, fireşte, a purta răspunderea alegerii tăcute.

Învăţătura lui Hristos pe aceste două entităţi chiar se întemeiază: pe libertatea deplină a insului, pe întreaga lui răspundere în ziua Judecăţii celei mari.

Sunt însă două evlavii de care cu adâncă părere de rău con¬stat că stau departe fraţii noştri de altă credinţă, lipsindu-se astfel de două mari şi minunate consolări şi săvârşind totodată, sunt convins, două imense greşeli.

Despre Cruce se afirmă, sub o formă ori alta, că a fost un simplu mijloc de tortură şi ucidere, pe care ce rost ar avea să-l proslăvim şi venerăm? (Trecând uşor peste preînchipuirile din Vechiul Testament: năhuştanul lui Moise, Iacov proptit în toiagul său şi binecuvântându-şi fiii, armata israeliteană biruitoare numai atâta vreme cât Moise sta cu braţele întinse[Susţinut de doi oameni, unul de-a dreapta altul de-a stânga, spre deosebire de Hristos, singur pe cruce, îndurându-şi durerile până la moarte, sub privirile neputincioase ale tâlharilor]).

La ce bun să ne închinăm unei abjecte unelte de chinuire şi executare a criminalilor, folosită de romani şi de iudei? Ba ni se dă de înţeles că semnul crucii şi crucea însăşi sunt cu adevărat profanări ale cultului creştin.

Crucea prin urmare e înlăturată din casele de rugăciune şi din viaţa spirituală a fraţilor noştri de altă credinţă. Rău fac, greşit procedează, la bun şi puternic sprijin renunţă. Crucea, pentru Hristos, nu-i simplu şi degradant instrument de tortură şi moarte.

E sfânta cruce stropită şi sfinţită de scumpul şi preacuratul sânge al Mântuitorului nostru. [Celor ce obiectează ortodocşilor şi catolicilor că se închină la două lemne suprapuse, li se poate răspunde: nici gând să se închine la două lemne suprapuse! Se închina la cu totul altceva: La crucea pe care a şiroit, sfintindu-o, scumpul sânge dumnezeiesc.                                                                           ]

E altar, e locul sacru al suferinţei Nevinovatului, al Răscumpărării omenirii şi al ruperii zapisului ce apăsa asupra noastră de la Adam încoace.

Pe cruce s-a săvârşit Cel care, ascultând de porunca Tatălui şi pentru mântuirea noastră, S-a deşertat de a Sa dumnezeire şi a primit moartea, şi încă moartea pe cruce.

Pe cruce s-a oficiat o slujbă şi o jertfa şi un act de reaşezare a omenirii în situaţia ei de necorupţie originara.

Hristos, fratele, prietenul, însoţitorul nostru, dar şi Cel CE Şi-a aflat sfârşitul pe lemnul blestemat, sub privirile ironice şi biruitoare ale unor duşmani neînduplecaţi, setoşi de spectacolul zvârcolirilor bietului trup sortit morţii. Cel defăimat, învins, pradă a unui obiect neînsufleţit care-şi împlineşte – rece şi dur –
vederea?

Chenoza Crucii e dovada cea mai limpede si mai puternică a totalităţii şi seriozităţii întrupării lui Dumnezeu. A fost ales un popor mic, sărac şi subjugat, a fost preferată familia modestă a unui teslar (nu a unui nobil, unui bogătaş, unui cărturar, unui preot). Ba mai mult decât atât, spre a da întrupării caracterul ei ireversibil totalitar, autentic, cinstit, neprecupeţit s-a recurs la moartea pe cruce, chin cumplit, prelung, supliciu ruşinos şi socotit blestemat infamie supremă: spre a preface întruparea divinităţii în acceptarea completă a condiţiei omeneşti.

Parcă s-a prevăzut cartea lui Andre Malraux, Condiţia umană (acolo unde prizonierii sunt azvârliţi de vii în cazanele locomotivelor) şi tot şirul de chinuri atroce născocit pe durata eonilor de mintea inventivă a omului, nu mai puţin fertilă şi sadică decât a dracilor.

Domnul a ţinut să cunoască în deplină realitate condiţia umană în forma ei cea mai necamuflată, maximală, exasperată.

Adevărul adevărat, Capătul nopţii. Iar noi sa dăm uitării şi să trecem neatenţi pe lângă acest fapt de iubire de neînchipuit şi de părtăşie fără seamăn a nesulemenitei noastre incertitudini omeneşti!

Câtă nedreptate, nesimţire, ingratitudine, împietrire, învârtoşare şi dispreţ ar ii din partea noastră!

Cum de ne-am înfrăţi cu toţi acei care treceau clătinându-şi bărbile şi rânjind sarcastic pe dealul Căpăţânii?

Să tăgăduim, să uităm, să ne prefacem neştiutori! Oare nu am deveni ucenicii bătrânilor şi cărturarilor care-şi râdeau de chinul unui semen (cum socotea el) al lor, amestecând făţarnica milă cu năvalnica bucurie şi rostind: să se dea acum jos de pe cruce ca să vedem şi să credem?

A nu pomeni Crucea, a ne feri de amintirea celor petrecute pe Golgota e, parcă, tot una cu a minimaliza fapta lui Iisus, a o relega printre alte jalnice amănunte istorice, a voi cu tot dinadinsul să uiţi un incident neplăcut.

Au mai fost prooroci, învăţători, filosofi şi doctrinari de seamă care au predicat şi enunţat lucruri frumoase, înălţătoare, minunate. Dar care-i acela care şi-a pus la bătaie trupul şi s-a dat de bună voie unei morţi îndelungate şi cumplite? Nici unul nu s-a învoit să moară „ca un câine”, aidoma eroului lui Kafka. Şi tocmai caracteristica aceasta a lui Hristos să fie refulată în adâncurile conştiinţei noastre susceptibilă şi stăpânită de grija îngropării accidentelor (sau, fie, erorilor) supărătoare pentru chietudinea noastră sufletească?  Să eliminăm esenţa,  fapta capitală, neegalabilă, inimaginabilă pentru psihia noastră mai presus de orice auto-compătimitoare?

Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala -noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care deopotrivă ţine de lume şi de cer.

De ce, ne putem întreba, a fost aleasă crucea drept mijloc de tortură şi omorâre a Fiului lui Dumnezeu? Probabil pentru că presupune o lungă agonie (de natură a mulţumi ura, invidia şi ticăloşia osânditorilor – siliţi totuşi să iuţească spectacolul ca să nu-i apuce sâmbăta şi nu cumva să se răzgândească dregătorul, motiv pentru care a şi fost solicitat Simon din Cirene: uşurează-se patima amăgitorului numai să-L vedem mort!); apoi pentru că prezenta un mod de executare ruşinos, rezervat în genere sclavilor şi tâlharilor. Legea veche socotind spânzurarea pe lemn a fi gen de moarte blestemata, iar romanii execuţie infamantă (Răstigneşte-L!).

Îmi închipui însă că adevărata explicaţie adâncă, psihanalitică ne-o dă verticalitatea ei: omul, fiinţa înduhovnicită, bipedul, singura creatură care păşeşte mereu ver¬tical, e pedepsit prin această însuşire a sa chiar: e pedepsit fiind expus ocării, batjocurii, înjosirii; el, fiinţa cu simţul ruşinii, pudoarei şi demnităţii, e despuiat întreg (brâul din jurul coapselor Mântuitorului e o ficţiune picturală), e defăimat şi luat în râs tocmai prin ceea ce Îl defineşte şi deosebeşte de celelalte animale şi Îl separă, Îl înnobilează.

E ţintuit (El, fiinţă superioară, nobilă, activă, slobodă, El capabil de a privi firmamentul şi pe Ziditor faţă către faţă) pe un nenorocit şi împuţit de lemn şi lăsat să moară prin şi din însăşi verticalitatea sa: organele intră în ptoză, setea devine chin atotstăpânitor, e expus gol privirilor reci, indiferente sau batjocoritoare ale semenilor (nimeni nu ne spun Evangheliile că a procedat ca bunii cetăţeni din Coventry când a fost plimbată goală prin oraşul lor regina Godiva: şi-au întors feţele către zidurile caselor).

Omul răstignit e distrus de ceea ce i-a fost podoaba şi unicitatea. Nu i se adaugă nimic crucii.

Chinul e pur, provine din ce are omul mai propriu, mai vrednic de uimire şi tărie. Ce triumf pentru vrăjmaş, cu mâinile nepătate de sânge, absolvit de folosirea vreunui artefact!

Pe cruce omul nu e propriu-zis chinuit: e numai scos din mişcare şi libertate. Caracteristicile acestea ale fiinţei – coordonatele sale pşihofizice – sunt întoarse împotriva lui.

Eşti vertical? Vertical vei muri, din pricina însăşi a verticalităţii tale. Eşti doar fixat, imobilizat, tel quel în deplina însingurare şi intensificare a însuşirilor tale primordiale.

Batjocura stă nu atât în goliciune şi imobilitate, cât în parodierea celor două axe – orizontală şi verticală – care descriu starea de trăsătură de unire a coordonatelor universului, prefăcând-o în caricatură de figură centrală a durerii şi derâderii.

(Biciuirea, cununa de spini, piroanele sunt de altfel superfetatorii şi de origine romană. Fariseii şi cărturarii îşi pot spăla şi ei mâinile; nu-ţi tăcem nimic, te legăm de lemn şi te lăsăm să mori.)

Scoaterea lemnului crucii din locaşurile de cult creştin, evitarea tăcerii semnului sfintei cruci, tăcerea în jurul jertfei su¬preme sunt tot atâtea dovezi de nerecunoştinţa flagrantă, de ipocrizie istorică şi de complexă (psiho-patologică) voinţă de a uita finalitatea vieţii pământeşti a lui Hristos, Care neîncetat şi în cele mai diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte.

Un creştinism fără cruce este identic celui propus într-una din cele mai teribile povestiri ale Martorilor Patimilor de Giovanni Papini: (Marele rabin oferă Papei convertirea tuturor evreilor cerând în schimb ştergerea din Evanghelii a episodului Răstignirii.) Prin jertfa Sa pe cruce S-a dovedit Iisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului.

Pentru aceasta I S-a dat puterea de a judeca lumea, fiindcă a cunoscut-o cum nu se poate mai temeinic, mai nemijlocit: prin suferinţă, prin suferinţa rezervată celor mai netrebnici dintre oameni.

Socrate, omul, a murit înconjurat de discipoli fideli, tratat cu deferentă, sorbind din cupa cu otravă nedureroasă, filosofând, senin şi demn, ca un zeu.

Hristos – Dumnezeu şi-a ales partea cu tâlharii şi netrebnicii (die Geachteten). A murit părăsit de ai Săi, expus gol, plin de răni, de vânătăi şi de sânge, pe un dâmb spurcat, luat în derâdere, provocat, aparent de-a pururi biruit şi compromis, exemplificând – verti¬cal şi exasperat – condiţia umană.

Care nu e numai a Sa. E a noastră a tuturor. Acoperind-o, ne minţim pe noi înşine, ne trădăm, ne lipsim de lucrul acela prin care s-a înfăptuit mântuirea noastră.

Măreţia lui Hristos, spre deosebire de mult onorabilul sfârşit a lui Socrate, este de a fi consimţit să moară ca ultima dintre făpturile Sale, nemângâiat, cunoscător al deznădejdii (şi ce ar fi suferinţa omenească lipsită de simţământul deznădejdii, altceva decât o pseudo-suferinţă?), zdreanţă omenească prinsă în cuie spre dispreţul, ocara şi distracţia adversarilor Săi (sau a numeroşilor amatori de spectacole tari).

Socrate moare ca un zeu, imperturbabil şi distins, Hristos ca răufăcătorul cel mai vulgar. Aceasta e dovada divinităţii Sale, a integralităţii şi integrităţii întrupării Sale.

Fără de cruce şi răstignire, Hristos ar fi fost un mare şi nobil propovăduitor; numai prin ele Se mărturiseşte Fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului, şi Izbăvitor.

A ne lepăda de cruce – chiar fără intenţii rele şi hulitoare -înseamnă a nu înţelege misiunea pământească a lui Hristos, voinţa Sa de a Se identifica soartei omeneşti, de a o cunoaşte în forma sa cea mai neprefăcută.

Ecce homo, vorba aceasta a lui Pilat Îl identifică pe Fiul lui Dumnezeu cu omul şi destăinuie omului cât de mare a fost dragostea Ziditorului pentru făptura Sa.

Pe cruce s-au unit dumnezeirea şi omenirea – indisolubil – şi s-a pecetluit îndumnezeirea făpturii.

Aşezând crucea la loc de cinste în biserică şi în casă, purtând-o sub chip de cruciuliţă pe trupul sau veşmintele noastre, ne afirmăm de fapt co-dumnezeirea, aducem prinos de cunoaştere condiţiei omeneşti care nu-i decât vrerea de teandrie.

Publicitate