RSS

Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

13 Apr

din „”Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari””
Zaharia Sangeorzan
Editura Humanitas

233. Asceza nu vă provoacă melancolii, nu vă creează în inimă ofîntînă a iubirii pentru tot ce este viaţa-viaţă?
Aşa-zisa asceză monahală (la Rohia’cel puţin nu este din cale afară de straşnică) nu-mi provoacă nostalgia vieţii-viaţă; mă consolează, mă fereşte de oribilul spectacol care cutează să pretindă, astăzi, că e viaţă! Viaţa — în ipostaza ei actu-ală — îmi provoacă melancolia, tristeţea, indignarea, amărăciunea, repulsia. Sărăcia aceasta, pustiul acesta, iureşul acesta steril, agitaţia aceasta fără rost, năpastele acestea care curg gîrlă… să-mi fie dor de ele? să le jinduiesc? Atît de orb, de pervers mă socotiţi? Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient.
Dar viaţa de altădată? Nici după aceea nu jinduiesc. îi port o duioasă, naivă recunoştinţă, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a cunoaşte o epocă istorică unde viaţa încă nu se prefăcuse în infern totodată grotesc şi teribil.

242.  Rohia este paradisul dumneavoastră?
Nu. Este locul unde îmi dau silinţa să-mi construiesc un paradis.

254.  Cum arată, cum se desfăşoară ziua dumneavoastră de meditaţie, de rugă, de rememorări, de scris?
Viaţa monahală, spre deosebire de ce se crede, e tare activă. Aproape că nu mai rămîne timp pentru lectură şi vis. Sîntem constrînşi să facem simultan cel puţin două lucrări, spre pildă să citim şi să medităm, să umblăm (lucrăm, spălăm) şi să ne rugăm, să vorbim şi să proiectăm. (Ca Mozart care compunea o lucrare nouă în vreme ce — mecanic — îşi transcria muzica făurită în prealabil, tot mintal.) Mă scol la 4 1/2, niciodată după 5. Sînt maniac: fac gimnastică, mă spăl — nu de mîntuială, îmi aerisesc şi potrivesc odaia (pentru nimic în lume nu aş lăsa-o, la plecare, în dezordine, vraişte, cu patul nefacut), mă rog pe scurt. Apoi: liturghia. înapoi în cameră: scriu ori citesc. Apoi la bibliotecă, unde am neîncetat de lucru. Dau cărţi cu împrumut. La 12 bat clopotul. Dacă vin oaspeţi străini, o fac pe ghidul, uneori şi pentru români. La 5 e vecernia, masa de seară: devreme. Niţică lectură, meditaţie, odihnă. La 10 slujba de noapte (miezonoptica), slujba monahală specifică. Nu ajung să mă culc înainte de 12, nu depăşesc aşadar decît cu aproximativ un ceas recomandarea monahală: cel mult 4 ore de somn. Duminica şi în zilele de sărbătoare stau la biroul mănăstirii şi primesc pomelnicele credincioşilor, ascultîndu-le păsurile şi sfătuindu-i. Timp mult îmi ia şi pregătirea predicilor (predic din cînd în cînd, cu mare plăcere şi în stil cam neconformist!). Oblojirea şubredei mele sănătăţi (în frunte stau: o veche şi vrăjmaşă colită şi o destul de recentă, dar acută angină pectorală, unde mai pui că sînt şi specialist în accidente: arsuri, căderi, degete zdrobite…) e şi ca tare cronofagă. Mai primesc şi o vastă corespondenţă căreia, fireşte, va să-i răspund. Mai sînt şi grijile gospodăreşti, întreţinerea curăţeniei şi ordinii în cameră, a curăţeniei trupeşti… După cum vedeţi, viaţa călugărească nu e totuna cu trîndăvia şi toropeala.

268.

Să nu ne găsească moartea cu mîinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pămîntului, care ne-am bătut joc de talantul ori jumătatea de talant ori sfertul de talant care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat.

P.S. După cum nu sînt un adevărat scriitor, nu sînt, vai, nici un adevărat călugăr. Din care pricini? Mai întîi că sînt prea ocupat, împrăştiat, cu prea multe treburi. (Uitai să adaug la programul meu zilnic faptul că dau lecţii de limbi străine ucenicilor mănăstirii şi că-i pregătesc — cu sau fără succes — pentru examenul de admitere la Seminarul teologic.)

Apoi, simt încă -— ceea ce nu-i deloc conform cu spiritul monahal — nevoia de afecţiune, de niţică atenţie, de o vorbă bună, cînd şi cînd. Nu mă pot descotorosi întru totul de această lumească şi ridicolă nevoie de puţină simpatie şi căldură. De o vorbă, de o vorbuliţă bună. Ridicol, stupid, abject! Deşi, deşi…

Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit El vorba bună a bunului tîlhar cu făgăduinţa extraordinară:

Astăzi, cu Mine, în rai?! In vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legămînt mai zăceau încă în iad!

Oare ce făcuse tîlharul cel bun? Îl desferecase pe Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? NU! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar cîte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun.

Să ne rugăm Domnului să ne acorde un anotimp de liniştire şi tihnă spre a putea întîmpina cum se cuvine dulcea, duioasa Sărbătoare a Naşterii Sale. Şi, în general, să ne acorde un mai acut simţămînt al vremelniciei şi deşertăciunii aşa-ziselor noastre treburi preaomeneşti (pentru ca, apoi, cîndva, cînd va fi să fie, să putem muri îndestulaţi de dulcele şi teribilul joc al acestei vieţi).

272. Bănuiţi ce gîndea Hristos ureînd Golgota?
Ştim ori mai bine zis bănuim numai în parte ce gîndea Hristos urcînd dealul Căpăţînii. Ştim bunăoară că, probabil, gestul Veronicăi i-a rourat şi îndulcit sufletul. Nu probabil, desigur, de vreme ce chipul i s~a imprimat pe mahrama ei. Tîlcuire: suferinţa e nepieritoare. Suferinţa şi nedreptatea strigă de-a pururi la cer. Iar binele şi faptele bune nu se şterg în veac.
Ştim sigur ce a gîndit în grădina Ghetsimani, cît de omenesc s-a arătat atunci, cunoscînd din plin spaima, tristeţea, jalea, Cît de omenesc ne apare, spre deosebire de Socrate, acela calm, senin, zeiesc, oare nu şi niţel teatral? Hristos se teme de singurătate, se roagă să nu fie lăsat singur, sudoarea i se preface în picături de sînge, se roagă să fie cruţat. întruparea lui a fost totală şi de perfectă bună-credinţă. Urcînd calvarul, acum resemnat, e cuprins de o imensă tristeţe: nu pentru Sine, ci pentru ucigaşii lui, pentru soarta pe care ei înşişi de bună voia lor şi-o croiesc.

279.  Cînd întîlniţi un preot de azi, ce vă spune el?
Sînt şi excepţii (cunosc două, admirabile, la Cluj: părinţii Ioan Bizău şi Vasile Floricel), dar mie unuia tînărul preot de astăzi de îndată îmi grăieşte aşa: căpătuire, rostuire, chiverniseală. Exact ca pastorii englezi din secolul al XVIII-lea: o parohie însemna un venit, o situaţie, un rost. îmi spune desluşit: casă, televizor, maşină, frigider şi o funcţie bună pentru nevastă. (Nici gînd să stea preoteasa acasă, să-şi vadă de soţ, de gospodărie, de copii ori să facă niţel apostolat în parohie! Nu, să cîştige şi ea, să aibă şi ea un post care să-i permită să le fie de folos altora, ca aceia, în schimb, să-i procure şi ei mărfuri de sub tejghea. Căci s-a urcat o reţea de noi catacombe comerciale, ale trocului clandestin, ale undergroundului economic.)

311. Privilegiul mîntuirii nu ascunde un imens orgoliu de a cunoaşte eternitatea, ideea de a fi cel ales şi neuitat?
Nu, nu, nu!
E o smerită nădejde a putinţei de a împlini cele patru comandamente creştine principale:
1. a fi fericit;
2. a putea iubi nelimitat, neîncetat şi faţă către faţă pe Dumnezeu;
3. a te regăsi pe tine aşa cum ai fost proiectat, fără de intervenţia ulterioară a păcătoşeniei;
4. a te bucura de ceea ce este trăsătura cea mai specifică a omului (cum constată Unamuno): jinduirea veşniciei.

313. Răstignirea e suprema umilinţă? Cum o definiţi de la Hristos şi pînă la lagărele morţii din cel de al doi-lea război mondial?
Răstignirea a fost concepută ca o pedeapsă umilitoare şi degradantă, ca supremă infamie. Gol puşcă, ţintuit, trupul e pedepsit şi umilit şi batjocorit prin înseşi realităţile sale cele mai de seamă (şi proprii) ale omului: libera mişcare şi Ver-ticalitatea. Hristos a prefăcut umilinţa aceasta în victorie, slavă şi mîntuire.
Umilinţa victimei — dacă victima e vrednică de suferinţa ei — este de la Hristos încoace triumf şi salvare. (A nu se uita spusa Talmudului: orice suferinţă ca să fie autentică trebuie să fie: 1) de neînţeles pentru victimă, 2) cu totul lipsită de nădejde, 3) mai ales umilitoare. Oricare suferinţă cîtuşi de puţin explicabilă, altfel decît deznădăjduită şi neumilitoare nu e suferinţă, e pseudo-suferinţă şi floare la ureche.)

319. Să vă întreb, fără înconjur: sînteţi un om metafizic sau un înţelept care a străbătut deşertul metafizicii?
Sînt un neghiob bătrîn şi un vechi ticălos căruia, prin harul Domnului, i s-au deschis, spre sfîrşit, ochii şi a dobîndit niţică elementară înţelepciune (şi niţică ruşine). Nu mă căutaţi la niveluri înalte — la al marii înţelepciuni, al metafizicii etc, etc. —, ci la nivelul elementar al păţitului şi al celui oarecum tămăduit (late in the day, spun englezii: tîrziu de tot) de prostie şi orbire.

325. Vă rog să comentaţi aceste reflecţii aparţinînd unui personaj dostoievskian: „Dacă ar fi nevoie să aleg între Hristos şi adevăr, aş rămîne cu Hristos, împotriva adevărului.”
Această afirmaţie a lui Dostoievski o împărtăşesc întru totul. Am citat-o adesea în scris şi în predici. Nu o pot „comenta”, o pot doar prelua.
Mai întîi — cred că Hristos este adevărul. Dar şi dacă nu ar fi, l-aş alege pe Hristos fiindcă este supra-adevărul. Din devotament, recunoştinţă, fidelitate şi dragoste. Dacă Hristos e o irealitate şi singura realitate e un univers pustiu şi fără rost, absurd şi indiferent, fie acel univers sănătos, eu rămîn cu Iisus: mi-este consolare şi justificare, că nu am avut parte de viaţă într-un vast nonsens.
Fraza lui Dostoievski e o sfidare aruncată ateismului şi materialismului ori scientismului disperat gen Monod. E o provocare, o manifestare de dispreţ, de neîncredere, e „defăimarea” unui realism, unui infrarealism absurd. Rămîi cu Hristos aşa cum unii nobili fideli rămîn credincioşi suveranului lor detronat: din dispreţ pentru vulg, din demnitate, de afurisiţi ce sînt, de neclătinaţi, de credincioşi idealului, de scîrbiţi de ideea vieţuirii într-o lume alta decît aceea pe care o preţuiesc şi o respectă; din mîndrie şi modestie (deopotrivă). Vai şi amar de universul lui Monod, materialisto-budist, n-am ce face cu el.

Anunțuri
 

3 răspunsuri la „Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul — în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocurii de pe infectul maidan al Golgotei — cu o vorbă bună. De care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”

  1. pongogonzo

    5 Februarie 2013 at 18:19

    Reblogged this on pongogonzo.

     
  2. admin

    8 Februarie 2014 at 08:57

    Reblogged this on Taina Căsătoriei.

     

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: